Pe ei, pe morții lor

Într-una din zilele trecute a ieșit la iveală un șmen marca Vanghelie, primar de sector care este, respectiv ocuparea abuzivă a capelei familiei fostului ministru de Război și al Afacerilor Străine, Iacob Lahovary. Lăsând la o parte tertipurile prin care semianalfabetul edil a reușit acest lucru, rămâne de necontestat nesimțirea și tupeul ordinar care domnesc trufaș peste capul odihnit al primarului.

Mă încearcă un profund sentiment de scârbă numai când mă gandesc la numele individului ajuns primar al sectorului 5 iar acest lucru se întâmplă din cauza a ceea ce reprezintă el ca om politic și ca individ care consumă oxigen și resurse degeaba. Aflând, însă, și tărășenia descrisă mai sus, mi-am dat seama că Vanghelie este un ins fără scrupule, gata oricând să se pișe peste tot și peste toți, obișnuit, probabil, cu practicile primatelor care i se aseamănă și care îl votează. Pe de o parte, nu este de mirare faptul că primarul incult își bagă p#la în locuri și monumente care reprezintă mai mult decât partea fizică și materială arătată, din moment ce creierul său deosebit de odihnit nu reușește să treacă de un anumit nivel de înțelegere al lucrurilor. Evident, evoluția lui Darwin lucrează mai încet pentru unii.

Aceleași cuvinte de bine le am și pentru purcelul psd-ist Cătălin Voicu, individ care a pătat și el onoarea și locul de veci al familiei unui erou al războiului de independență, generalul doctor Nicolescu Argeșanu. Două celule canceroase ale societății, așa i-aș denumi pe cei doi politicieni care au pângărit numele unor oameni care au făcut parte din istoria pozitivă a nației. Sunt curios dacă se va sesiza vreo autoritate în acest caz și dacă faptele celor doi vor fi pedepsite. La fel de curios sunt și dacă România va deveni vreodată o țară.

Haz de necaz idiot

Se spune că românul face haz de necaz şi că această atitudine l-a ajutat să treacă cu brio peste secolele pline de frământări politice şi sociale. Mentalitatea hazului de necaz s-a impregnat atât de bine printre neuronii retarzi ai poporului încât, astăzi, locuitorii spaţiului mioritic (ce literar sună, noo?) reuşesc să transforme eficient tot ceea ce este anormal peste graniţă în chestiuni normale şi odihnitoare pentru materia cenuşie. A face haz de necaz înseamnă pasivitate şi resemnare în faţa fatalităţii (şi nu numai), acceptând tacit ca singură armă râsul. Şi mult râs duce, până la urmă, la plâns.

Primele exemple care îmi vin în cap sunt celebrele şi tristele greşeli de exprimare ale unor oameni care au fost puşi de unii români să le reprezinte interesele. Mă rog, definiţia cuvântului nu este profund înţeleasă de o mare plajă a acestor alegători. Revenind, mi-aduc aminte cu greaţă de gibonul peste giboni Vanghelie, zis Marean, acest stăpân al inelelor de logodnă cu mafia de orice fel, care a gafat-o în public, prima dată cu „almanahe”. În mod normal, într-o ţară normală (a-propos, România este o ţară?), indivizi ca acesta nu aveau ce să caute pe scena politică, cel puţin nu la acest nivel. A dranjat pe cineva acest lucru, şi-a pus ţopârlanul de rând problema că un analfabet a ajuns să îmbuce din greu banul public, sub pretextul conducerii unei primării de cacao? Noooo. Toată lumea a râs, s-a prăpădit bălind de greşeala omului, trecând-o mai apoi în normalitate. Unii cu siguranţă şi-au pus la un moment dat problema dacă nu cumva „almanahe” este termenul corect. Iar viaţa a curs nestingherită mai departe…

Sărind câţiva ani mai departe, ajungem la o altă celebritate a scenei cu reprezentaţie de bordel româneşti, respectiv cea politică. Cine nu o ştie măcar la botox, scuze, buze, pe d-ra Băsescu Elena? Da, EBA. Discursul domniei sale, ameţitor de ambiguu şi diafan a forţat până la supraîncălzire neuronul pudrat cu prafuri scumpe şi loţiuni de firmă astfel încât nu a fost greu să iasă în eter termenul „succesuri”. Şi dă-i, şi râzi…Cu presa în frunte,  poporul a taxat nesemnificativ şi această scăpare, catalogând-o, într-un final, în ceaslovul chestiunilor cotidiene şi uşor de trecut. Dovadă şi locul de europarlamentar al duduii.

Să mai numim pe domnii Constantinescu Nicuşor, domnul cu o deosebită plăcere de a dormi în intersecţii, de domnul Băsescu, tatăl lor în toate cele, domnul Geoană, domnii parlamentari, surprinşi în ipostaze din cele mai amuzante (făcând biluţe, dormind în linişte pe fotoliile scumpe din Parlament, citind reviste cu ţâţe pe copertă, scărpinându-se cu sictir pe la coaie), pe orice Dorel care provoacă o pană de curent la tot cartierul, pe analfabeţii de lângă noi care formează generaţiile următoare? Are rost să-i punem pe toţi aceşti actori de comedie într-o lumină proastă atât timp cât poporul se amuză pe seama lor, nebăgând de seamă căcatul în care se afundă? Păi, ce, să fiu apoi ăla negativistul şi fără simţ al umorului? Nu mai bine îmi văd de treaba mea şi îmi cumpăr un bilet dus Noua Zeelandă?

Unu mai românesc decât altul

dscf2409Vineri, 1 Mai, a fost Ziua Internaţională a Muncii. Ca om al muncii, am rămas acasă. Şi cum alternativa de a mă înghesui ca focile pe nisipul „virgin” din Vamă nu mi-a surâs aşa tare, am rămas în capitală, unde mi-a făcut cu ochiul cel mai importat eveniment al zilei ce s-a desfăşurat în Parcul Izvor, anume Unul Mai-ul Românesc cu micul şi berea lui Vanghelie. Pentru a fi absolut sigur că nu mă va atinge microbul, mi-am administrat în cursul după-amiezei un vaccin anti – pomană electorală, care a constat într-o doză de patru mici perpeliţi la un cuptor electric neutru, fără culoare politică. Apoi, la drum.

Ajunşi la gura Parcului Izvor în jurul orei 17:30, ne-am comutat pe modul record şi ne-am afundat în mulţimea ce încă forfotea haotic.

Dacă în prima parte a „petrecerii câmpeneşti” am putut vedea, prin intermediul media, lideri politici marcaţi ai psdeului sorbind din berea rece la pahar şi muşcând româneşte dintr-un mic dar şi membri destoinici ai partidului ce a patronat evenimentul scandând lozinci social-democrate, dacă sub soarele amiezei nostalgicii trecuţi de a doua tinereţe, pe care sărbătorile de genul celei de 1 Mai îi readuc parcă la viaţă, au dat paşi înainte şi i-au luat înapoi pe ritmuri populare, după ce au gătat doza de patru mici şi au lins şi ceva bere pentru care s-au călcat în picioare cu mic, cu mare, cu uărcăr, cu pensionar, cu român, cu ţigan, cu chinez, sau mai simplu bâlci electoral, a doua jumătate a sărbătorii internaţionale a muncii, organizată de pamfletarul Marean, avea să ne arate o altă faţă, acea de bâlci clasic românesc.

Orele mai înaintate ale zilei i-au scos din prim-plan pe bătrâneii nostalgici dar şi pe simpatizanţii activi PSD ce înroşeau mulţimea cu tricourile lor pe care stătea imprimat mesajul „Unu Mai Românesc şi, cum se întâmplă de obicei la astfel de evenimente, o mulţime de tineri curioşi au dat năvală în parcul împânzit de oameni. Se puteau distinge uşor, de la tinerei ai generaţiei hi5, atraşi de waţii emişi din boxele amplasate lângă scenă, şi cupluri care au renunţat la plimbarea din Mall, până la grupuri, grupuri care au venit să-şi scalde ochii curioşi în atmosfera de „sărbătoare” sau găşti răzleţe de roacheraşi care, rămaşi din diverse motive departe de aglomeraţia ce dă startul sezonului estival  pe litoral, şi-au astâmpărat nevoia de înghesuială în inima capitalei, la umbra celeilalte semnificaţii a lui 1 mai.

În lipsa prezenţei unui al doilea om în stat, şuţii erau cu ochii pe mobilele si portofelele oamenilor obişnuiţi, ne-flancaţi de sepepişti fioroşi, în timp ce gardienii publici vegheau regulamentar la siguranţa cetăţeanului; televiziunile îşi mai temperaseră din transmisiile în direct; pâlcuri de indivizi conectaţi la eveniment încă de la primele ore, brăzdau parcul sub efectul berii.

Printre toată această infuzie de tineret pestriţ ce anima aleile parcului, familii cu copii de mână se plimbau agale. Copiii tânjeau la tot soiul de pochemoni expuşi spre vânzare de către nelipsiţii vânzători de chilipiruri, iar părinţii visau la cândva obişnuitele ieşiri la pădure. Anul ăsta au făcut bine să se mulţumească doar cu o ieşire în parc şi câţiva mici de pomană electorală.

Dacă nu se îndreptau către ieşirea parcului, participaţii la eveniment convergeau către cele două puncte principale. Ori scena, unde puştimea se îngrămădea să fredoneze refrenele momentului, ori punctele în care încă se mai distribuiau gratuit mici şi bere.

Alături de puştii în extaz ce umpleau primele rânduri din faţa scenei, se aflau şi oameni mari, atraşi probabil de ambianţa jovială a degeneraţiei pro sau, mai simplu, atraşi de mişcările lascive  şi de formele dansatoarelor de pe scenă. Ţîţeee… Imediat în proximitatea publicului aflat în picioare, un număr mărişor de mămici, bunici şi tătici îşi ocupau, cu faţa către scenă, locurile pe scaunele răzleţe aşezate pe iarbă, evocând parcă prin atitudinea lor atmosfera Festivalului Cerbul de Aur. Amestecaţi printre bucureşteni, fotografii străini imortalizau pitorescul situaţiei.

În celălalt punct de atracţie al parcului, vânzătorii de gratuităţi nu mai pridideau să întoarcă micii şi să toarne berile. Un fum înecăcios se ridica din grătarele încinse, lăsând mastodontul din marmură albă în ceaţă. Când cerul se întuneca treptat, încă mai erau oameni care se înghesuiau la mici şi o bere. Am părăsit parcul înainte ca potopul să se pornească şi să împrăştie mulţimea.

Dacă Marian Vanghelie regretă că ploaia i-a dat peste cap programul, eu unul regret că nu am apucat să mă dau şi în tiribombă.

Mulţumiri lui Robert pentru concursul adus la realizarea acestui material.