România a avut la un moment dat nişte rude, să le zicem părinţi (sau bunici), fiecare dintre aceştia având la un punct şansa de a păşi pe un alt drum. Asaltată de turiştii evului trecut, neamurile României ar fi putut să ajungă fie austrieci (unii spun că unguri), fie turci, fie ruşi sau, pur şi simplu, ar fi putut rămâne rumâni. Soartă sau nu, iubire sau nu, ambiţie sau orice alt rahat proiectat istoric, însă rubedeniile din trecut ale României au decis că e mai bine să rămână unite, cu riscul de a pierde din plozii care trăgeau atunci de fustele lor. Curve sau nu, rudele bătrâne au dat muie turiştilor (după ce au supt pule străine secole întregi) şi au plămădit ca într-un spectacol de iluzionism ieftin fetişcana cea frumoasă, cu sâni, ochi şi pulpe de Cosânzeană. România s-a născut chinuit, prematur dar a crescut frumoasă şi fără bube în cap. Plozii de lângă ea, cei pe care îi criticăm vehement unii dintre noi, vorbesc româneşte în majoritate şi se poartă ca atare.

Eu nu urăsc România. Poate urăsc românii, doar pentru că nu se pupă cu viziunile mele cotidiene. Nu-i condamn. Urăsc, în schimb, Unirea. Mare, mică, nu are importanţă. Şi urăsc şi mai mult bunicul meu Ardeal pentru că, în loc să arunce o privire la vecinii săi mai mari şi mai gospodari, s-a uitat la ochii frumoşi ai rudelor vorbitoare de aceeaşi limbă, dorindu-şi să locuiască sub acelaşi acoperiş cu acestea. Terramycin Iar eu, colateral, mă număr printre plozii trişti ai României, privind cu jind la roşeaţa din obraji a nepoţilor vecinilor din Vest.

   Prima impresie este a unui oraş murdar, abandonat în mizerie, dacă intrarea se face dinspre DN1, prin Ucea de Jos şi Ucea de Sus (pe DN1 între Făgăraş şi Sibiu). În acel capăt al oraşului se văd reminiscenţele unui comunism închis la minte şi care a pătat vizualul oricărui loc din România cu blocurile muncitoreşti, pătrăţoase şi fără suflet. Trecând de acest pas, se va deschide în faţa călătorului un peisaj urban îngrijit, curat, înverzit, cu spaţii largi printre clădirile joase şi intrate de curând în proces de refacere. Dispunerea străzilor este simplă, facil de păşit. Centrul urbei, înconjurat de singurul hotel din oraş, fostul magazin universal şi clubul cultural (unde, pe vremuri, funcţiona un cinematograf), are deschiderea către bulevardul Mihai Eminescu (fost Lenin), străjuit de castani de o parte şi de alta. În capătul acestuia se află una din bisericile ridicate după 1989, cu un peisaj incredibil pe fundal, modelat de culmile munţilor Făgăraş.

   Pe vremea comunismului oraşul Victoria era denumit oraşul fără biserici. Oficial, nu exista niciuna, localitatea fiind gândită ca un grup al noului om visat de comunişti. Nu a fost aşa. În casa unui preot, care îşi asuma un mare risc în acele vremuri, tradiţia  creştinească a românilor de acolo a continuat, în ciuda presiunilor făcute de Securitate. Astăzi sunt nu mai puţin de şapte biserici, pentru cele trei culte religioase adoptate de locuitori. Pe linie politică, niciun primar nu a reuşit să atragă resurse pentru dezvoltarea turistică a zonei, deşi potenţial există din plin. În ultimii ani au mai apărut una sau două pensiuni, controlate de doi oameni de afaceri locali, cunoscuţi şi la nivel judeţean. Anul acesta a început  refacerea străzilor din oraş şi, cât de cât, s-au mai îndreptat din cele obşteşti.

   Aproape jumătate din populaţia prezentă aici în anii ’90 este plecată în Spania şi Italia. O parte din ei s-a întors definitiv în Victoria şi au început să-şi ridice case. Prea puţini, însă, investesc banii în ceva durabil. Este păcat că într-o zonă unde muntele este foarte aproape nicio autoritate nu dă vreun semn. Nu sunt obiective majore de vizitat dar, pentru două-trei zile de odihnă, plimbat printre aleile de castani, lăfăit la soare la celebrul ştrand din Victoria (dotat cu loc de campare pentru corturi, două bazine foarte curate, terenuri de sport) sau dat o fugă prin satele învecinate pentru a descoperi tradiţii şi obiceiuri bine conservate, urbea este ideală. Evident, se pot face drumeţii către munte şi perdut vremea prin pădure. De remarcat faptul că sunt numeroşi turişti străini care tranzitează oraşul, coborâţi de pe crestele Făgăraşului şi nimeni nu încearcă în vreun fel să-i mai reţină măcar o zi sau două pe acolo.

   Imediat după 1990, când cei mai mulţi dintre saşi au tăiat-o către Germania, a rămas un gol care nu a putut fi acoperit în totalitate de cei rămaşi. Datorită acestor saşi zona a putut fi cunoscută mai bine peste hotare. Din păcate, nimeni de aici nu a ştiut să profite de acest fapt. Sâmbăta de Sus, aflată la vreo zece kilometri spre munte atrage multă lume, fiind mult mai cunoscută din acest punct de vedere. Şi mult mai murdărită căci turistul român (sau românul, în general) nu ştie să-şi ocrotească bogăţiile.

   Oraşul Victoria merită vizitat, numai prin prisma faptului că împleteşte vechi cu nou, tradiţional cu modern, o cultură cu alta şi pentru că se află la poalele get viagra munţilor. Fiecare străduţă  te lasă să descoperi altceva, fiecare anotimp pictează altfel peisajul. Oamenii sunt cumsecade, pregătiţi pentru a spune o poveste celor care îi ascultă. O vacanţă petrecută în acest loc vă poate scăpa de griji, măcar pentru o perioadă. Dacă nu mă credeţi, încercaţi.

Între timp, analiştii amatori sunt din ce în ce mai aproape de Beijing, ducând cu ei bucuria aflării răspunsului la întrebarea ce a frământat întreaga suflare omenească. Maşina înghite kilometru după kilometru, muzica urlă din boxe, iarba este mai gustoasă ca niciodată, sexul se face numai în grup. În grup organizat. Se râde şi se fac planuri de viitor. Nu le va mai fi frică, îşi vor putea creşte copiii liniştiţi…Şi drumul se apropie de final.

Gata, Beijing este în faţa lor. Emoţiile sunt imense, bucuria este pe măsură.. Cercetătorii, după ce au ajuns şi ei la o concluzie, îi aşteaptă nerăbdători pe analişti. Diseară, toată lumea va petrece de fericire pentru finalul neaşteptat de norocos. Iată-i pe toţi, acum, adunaţi în sala principală, uitându-se unii în ochii celorlalţi, ştergându-şi broboanele de sudoare şi ascultându-şi bătăile puternice ieşite din piept. Câteva momente, nu se aude nimic altceva. Nimeni nu îndrăzneşte să pună vreo întrebare sau să grăbească momentul. Toţi, dar absolut toţi, sunt conştienţi de invazie, de reuşita experimentului, de ceea ce a ieşit, de fapt. Şi toţi aşteaptă confirmarea. Dar ce s-a întâmplat ?..După primele momente de tăcere, întrebările încep să-şi facă apariţia una după alta, năvalnic. Cum a fost posibil ? Va fi totul bine acum ?..Şi multe alte întrebări…Tensiunea creşte, americanii fumează, japonezii plantează…Cercetătorii jubilează, analiştii lăcrimează, publicul se isterizează…Ce-o fi cu rimele astea ?

În 2008, o misiune spaţială americană a început o serie de experimente în spaţiul cosmic. La un moment dat, unul din paianjenii antrenaţi în experiment a dispărut. Astronauţii nu s-au alarmat, spunând că dihania va fi găsită şi că totul va decurge conform planului. Căutarea a durat câteva zile dar fără succes. Apoi, unul câte unul, au dispărut toate arahnidele. După încă o zi, naveta a dispărut şi ea. Experimentul eşuase…Acum, după 72 de ani, adevărul a ieşi la iveală. Totul a fost perfect. Experimentul a reuşit. Şi toate dovezile sunt pe masa din sala principală din cartierul general de operaţiuni al echipei de cercetători, în Beijing. Analiştii amatori şi oamenii de ştiinţă se uită la ele. Iar în lumea largă zburdă copiii experimentului. Vioi şi salvatori, aduc cu ei bucurie şi linişte. Sunt plămădiri perfecte ale unui vis. Un vis izvorât din dorinţă de iubire şi frustrare. Sunt modelaţi după un ideal frumos şi intim. Nu pot fi descrişi. Important este, însă, mesajul lor. Un mesaj de viitor. Un mesaj important.

(VA URMA. MÂINE, ULTIMA PARTE !!! SENZAŢIONAL: VEŢI VEDEA REZULTATUL EXPERIMENTULUI, O SCHIŢĂ TRIMISĂ DIN VIITOR !)

Între timp, echipa de cercetători nu găseşte capătul dezastrului. Fenomenele bizare se înmulţesc iar haosul pune stăpânire uşor, uşor peste planetă. Ruşii au reuşit să invadeze lumea arabă, obligându-i mai apoi pe musulmani să bea cot la cot cu ei vodkă. Surpinzător, distracţia nu le-a ieşit rusnacilor. Arabii erau deja obişnuiţi cu ţuica de Zalău, pe care obişnuiau să o consume în vacanţele petrecute la socrii. Drept urmare, ruşii au putut fi uşor de învins, fiind rupţi de beţi. Mai apoi, au ajuns hrană la peşti. De bucurie că şi-au recăpătat libertatea, arăbeţii au început să se împuşte între ei. La finalul manifestărilor de bucurie mai trăia un sfert din populaţie. Cei rămaşi, de fericire că au scăpat cu viaţă, au plecat spre locurile de origine, în Rromânia, hotărându-se să se dedice cultivării de prune.

Ciudatele forme de relief au apărut şi în America de Sud, stricându-le japonezilor din Asociaţia de turişti toată munca. De ciudă, aceştia au făcut sepuku în grup. Rudele lor, aflând de moartea acestora, au scos buteliile de gaz sarin şi au intrat la metrou. Nu au mai ieşit de acolo nici ei, nici restul de călători. Astfel, planul regelui de a mări ponderea androizilor la 60% din total populaţie începe să de roade.

În Rromânia, dispariţia sateliţilor provoacă îngrijorare. Practic, o parte a populaţiei va rămâne fără surse de venit, avînd în vedere că scoteau bani buni din revânzarea fiarelor adunate din spaţiu şi revândute sub formă de suveniruri turiştilor africani, veniţi în acelaşi timp şi la studii pe aceste coclauri. Preşedintele Cioabă al Doilea convoacă Marea Şatră pentru a stabili direcţia de urmat, în vederea asigurării altor posibilităţi de a scoate bani. După îndelungi discuţii, se hotărăşte formarea de echipe care să plece în Europa de vest. Şantierele de acolo fiind părăsite, se poate lua material feros şi neferos fără grijă. De bucurie, preşedintele cere ministrului activităţilor culturale să compună o manea cu subiect religios.

În timp ce în Australia serialul cu fetele lui McLeod toarnă episod după episod, din formele ciudate care au împânzit planeta încep să iasă mici monstruleţi. Cercetătorii sunt în alertă maximă. Echipa oamenilor de ştiinţă colaboratori ai Libertăţii publică şi primele fotografii cu aceste forme de viaţă. Fotografiile sunt neclare aşa că sunt trimise noi sonde pentru a vedea îndeaproape ce se întâmplă. Sateliţii, brusc, nu mai dispar. Fenomenele meteo reintră în normal. Ruşii se trezesc din beţie. În Rromânia maneaua compusă de ministru rupe boxele în discoteci. Americanii….americanii nu se văd de fum. Sondele încep să trimită primele imagini. Dar vai, incredibil ! Ale cui sunt acele imagini ? Ce se întâmplă ? Echipei mixte de cercetători nu-i vine să creadă ce-şi vede ochilor ! Toată lumea este consternată ! Sondele trimit imagini după imagini, din ce în ce mai clare. Chinezilor li se îndreaptă ochii de mirare. Nimeni nu-şi explică cum a putut ieşi aşa ceva din acele forme bizare. Toţi sunt muţi de uimire..Imaginile fac înconjurul lumii, captând până şi atenţia androizilor japonezi. Nimeni nu scoate o vorbă iar privirile sunt aţintite peste fotografiile trimise de sonde . Aceeaşi întrebare este pe buzele tutror: cum au ajuns acolo micile vieţuitoare…?

(VA URMA)

…Suntem în anul 2080, imediat după alegerile prezidenţiale din S.U.A., cu primul preşedinte de origine afgană din istoria acestei ţări, promiţând pace între popoare şi iarbă la liber. Programele N.A.S.A. au fost anulate de ani buni, majoritatea finanţelor fiind direcţionate către ajutorarea minorităţii albe precum şi către programele de producere a energiei nepoluante.

În România, fiul regelui Cioabă tocmai ce a câştigat şi el al doilea mandat de preşedinte al Rromâniei (între timp, numele ţării s-a modificat, conform ultimului program de guvernare promis de PNG-CD, în anii 2028, de altfel ultimul lor guvern înainte de dizolvare). Minoritatea română a reuşit, după ani buni de tatonare, să înfiinţeze primul partid care să le reprezinte drepturile, alegându-l preşedinte pe Ion Ion Ion Ion Ţiriac, nepotul defunctului om de afaceri român Ţiriac Singularul. Aceştia au semnat protocoale de colaborare cu entităţile similare din Bulgaria şi Ungaria.

Partea de vest a Europei a fost vândută de oamenii de afaceri ucrainieni şi ruşi către afaceriştii din Dubai şi Emiratele Arabe Unite, pe acest teritoriu urmând să fie construite cele mai înalte clădiri din lume, cele mai mari cazinouri şi cele mai luxoase hoteluri. Acestea vor deveni, mai apoi, locurile preferate de distracţie pentru afaceriştii ucrainieni şi ruşi.

China tocmai ce a terminat construcţia celui de-al doilea baraj de pe Yangtze, acesta devenind acum cel mai mare din lume şi va putea asigura alimentarea cu energie a jumătăţii nordice a ţării. Totodată, China a reuşit popularea primei colonii umane de pe Lună, acolo urmând să fie mutate câteva fabrici de textile şi de jucării, costurile de producţie fiind mai ieftine. Reţeaua lor de sateliţi este cea mai eficientă din lume iar vizitele cu echipaj uman pe Marte au ajuns deja la cifra opt.

America de Sud şi-a proclamat independenţa, după ani buni de ocupaţie a trupelor nord-americane şi, sprijinită de Asociaţia Turiştilor Japonezi, a început replantarea junglei Levaquin amazoniene. Fauna va fi refăcută după ce s-a reuşit reproducerea speciilor dispărute, de către androizii japonezi, în laboratoarele de clonat din Tokyo.

În Australia, serialul „ Fiicele lui McLeod” tocmai termină al 19-lea sezon. În rest, nimic schimbat. Chiar, nimic schimbat acolo…

…Primul semn că ceva este în neregulă a fost sesizat de către astronauţii chinezi. O parte din sateliţii meteo au dispărut subit (lucru observat mai greu din cauză că numărul acestora era oricum prea mare). Primele acuzaţii s-au îndreptat către astronauţii rromâni, aceştia fiind cunoscuţi pentru campaniile de colectare a deşeurilor metalice din spaţiu (în general, din spaţiul altora…). După cercetările ulterioare, s-a dovedit că nu era aşa. Aceştia colectaseră doar o parte din panourile solare ale staţiei spaţiale numărul şapte, folosindu-se de două navete „împrumutate” de la ruşi, urmând „să le punem la palat, la domn’ preşădinte, să să lumineze şî el”, după declaraţiile făcute în faţa anchetatorilor. În fine, unul căte unul sateliţii dispăreau, în urma lor rămânând o substanţă ciudată, care îngreuna accesul navetelor de recunoaştere chinezeşti. Autorităţile au decis să desecretizeze incidentele şi să ceară ajutor internaţional. Primii solicitaţi au fost nord-americanii, având în vedere experienţa lor din trecut pentru studiul fenomenelor din Univers. Aceştia nu au putut fi, însă, convinşi în vreun fel că situaţia poate fi una gravă. Dimpotrivă, sfatul lor a fost de propovăduire a păcii în lume, de ocrotire a animalelor de casă şi de sprijinirea culturilor de opium. Chinezii nu au putut înţelege de ce atâta râs pe capul lor:

„-SUA, SUA, se întâmplă ceva ciudat !”.

„-Good shit, man..! Haide, băi, ce poate să se întâmple..? Nu vezi ce frumos e cerul, natura, oamenii..? Haide, iubiţi-vă !..A-propos, vă preparăm ceva pentru fericire ?”.

Dezamăgită, delegaţia chineză a plecat către vecinul său din est, Japonia, bazându-se pe seriozitatea dar şi pe nivelul tehnologic foarte avansat al acestui popor. Ca o paranteză, 30% din populaţia japoneză era formată de androizi, planul pe zece ani al regelui prevăzând creşterea acestui procent la 60%. În fine, echipele de cercetători mixte, ajutate şi de echipele de cercetători colaboratori la Libertatea (devenit, între timp, ziar mondial) au descoperit că dispariţia sateliţilor nu era singura problemă. În anumite locuri de pe Terra, apăruseră nişte formaţiuni ciudate de relief iar toată zona din jurul lor era extrem de toxică. Clima locală se modificase în mod inexplicabil şi sondele trimise spre explorare nu au reuşit să trimită nicio informaţie şi nici nu mai putea fi recuperate. Alertă maximă, deci. Lumea începuse să afle de aceste evenimente iar tot mai multe ţări au început să colaboreze la acest proiect de cercetare. Până la urmă, era vorba de viitorul planetei. Arabii au renunţat la investiţiile din Europa de vest pentru o perioadă, hotărându-se să ajute Comisia Mixtă de Apărare a Planetei, înfiinţată urgent şi având sediul la Beijing. Ruşii au refuzat colaborarea, datorită lobby-ului făcut pe lângă guvern de comunitatea oamenilor de afaceri, supăraţi că au fost sistate lucrările la parcurile de distracţie din Europa. Ca măsură de protest, Rusia a oprit furnizarea de gaze către China. Americanii au intervenit, oferind iarbă pentru reconciliere şi pace între popoare. Chinezii au redirecţionat energia barajului 2 de pe Yangtze către Centrul de Cercetare Spaţială, lăsând nordul ţării în beznă. Călugării budhişti au iniţiat programul de transcendere către absolut astfel încât populaţia din zonă să-şi reducă funcţiile la starea vegetativă, rezistând crizei. Organizaţiile pro-Tibet din S.U.A. au decis să solidarizeze cu aceşia şi au dublat producţia de opium astfel încât să transceandă şi ei.

Între timp, alte evenimente ciudate au început să se producă. Gheţarii se micşorau într-un ritm alert dar apa produsă nu se regăsea nicăieri. Sondele trimise acolo nu au reuşit transmiterea vreunei informaţii. Temperatura planetei crescuse brusc cu 5 grade, producând pagube însemnate. Formele de relief misterioase căpătaseră o formă şi mai ciudată, descoperindu-se în zona lor aceeaşi substanţă găsită în spaţiu, de unde dispăruseră sateliţii chinezi. Nori din ce în ce mai închişi la culoare se adunau deasupra acestor zone, îngreunând şi mai mult eforturile oamenilor de ştiinţă de găsi un răspuns la aceste fenomene. China a decis închiderea fabricilor de pe Lună, lăsând în şomaj populaţia de acolo. Asociaţia Turiştilor Japonezi a intensificat împădurirea zonei amazoniene, sperând în crearea unui loc ferit de rele. Nord americanii s-au oferit să-i sprijine, furnizându-le seminţe de marijuana. Între timp, au dublat producţia de opium. Preşedintele Rromâniei a făcut apel la ministerul Adevăratei Magii Albe să găsească explicaţii pentru cele întâmplate. Australienii au continuat serialul cu Fiicele lui McLeod. Ruşii protestează în continuare, ameninţând cu invazia Emiratelor Arabe Unite. Sateliţii dispar iar lumea se apropie de distrugere…

(VA URMA)

O discutie de zilele trecute mi-a adus aminte de o parte frumoasa a timpului trecut. O parte legata de munte, drumetii la inaltime, nopti aproape de stele…

…Abia asteptam sa punem la cale o vizita pana sus pe creasta sau macar pana la cabana. Odata stabilita data de plecare incepeam sa numar zilele ramase pana la startul drumetiei. De obicei, treceau destul de repede. Era atat de placut sentimentul ce ma trecea atunci cand ma apucam sa-mi scot rucsacul de la naftalina, cortul si sacul de dormit… Curatam bocancii, luam si o patura, sa fie acolo. Pe final, cotrobaiam prin camara bunicii unde sigur gaseam o bucata de slanina afumata, buna de pus pe tepuse in foc. In ultima zi ramasa, mai asezam in rucsac ce mai trebuiau de-ale gurii si verificam sa nu uit briceagul, cana, farfuria de tabla si ceva de imbracat mai gros…Gata, a sunat ceasul ! Saream din pat, mai rapid si mai voios ca niciodata, sunandu-mi tovarasii de trupa pentru a se urni si ei. In jumatate de ora eram toti adunati la punctul de intalnire, pregatiti pentru a ne intalni cu muntele.

Pana la buza urcusului catre inaltimile crestei aveam de mers pret de vreo doua ore prin camp. Privelistea era una impresionanta, batranul munte dezvaluindu-se in toata maretia lui. Sincer, nu cred ca pot gasi cuvinte pentru a descrie cu adevarat ceea ce se asternea in fata ochilor nostri iar o imagine impregnata in aparatul de fotografiat cu siguranta nu poate trezi aceleasi sentimente. Probabil, pentru fiecare trairile se impleteau altfel in fata acestui tablou…Aproape de capatul celor doua ceasuri, nu chiar obositoare, incepeam sa ne bucuram un pic de umbra primilor copaci iesiti in calea noastra. Padurea cea mare se vedea tot mai aproape. Ajunsi la primul popas, ne asezam pentru o scurta odihna. Nu lipseau tigarile Carpati aprinse fumatorilor si primele gaturi de apa. In fata noastra se deschidea prima imagine a crestei montane, asezata deasupra valurilor de brazi. Aerul tare incepea sa-si faca simtita prezenta, tot timpul insotit de aroma de cetina. Gata, intram in imparatia muntelui ! Drumul incepea sa devina mai anevoios iar efortul crestea considerabil odata ce inaintam tot mai adanc in padure. Urcam pe o poteca in permanenta strabatuta de un firicel de apa, ajutandu-ne din cand in cand de smocuri de iarba pentru a mai face un pas sau doi. Alaturi de drumul nostru se avantau grabite in vale apele unui rau, al carui ecou se indrepta catre noi din toate partile. Din cand in cand, cararuia se arunca la randul ei peste umerii apelor involburate, fiind ajutata de cateva trunchiuri rapuse de vreme. Popasurile noastre se inmultisera, uneori pentru a mai ne odihni si a ne potoli setea, alteori pentru a privi si asculta pur si simplu spectacolul din jurul nostru. Erau momente cand oboseala nu o simteam, doar gandindu-ne cat de norocosi eram pentru ceea ce ne oferea in acele clipe natura…Dupa inca vreo doua ceasuri, desisul de pana atunci incepea sa faca loc unei minunate pajisti, vegheata de o parte si de alta de inaltimile crestelor apasate de cer. Privelistea se transforma aproape in totalitate, sunetele se topeau deodata, bolta parea mai aproape…In timp ce eram intinsi pe covorul de verdeata, privind linistiti cerul si sorbind cu nesat aerul proaspat, soarele ne mangaia pe fiecare, parand ca ne ureaza bun-venit. Eram un pic epuizati de urcus insa oboseala placuta ne indemna sa mergem mai departe. Insa valea era toata a noastra. Nu vroiam sa mergem mai departe. Undeva, catre varful crestei se vedeau cateva urme de zapada. Pajistea, urcand catre stancile din fata era presarata din loc in loc de pete de culoare iar linistea incepea usor, usor sa ne acopere…

De fiecare data ramaneam cel putin o noapte pe Valea Sambetei, caci aceasta este zona unde am avut privilegiul sa merg de multe ori in anii trecuti. Alaturi de noi, alti turisti iubitori de munte. Seara ne adunam cu totii in jurul unui foc si impartaseam ganduri si fapte. Cerul senin era atat de aproape incat aveam impresia ca pot culege stelele de pe bolta. De aici, uneori am continuat drumetia catre traseul principal de creasta, spre Podragu sau Balea, alteori ne multumeam doar cu aceasta vizita scurta, luandu-ne ramas bun a doua zi de la cele inconjuratoare. Pot spune ca am avut ocazia sa fiu, la un moment dat, cel mai inalt om din tara, urcand pe Moldoveanu. Se spune ca se vede Marea Neagra sau Dunarea de aici, atunci cand este foarte senin. Eu, de fiecare data, nu am putut sa vad la mai mult de doi metri din cauza cetii… Nu voi compara cu alte zone montane din tara pentru ca fiecare are frumusetea ei si nici nu am fost in alte locuri. Consider, chiar si asa, ca Fagarasul ofera cele mai frumoase amintiri pentru cei care ajung sa-i atinga umerii.

Pana una alta, propecia 5mg lasati ATV-ul, luati rucsacul in spinare si porniti la pas pe orice poteca montana, ascultati linistea padurii, admirati de la inaltime albastrul cerului, respirati aerul tare si rece…