La revedere, Filip

Filip m-a scos la o discuţie acum ceva vreme, pe acoperişul clădirii unde are terasa cu flori albe şi roşii. M-a văzut prins prea tare în mizeriile mele şi mi-a propus câteva momente de relaxare, în mijlocul cazematei sale răcoroase. Mi-a oferit un ceai verde, călduţ, un scaun moale, lăsat un pic pe spate, o pălărie de paie şi câţiva stropi fini de apă. Iar apoi îmi dădu un plic, rugându-mă să-l deschid când voi simţi că a venit momentul. Straşnic amic Filip, uneori. „Filip, iartă-mă că te-am făcut să plângi, câteodată. Ştii că sunt mai vulcanic.”. A zâmbit discret, dând impresia că, de fapt, nu mă aude. „Ştiu că eşti nefericit din cauza mea, uneori…”. Filip privea apăsat, adunând, parcă, fiecare milimetru pătrat al acoperişului pe care ne aflam. Tăcerea lui mă neliniştea, încurcându-mi relaxarea pentru care mă invitase. „Filip…!”.

Au trecut zeci de minute fără să-mi dau seama dacă vrea să-mi spună ceva, dacă nu cumva acesta era motivul pentru care m-a adus afară. Simţeam că pe el îl macină ceva ascuţit şi fierbinte, adânc şi dureros. Îl vedeam cum i se adună în gât cuvintele, oprite forţat de privirea pironită acum în marginea acoperişului. „Filip, dacă am spus ceva greşit, îmi cer iertare.”. Poate, cine ştie… „Nu. Nu tu m-ai făcut să plâng. Nu sunt nefericit din  cauza ta. Râd sau plâng pentru că aşa vreau eu. Înghit cioburi pentru că vreau eu. Eu decid pentru mine, nu tu. Dacă îţi accept cuvintele este pentru că vreau eu. Iar cuvintele capătă forme şi sensuri în mintea mea, aşa cum vreau eu. Şi mai apoi, râd sau plâng. Din cauza mea. Eu pot opri singur mizeria, dacă mă înec în ea. Eu pot să culeg flori, pentru mine. Sunt al meu. Tu, la rândul tău, eşti fericit pentru că aşa vrei tu, nu din cauza celorlalţi. Tu poţi refuza priviri, tu poţi lua decizii care să-ţi ofere lumină sau întuneric, tu suferi pentru tine şi nu pentru alţii, tu poţi ierta sau nu. Mintea ta ar trebui să-ţi fie prietenă, nu eu. Eu sunt doar un martor la scenariul pe care tu ţi-l scrii. Nimeni nu-ţi poate da sens mai bine decât o poţi face tu. Eşti stăpânul propriei raţiuni. Eşti al tău şi numai al tău. Ai voie să greşeşti şi apoi să repari, ai voie să fii trist, ai voie să fii vesel, ai voie să nu ai dreptate, ai voie să zbori. Orice gând izvorât în tine trebuie să-l îndrumi către tine şi către orizontul tău. Nu aparţii nimănui. Să nu uiţi niciodată!”. Am rămas nemişcat, mestecând tacticos cuvintele sale. L-am văzut cum i se lumină faţa, ca şi cum un demon ascuns de o mie de ani plecase din fruntea sa. Îmi zâmbi frumos, îmi puse încă o cană de ceai iar apoi, diafan, sări.

…Filip s-a dus. Au rămas câteva cuvinte şi o terasă plină cu flori albe şi roşii. Din când în când, mă duc acolo, mă aşez pe scaunul moale, adun câţiva stropi răcoroşi şi savurez un ceai verde. De fiecare dată, privirea îmi rămâne agăţată de marginea acoperişului, căutând paşii lui Filip. Căutând un drum prin aer, lipsit de cioburi, pe care să păşesc sperând că mă va duce la el. Mi-e greu, deocamdată, să-mi accept mintea ca pe un prieten. Iar drumul care pleacă din margine e tot mai apăsat…

Am deschis plicul, în timp ce m-am ridicat de pe scaun. Cum de a ştiut ce să-mi scrie?

Când vei sări după mine, să o faci în sus, nu în jos

aer

Ne dați sau ne servim singuri?

Eşti într-un moment al vieţii in care ai convingerea că eşti stăpân pe tine, pe ceea ce trăieşti, pe ceea ce crezi si simţi. Ştii sigur că te cunoşti şi te lauzi cu acest lucru. Cât de bine te simţi când te poti lăuda cu faptul că ştii cine eşti? Cum se uită amărâţii care incă nu ştiu nici măcar dacă le place iarna sau vara? Tu ştii asta de când mâncai pasat. Şi le râzi in faţa. Cât de bine dă asta imaginii tale? Foarte bine.

Apoi se întâmplă un lucru: realizezi că nu e deloc aşa cum crezi cu ardoare. Stupoare, nu ştii nimic despre tine, nu ştii ce vrei, nu ştii ce vrei să simţi, nu ştii pe cine sau ce vrei să cunoşti, nu ştii ce sa mănănci, nu te cunoşti. Dar afli că la vârsta la care credeai că toate sunt aşezate în marea ta ordine, aceleaşi toate se răstălmăcesc.

Susul e jos, albul e negru, amarul e dulce, dragostea e indiferenţa, indiferenţa e fluture, frica îţi dă aripi, binele e rău, totul e nimic. Și panică! Dacă reuşeşti să treci repede și neobservat de momentul de panică, îţi dai seama că era totuşi trist să spui aşa de tânăr că te cunoşti, că nu mai poţi avea surprize, că totul e bine calculat.

Și aşa începe dansul. La început mai timid. Doar nu ai mai dansat de mult. Apoi închizi ochii şi îţi imaginezi că nu te vede nimeni. Şi schimbi tot. Absorbi tot. Absorbi energii, vieţi, iubiri, ritmuri, dansuri, ploi, raze de soare, arome, culori.  Absorbi cât poţi de mult. Vrei tot. Căt e tot? Nu ştii. Dar îl vrei. Vrei să ştii mai mult, vrei să îţi găseşti limita, viaţa, pasiunea, chemarea, inima. Vrei să fii alt om, vrei să te trezesti din ignoranță, vrei să schimbi, vrei să vrei, vrei altă viaţă. Te întrebi cum ai trăit în aşa stare de amorţire. Chiar ai uitat de tine? Te întrebi de ce nu te-ai trezit mai devreme? Te întrebi de ce? Te întrebi.

Cauţi apoi răspunsuri. E minunată căutarea, ai atâtea materiale, experienţe, trăiri, ale tale sau ale altora, atâţia oameni în jur care îţi pot fi alături, te pot însoţi, îţi pot arăta un alt drum, îţi pot fi sprijin,  te pot face să cauţi, te pot face să doreşti, să găseşti. Găseşti și treci mai departe. Nu te opreşti. Nu trebuie să te opreşti, te-ai mai oprit în viaţa şi ea te-a tot îndemnat să mergi mai departe. Acum chiar că nu o mai poţi ignora. S-ar supăra. Nu te întreba prea multe, nu pierde vremea. De data asta chiar ai şansa să trăieşti cu adevărat. Ai şansa să îţi mai modelezi o dată destinul, fără a avea restricţii, îngrădiri, frici, demoni sau coşmaruri. Nu ni se dau multe şanse pentru asta, avem un număr limitat şi nici nu avem unde cere un bonus dacă rămânem fără.

Când spui că viaţa nu mai are surprize, apare cea mai mare dintre toate: TU. Te bucuri sau nu? Poţi să îţi foloseşti şansa sau te arunci în frica necunoașterii şi laşi apele netulburate? Nu ştii ce va fi. Dar ştii că poţi schimba tot ceea ce aveai. Îţi poţi juca mâna cu mare artă. Poţi câştiga potul cel mare: VIAŢA. Nu uita să îi mulţumeşti pentru asta. Cui? Oricui.

Diana.

Atunci

atunciSunt obosit. Am obosit să mă implic în lucruri fără sens, în job, în false priorităţi. Am început să uit vântul peste obraji, valurile dintre degetele de la picioare şi alcoolul care se lasă încet în picioarele bătute de soare. Acum sunt înconjurat de neoane, de calculatoare care respiră greu şi de aer condiţionat. Am uitat cum se aude viaţa discretă a celor din jur, cum orăcăie fără sens copiii şi cum nu ştii cât este ceasul. Acum totul este în contratimp, totul este pe fugă ca să nu pierdem ceva. Atunci aveam timp de slow-food, de muzică, de citit, de albume de artă, de bere, de ţigara de după. Acum nu am timp de mine, timpul meu este de vânzare, eu sunt de vânzare şi nu mai sunt eu. Atunci totul se derula încet, viaţa merita să fie rumegată, prietenii să fie ascultaţi şi lumea pulsa în ritmul meu. Acum totul se mişcă prea repede, viaţa fuge pe lângă noi, lumea pulsează într-un ritm dement. Atunci găseam oamenii cu scântei în priviri, cu patimi, cu dorinţe. Astăzi văd oameni goi, oameni care vor acum, aici şi repede. Atunci vedeam culorile, frumosul, lucrurile deveneau incet. Acum oamenii sunt opaci, fără conţinut, cu interese mărunte şi mereu grăbiţi.

Îmi este dor de linişte, de nisip în păr şi de foc în întuneric. Îmi amintesc de acorduri de chitară, de râsete acoperite de valuri, de caldura focului în obraji şi dinţii frigului în spate. Mi-e dor de rom în cafeaua de dimineaţă, de spălat pe dinţi cu apă de mare, de stat în soare în curu´ gol. Îmi mai amintesc şi de amorţeala plăcută şi înceată de la alcoolul zilnic. Nepăsarea ne caracteriza, timpul se scurgea pe lângă noi fără a afecta prezentul sau viitorul. Totul in jur era simplu şi noi puteam zbura cu gândurile în cele patru orizonturi. Acum totul pare complex iar noi ne concentrăm pe nimicurile care ne dictează vieţile. Mi-e dor de tăcerile dintre prieteni, când liniştea nu era jenantă şi nu simţeai nevoia să spui ceva. Liniştea vorbea pentru noi. Mi-e dor de senzaţia de gol în stomac pe care o simţeam când o ţineam pentru întâia oară de mână. Îmi amintesc de părul sculat pe mână de la o melodie oarecare dar pe care o simţeam până în gât. Mi-e dor de trezire la ora 12 fără telefoane în urechi şi fără presiunea timpului sub călcâie. Mi-e dor de discuţiile idioate despre noi, despre alţii, despre Scrisoarea a III-a, despre filosofii, religii, matematici, fizică şi alte nimicuri care ne umpleau viaţa cu sens şi bucurie.

Cu cât dorim mai mult, cu atât avem mai puţin. Şi nici măcar pe noi înşine nu ne mai deţinem.