Legendele se pot naşte printre noi

De multe ori ignorăm fapte şi persoane care ne schimbă viaţa sau ne călăuzesc ani din existenţa fiecăruia, în sensul bun al ideii. Prea ocupaţi cu temerile noastre, cu invidiile sau cu tendinţa nativă de nepăsare, trecem pe lângă valori, momente de glorie, surse de progres şi evoluţie generală. Băgăm totul în aceeaşi oală a cotidianului, fără a discerne detaliile care, aşa cum sună clişeul, fac diferenţa. Nu suntem pregătiţi pentru a afla adevărul şi pentru a recunoaşte capetele care ies din turmă, fiind mulţumiţi cu ce avem şi apărând cu disperare valorile din buzunare. Mai târziu, unii din noi vor plânge, adunând regrete din urmele paşilor trecuţi.

În general, istoria ne-a dovedit faptul că valorile contemporane fiecărei perioade au renăscut în mâinile urmaşilor. Orice domeniu îşi are reprezentanţii săi de vază. Sunt rare cazurile în care amprenta pozitivă a pus în umbră lumea pătată a celor care, mai târziu, au fost trecuţi în cartea aurită a omenirii. Şi hiba tocmai aceasta este: mai târziu echivalează cu post-mortem. Abia atunci reuşim să vedem ceea ce a fost lângă noi tot timpul. Abia atunci ne dăm seama că dacă am fi citit o carte în plus, dacă am fi ascultat încă o melodie, dacă am fi fost la încă un meci, dacă am fi donat încă un bănuţ, dacă am fi sprijinit încă o cauză, dacă…Atunci ne dăm seama că s-ar fi putut face mult mai mult. Ignoranţa în care ne-am scăldat ne-a aruncat într-o lume a regretelor. Recunoaşterea de după este, în cele din urmă, omagiul pe care îl mai putem aduce. Optimist grăind, niciodată nu este prea târziu.

Ar trebui introduse în şcoli cursuri de recunoaştere a celor care ies din turmă. Să-i ajutăm, să-i sprijinim şi, mai ales, să-i apreciem prin prisma a ceea ce fac pentru evoluţie. Să le acordăm meritul de avangardişti atunci când încă ne mai aud. Să nu ne fie ruşine de nivelul la care se află, să nu fim invidioşi, să zâmbim în faţa lor. Desigur, într-o lume utopică ar fi posibil. Legendele se nasc în Rai. De ce nu le ajutăm să se nască printre noi?

Omul din umbra regelui

Michael JacksonImediat după ’90, ca puşti de generală într-o perioadă în care piaţa muzicală se deschidea timid şi în România, nu mi-a trebuit deloc mult pentru a mă lăsa dus de val şi de a mă lipi de muzica lui Michael Jackson, unul dintre cei mai în vogă artişti ai momentului. Fără a dezvolta o pasiune desăvârşită pentru el, Michael a fost primul artist care a reuşit să-mi insufle pentru prima oară acel respect pentru actul muzical, el fiind primul artist care a deschis seria pasiunilor melomane ce aveau să-mi marcheze traiectoria muzicală până în prezent. Trecerea vremii a stins treptat pasiunea pentru muzica sa, aşa cum l-a stins în final şi pe el. Acum, abia după moartea sa, realizez cu nostalgie şi cu un soi de culpabilitate că muzica lui îmi răsună la fel de limpede în ureche.

Produs get-beget al acestei maşinării infernale care este industria muzicală americană, cu o copilărie confiscată şi un tată tiranic, Michael a reuşit să se impună prin muzica şi prestaţia sa artistică, defulând pe scenă focul ce l-a mistuit întreaga-i viaţă. Şi cum destinul şi-ar fi cerut dreptul, regele neîncoronat a căzut pradă, în naivitatea sa infantilă, lăcomiei celor care l-au hăituit ani la rând, abdicând cu puţin înainte de ceea ce ar fi trebuit să se cheme cea mai mare revenire din istoria muzicală. Demersul, total nerealist dată fiind starea sa de sănătate extrem de precară din ultima vreme, demers care s-ar fi aşteptat să-l scoată din conul de umbră în care se afla de câţiva ani, nu a făcut decât să-i găsească locul alături de alţi mari artişti dispăruţi subit, înecaţi în propria agonie.

În toată nebunia iscată imediat după trecerea sa în nefiinţă, am auzit de nenumărate ori spunându-se că moartea sa a fost cel mai benefic lucru ce s-ar fi putut întâmpla muzicii sale. Din păcate, o afirmaţie pe cât de cinică pe atât de adevărată. Când vine vorba de figuri marcante, lumea omite omul din spatele lor. Totul se rezumă la realizări, performanţe, recorduri doborâte, fără a se ţine seama de drama care în cele mai multe cazuri îl călăuzeşte neîncetat pe cel vizat. Cu toate că opera unui mare artist va dăinui şi după moartea sa, singura care are dreptul să pună în balanţă viaţa unui om şi creaţia sa artistică, este soarta însăşi.

Şi totuşi, de ce este nevoie ca un om să moară pentru a i se recunoaşte pe deplin un drept sau un titlu ce-i aparţine? Cu sau fără cele 50 de concerte susţinute la Londra, Michael tot Regele Pop ar fi trebuit să rămână. De ce până să se stingă cu totul presa amintea doar fugitiv despre el, şi atunci fiind pus într-o lumină deloc favorabilă, iar acum media este sufocată de numele lui? De ce în ultimii ani din viaţă Michael Jackson a fost, pe rând, un artist expirat, un hidos, un pedofil, un falit, un infatuat, iar imediat ce s-a aflat că nu mai este printre noi l-au proclamat, fără echivoc, Rege Pop-ului? Cât la sută e recunoaşterea valorii şi cât la sută e goana după audienţă?

Din păcate, stă în natura umană să valorificăm oamenii şi faptele lor abia după ce aceştia nu mai sunt printre noi. Iar pentru un mare artist, primul pas către nemurire este într-un mod paradoxal dar deloc exagerat, chiar moartea sa. Doar ea are puterea de a-i lepăda imaginea de toate mizeriile cu care a fost mânjit şi de a-i scoate în evidenţă ce a fost mai pur şi mai valoros în timpul vieţii. Este o lege a firii pe care generaţiile o respectă invariabil şi nu mai prididesc să tot înveţe în van de pe urma experienţelor anterioare.

Capul în gura de oxigen


De-a lungul istoriei românul a luat atitudine doar sub imperiul foamei. Lupta în virtutea unor convingeri sau a unor idei a fost aproape nulă, în condiţiile în care din cele mai vechi timpuri urmaşul lu’ dacu’ şi a lu’ romanu’ a căutat să-şi scape pielea şi odată cu pielea şi mult prea disputata identitate naţională. Histrionismul şi toleranţa la frustrare sunt elemente imanente ale mentalului colectiv al neamului nostru strămoşesc. Negarea acestor elemente înseamnă negarea propriului trecut. Ori asumarea trecutului deschide viitorul.

Prezentul este animat în mare măsură de oameni cărora manualul de istorie le-a inculcat ani la rândul numai false valori. Cancerul societăţii, comunismul, a dispus de timp suficient pentru a-şi vârî gheara şi în cele mai dosnice unghere ale mentalităţii individului, stârpind sistematic aproape orice tentativă a ieşirii din turmă. Ce este trist este că tsunami-ul epocii comuniste îşi va revărsa valurile adânc în viitor. Înainte de a lua o atitudine e nevoie sa ai o atitudine. Socialmente vorbind, în România anilor 2009 încă se mai lucrează la asta.

Fantoma poporului asuprit, veşnic biruitor se ridică uşor lăsând în urmă un mare vid, umplut în lipsa unor repere clare, cu ură, resemnare sau cu nostalgia vremurilor nu demult trecute. După revoluţie, fiecare a înţeles ce a vrut din acea libertate mult râvnită de unii. Criza ideologică a societăţii actuale româneşti a fost şi este alimentată de lipsa acută a valorilor autentice. Şi tot continuăm să ne raportăm la alte civilizaţii, voalându-ne cu ştiinţă ori ba propria identitate. Nu suntem altceva decât produsul propriilor noastre fapte.

E limpede că e nevoie de timp; e nevoie de timp pentru ca lucrurile să intre pe un făgaş al normalităţii. Dar ce este normalitatea în fond şi la urma urmei? Unde greşeşte un bătrânel inadaptat la prezent când tânguie după Ceauşescu sau un puşti ignorant, bombardat cu nonvalorile momentului? Cel mai important lucru care se poate face momentan pentru România este consolidarea unui sistem solid de repere.

Cine crede într-o rezolvare peste noapte a unor probleme care caracterizează în esenţă o naţiune, va deveni o victimă sigură a deziluziei. Dacă realitatea românească te scârbeşte ai libertatea absolută de a pleca afară. Odată rămas între Carpaţi, conştient de kitschul românesc, ai două soluţii: ori să funcţionezi pe o coordonată paralelă, cât mai indiferent la ce se întâmplă în jurul tău, ori să priveşti lucrurile cât mai detaşat, sub lupa ironiei.

Cred în schimbarea mentalităţii unui individ dar nu cred în schimbarea mentalităţii unei naţiuni. Nu în decursul unei generaţii.

Una din problemele de fond, indusă la rându-i de cauzele enumerate mai sus, este că, în general, românul nu are simţul ridicolului. Într-un mediu intoxicat cu false valori, asumarea propriului ridicol este un prim semn al însănătoşirii sociale dar şi spirituale.

Lumea românească de astăzi a ajuns la un grad de diversitate aproape de limită. Grotescul şi ridicolul, ignoranţa şi prostia, snobismul şi infatuarea, îşi împiedică paşii într-un vals al absurdului ce lasă senzaţia că nu se va mai termina niciodată. Pe acelaşi ring de dans, valsând mărunt şi sigur după o cu totul altă muzică, îşi poartă paşii spre câştigarea marii finale, adevăratele valori. În atitudinea acestora din urmă se regăseşte şi Atitudinea Cioburi.

Trecut a fost, prezent se uită

 

   De-a lungul istoriei, așa cum ne spun manualele și documentele mărturie în timp, românii și-au dorit la un moment dat unirea sub un singur simbol. Indiferent de mișcările politice, istorice sau sociale, este cert faptul că, cel puțin în ultimul secol, dorința de abordare a unui singur drapel în toate provinciile majoritar populate de români a fost una sinceră și izvorâtă din suflet. Exista pe atunci patriotismul pur, afișat cu mândrie și dus până în mijlocul războaielor. Au existat eroi cu adevărat, a existat și recunoștința față de sacrificiul suprem al acestora. Valorile erau prețuite altfel, imaginea lor era alta. Spiritul care ține un popor legat și îl îndrumă către progres este mânat tocmai de crezul în valorile proprii.

   România se află astăzi într-un impas ideologic și nu numai. Se află la o răscruce de drumuri, niciunul pavat cu soare. Ruptura de trecut este din ce în ce mai acută. Din păcate, îngropăm și trecutul glorios, împreună cu personajele care au pus umărul la construcția acestuia. Anii crânceni ai comunismului au rescris sistemul de valori al nației iar cei douăzeci de ani de prost-înțeleasa libertate au fărâmat orice bulgăre de respect pentru eroii din trecut. Ceea ce nu ne miră, urmărind personajele din jur. Trist este faptul că fenomenul se acutizează și nu de multe ori îmi pun întrebarea dacă efortul de reîntregire a granițelor a meritat, indiferent de contextul timpurilor trecute. Iar generațiile care vin se vor raporta doar la clovnii prezentului, cei care își asumă rolul de protectori de neam.

   Zilele trecute am (re)descoperit câteva omagii aduse sufletelor jertfite pentru un țel nobil. Urmele vremii, cu bune și cu rele, sunt impregnate de către ploi și vânturi. Vom avea o șansă în momentul în care oricare dintre români va vărsa o lacrimă privindu-le. Personal, nu cred că acest lucru se va mai întâmpla.