Mesajul nocturn al unei pisici de apartament

„Mă aflu în secolul 21, anul 2008, undeva într-o capitală europeană. Nu mă întrebaţi de unde cunosc aceste date. În general, nu am multe de povestit. Mănânc, dorm de rup, mai alerg uneori pentru dezmorţirea oaselor. Humanoizii care îmi ţin companie sunt de treabă, frig nu-mi este, probleme nu am…Care-i treaba, atunci ? Păi, azi noapte, în timp ce visam că tocmai ce prinsesem toate păsările alea care trec enervante prin dreptul geamurilor şi făceam instrucţie cu ele, m-am trezit brusc deranjată de un zgomot ciudat. O tulesc nervoasă din mijlocul patului (mulţumesc pe această cale celor doi colegi de apartament care au ales un material bestial pentru pătură, vă pup !), îmi reglez din mers dispozitivul cu infraroşu, scot la înaintare mustăţile proaspăt reînoite şi mă îndrept către zona emiţătoare de sunete. Pfuai, se auzea de la mine din baie ! Dar, ciudat, de undeva dincolo de perete. Mă concentrez, încerc să focusez punctul cu pricina şi aştept. Mă aşez pe burtă şi încerc să-mi fac un plan de bătaie. Zgomotul continuă sacadat, enervant şi parcă mai tare. Între timp, aud mişcare şi din zona dormitorului. Unul dintre tovarăşi se trezise la rândul său şi mă tot sâsâia..Nu am înţeles care-i şpilu’. Fac o paranteză cu această ocazie pentru a-mi exprima curiozitatea făţă de anumite interjecţii (deci, cunosc şi ceva gramatică, da ?) pe care cei doi humanoizi le folosesc uneori în discuţiile care le poartă cu mine. Mă amuză, pe de o parte, când îi văd cum se chinuie să-mi spună ceva cu toate că nu folosesc limbajul meu. Pe de altă parte, mi se par plictisitori văzându-le feţele alea schimonosite…În fine, tot simpatici îmi rămân… Revenind la şoarecii noştri, deci, ăla mai gras dintre ei mă tot sâsâia. L-am lăsat, nu i-am spus nimic, fiind preocupată cu scanarea zonei din faţa mea. El, ce face ? Vine gălăgios, mi-aprinde lumina, spune ceva pe treaba lui, acolo, ce mai, îmi strică toată pânda ! Băi, boule, pardon, omule, îi zic eu de colo, ce faci, nu vezi că sunt aici concentrată, am stat ca proasta aici degeaba ?…Mă ia în braţe, mă dă la o parte, eu îi explic în continuare ce făceam, tot degeaba. Se pune şi el la pândă, în fine, îmi găsesc şi eu pe lângă el o poziţie şi-mi continui treaba. La un moment dat, pleacă şi apare cu o maşinărie în mână. Un fel de pistol cu un tub, ceva de genul ăsta. Îl las să-şi facă damblaua, mai bag ceva la maţ între timp iar apoi încep să verific ce a făcut prostu’. Zgomotele între timp au dispărut, omul a stins lumina şi s-a dus în culcuşul său. Eu mi-am dat seama despre ce este vorba, hai să-i zic şi lui meseriaş. Termin verificarea (pusese nu ştiu ce soi de cremă pe la tuburile alea din baie, mi s-a lipit şi mie de mustăţi, în fine, un nepriceput) şi hai să-l anunţ despre ce cred eu că se află în spatele sursei de zgomot. Nici n-am făcut bine primul pas că iar începe gălăgia din perete. Pac, mă aşez iar în poziţie de cercetaş, activez dispozitivele de urmărire când colo ce să vezi ? Apare iar humanoidul ! Băi, nene, lasă-mă să-mi fac treaba ! E un şobolan acolo, ce nu înţelegi ?! Te descurci tu cu el ? Păi numai să-l vezi şi fugi ca iepurele de aici…Şi iar încearcă să mă dea la o parte, eu mă ţin tare acum, apelez la gheare (căcat, mi le-au tăiat ăştia iar), zgomotul iar dispare, futu-i gura mă-sii ! Mi-au stricat noaptea, mi-a sărit şi somnul, lăsaţi-mă în pace ! În fine, mi-am făcut un duş, am mai servit ceva şi m-am dus în pat. Şi, na, am stat cu spatele la voi !”

Varianta scurtă: azi-noapte, în anul de graţie 2008, într-o capitală europeană, într-un cartier cu apartamente de cel puţin 100 000 de euro, un vrednic şobolan rodea de zor în peretele unei băi, la etajul 7. Până la urmă, fenomenul este normal. Normal pentru şobolani, să roadă.

Rugăminţile lui Filip către somnul său

Filip ar vrea să doarmă. Să aibă o cameră doar a lui, cu razele de soare până la fereastră. Filip îşi doreşte un aşternut albastru şi răcoros, o draperie diafană şi zumzet de primăvară la orizont. Se gândeşte că l-ar primi pe Moş Ene călare pe o adiere de vânt, oferindu-i culori una după alta. Iar apoi, ascuns sub un cearceaf, ar aduna din fiecare lacrimă câte puţin, îndeajuns pentru a-şi clăti fruntea. După aceea, harnic, ar semăna răsaduri în grădina bunicilor şi-ar şterge florile de roua apărută dimineaţa, uşor, cu grijă la fiecare petală. Ar alerga apoi pe câmp, până la râu, să-şi spele mâinile iar mai apoi, mergând în sus, către izvor, Filip ar vrea să caute trifoi cu patru foi. L-ar pune în ierbar şi l-ar ţine o veşnicie. Apoi, ar dormi. Filip este obosit în visul său. Este obosit de visul său. Ar sta întins pe covorul de verde, cu gândul la stele şi privirea către apus. Filip visează să nu se trezească. Cel puţin, nu acum.

Rupt şi de la capăt

Din nou!  

Senzațional ! Continuă serialul “Verdict: criţă”. În acest episod, trecem de la categorisirea amicilor buni și foarte buni ai moleculelor de alcool la împărțirea pe regnuri a transformerilor de a doua zi. De fapt, există o singura categorie: mahmurii. Pot fi recunoscuți foarte ușor, dacă reușesc la un moment dat să apară în mijlocul bipezilor, părăsindu-și aproape plângând locul în care au stat în poziția mort clinic prêț de câteva ore. Primul lucru pe care îl putem remarca la acești semi-mutanți sunt ochii, reduși practic la două puncte roșii, singura lor folosință fiind recepționarea unor imagini vecine cu mira. Mersul lor este aproape biped, mai degrabă asemănător cu cel al primatelor aflate la vârsta a treia. Până să ajungă, însă, la punerea în funcțiune a aparatului loco-motor există câteva etape de analizat:

-Trezirea. În acest moment delicat al refacerii legăturii cu lumea exterioară,  singura lor dorință este să mai doarmă un pic, poa’ să fie patul și din cuie. Imobilitatea lor prematură este dată, în principal, de mărimea capului, miraculos transformat peste noapte într-un imens bolovan blocat între pereții incintei în care au dormitat. Greu, foarte greu…

-Regăsirea semnalului. Odată ce vor lua contact din nou cu mama ei de lume rea și crudă care i-a trezit parcă numai așa, de-a naibii, toate rămășițele de simțuri se vor concentra pentru atingerea unui singur țel: “o gură de apă, te rog…sau suc, ceva…te rog io..”. În momentul contactului cu lichidul dumnezeiesc, trupul li se transformă instant într-un burete super-absorbant, capabil să rețină inclusiv șiroaiele care se scurg de o parte și de alta a gurii împietrite sub forma recipientului în care le-a fost servită licoarea. Proces esențial, de altfel,  pentru stabilizarea semnalului.

-Loading data. Etapa importanta pentru ca se incearca recuperarea si ordonarea informatiilor pierdute impreuna cu echilibrul in orele precedente intreruperii semnalului. Neuronii incep usor, usor sa se scotoceasca prin buzunare, scotand la lumina crampeiele de evenimente stocate anterior. Acum se ivesc cele mai multe semne de intrebare, se rostesc expresii de genul “nu mai fac niciodata”, “boul de mine”, “cine, io?”, “vaai…” si se creioneaza primele discursuri pentru a explica si a demonstra apartenenta, totusi,  la specia umana. In general, etapa descrisa aici dureaza intre 15 si 90 de minute dar exista si cazuri exceptionale cand se pot atinge chiar 300 de minute.

-Primii pași (aveti un premergător ?). Este, poate, cea mai chinuitoare fază a renașterii diurne. Aici se întâmplă dezlipirea de culcuș (oricare ar fi fost el), căutarea hainelor (dacă este cazul), contactul cu baia și instrumentele specifice (din nou, dacă este cazul), stabilirea coordonatelor geografice actuale și viitoare, vizualizarea informațiilor regăsite în etapa anterioară (însoțite de un car de înjurături) precum și încercarea de a elimina o parte din semnele de întrebare apărute la pasul precedent. Pe final, funcțiile loco-motorii încep să se apropie de parametrii normali.

-Restul de pași. Este, practic, reintegrarea în societate. Aici îi vedem și îi recunoaștem. Acum apar glumele nepotrivite vis-à-vis de ochișorii lor încinși și de mersul semi-humanoid. Pentru ei, în această etapă totul se multiplică. Timpul, greutatea, forța de frecare cu aerul, sunetele, totul. În fața ochilor se derulează o singură imagine, suprapusă peste cele înconjurătoare: patul de acasă, răcoros, liniștit. Pe cuvântul lor că e ultima dată când mai fac așa ceva…

-Comandăm și felul doi ? (opțional). Acest ultim pas, de obicei, este parcurs de experți, fie din voluntariat, fie bazându-se pe principiul “cui pe cui se scoate”. Sunt șanse mari ca dupa o astfel de etapă să fi apărut teoria cu repetarea istoriei.

Hai noroc !