Costineşti, satul în vacanţă

Sâmbăta trecută, respectiv ultima zi cu licenţă de vară înainte ca frigul şi ploile lui septembrie să pună stăpânire pe Grădina din Carpaţi, m-a surprins expunându-mi pielea la soare într-una din cele mai animate staţiuni ale mult hulitului, pardon – să mă ierte madam Udrea, râvnitului am vrut să spun, litoral românesc, Costineşti.

Pentru mulţi, staţiunea patronată de Obeliscul ce se arată aidoma un falus trecut de a doua tinereţe, încă mai răscoleşte amintiri precum primul răsărit de soare prins cu coaiele umflate, primul sfârc văzut în carne şi oase sau prima beţie dreasă cu apă sărată de mare. Nu zic că istoria nu se mai repetă. Şi totuşi, vremurile sunt în continuă schimbare.

După cinci zile în care am ascultat doar broscuţele şi am participat, vrând-nevrând, la tombola West Nile, pare-se fără a câştiga, în unul din locurile unde Dunărea se varsă nemţeşte în mare, impactul cu Costineştiul m-a făcut să mă simt ca un leneş, coborât din copac să se cace,  ivit pe neaşteptate într-o cursă de ogari.

Vânzoleală maximă şi distracţie pe cm pătrat. Zanga, frate! Manelele, muzica industrială sau hiturile unei veri târzii hârşâiau timpanul, lăsându-se emise din tot soiul de boxe cu mulţi watti sau telefoane mobile de ultimul răcnet. Grupuri de gigolo-italiano cu mustaţa abia mijită patrulau pe plajă cu muşchii încă încordaţi după sezonul de sapă, etalându-şi tatuajele temporare – identice – cu dragoni spiralaţi pe antebraţul bine lucrat. Pâlcuri de tigrii îmblânziţi de puţinii lei din buzunar, stăteau la pândă atârnând de câte-o bere, doar-doar s-o ivi ocazia să pună mâna pe o halcă de carne. Grupuri de proaspăt absolvenţi de 1-4, absorbiţi – în special băieţii – de silicoanele ce se zbeguiau pe ritmurile muzicii sub soarele arzător, se lăsau ordonaţi de doamna profesoară pentru o nouă confruntare cu valurile mării. Tinere perechi se giugiuleau nestingherite pe cearşaful înghesuit pe nisipul ce se confunda cu covorul de mucuri de ţigară, pungi şi sticle goale. Credincioşi cu miniaturi ale Crucii de pe Caraiman atârnate la gât. Pensionari curioşi să vadă cum se mai distrează tineretul. Câte un Apollo în semi-erecţie, câte o Afrodita în dizgraţie ce-şi purta ţâţele drept buzunare. Câte şi mai câte. Ce lume pestriţă… Asta pe uscat.

În apă, mai spre mal, valuri mari şi puzderie de oameni de n-aveai loc nici să te pişi. În larg, multe hidrobiciclete, o banană plutitoare pentru împătimiţii de senzaţii tari şi aceeaşi ruginită epavă. În aer, vânt puternic şi avioane care atârnau bannere ce făceau reclamă la seminţele Nutline. Ce chestie… La o privire mai amănunţită de jur-împrejur se putea observa că dacă nu păpa banii lu’ tăticu’ românul mânca seminţe.

Când soarele se pregătea să apună, am plecat convins că am nimerit în plin sezon de împerechere a focilor. Ceea ce nu poate fi adevărat pentru că focile nu ar putea suporta asemenea temperaturi ridicate. Am lăsat în urmă o staţiune fremătând de distracţie şi un petec liber de nisip. Costineşti, să trăieşti!

Invazia ţâţelor contra Jigodiei

E prea târziu să-mi fac o cafea şi încerc să-mi impun în gând că mă voi trezi odată ce voi inspira aerul rece al dimineţii de vară. Imediat ce trec de pragul uşii ce se închide cu zgomot în urma mea, dau ochi în ţâţe cu vecina de vis-a-vis, care tocmai îşi începe şi ea dimineaţa cu un plimbat de câine în jurul blocului. Pe cât de rău îmi pare că trebuie să părăsesc acest cadru care trezeşte mai degrabă Jigodia din mine decât pe mine însumi, pe atât de bine îmi pare că nu e singura pereche de ţâţe pe care o voi vedea în această dimineaţă.

Este, într-adevăr, un spectacol de forme oriunde îţi îndrepţi privirea, de la stânga la dreapta mere, pere, pepeni şi silicoane (mai rar prin Drumul Taberei dar dacă manelistu’ cu muşchi lucraţi la sală nu te ia cu maşina dimineaţa, trebuie să te înjoseşti la un troleu). Ajung destul de uşor în staţie unde prizonierii transportului în comun aşteaptă înfriguraţi următoarea cursă spre centru. Fac o scurtă trecere în revistă a primatelor de sex feminin şi o observ pe blonda de 8:10 încercând să se facă remarcată printr-un decolteu aproape inexistent, pe bruneta fără sutien, cu sfârcurile întărite, al cărei prieten/gibon ( triped de-acum ) mai are un pic şi face harakiri că ne uităm toţi la ea şi, în final, cele două prietene minore cu ţâţe în “do major” ce-mi trezesc şi mie şi Jigodiei sentimente cu cătuşe. Nimeresc în troleu strivit de blondă şi de minore, stingherit de gândul că ar trebui să le spun să facă o chetă pentru a-mi lua un fermoar nou pentru pantaloni. Doar două staţii şi lentilele mele se mulează pe ţâţele blondei. Reuşesc să cobor fără să-mi dau drumu’ şi păşesc un pic mai relaxat către un grup de masculi tâmpiţi de soare care parcă se roagă la unison pentru o scurtă ploaie de vară ce ar transforma intersecţia într-un concurs spontan de tricouri ude. Ne rugăm împreună acum!

Acestea fiind spuse, îmi dau seama că suferim, noi masculii, de sindromul “ţâţe”. Avem atacuri de panică atunci când suntem înconjuraţi din toate părţile de purtătoarele acestor obiecte, nu mai ştim unde să privim sau spre care dintre ele să salivăm. Să nu vă imaginaţi doamnelor şi domnişoarelor că în timpul verii mai exista vreun mascul normal, toţi ne transformăm în mitocani şi ne puteţi recunoaşte pe stradă după pupilele dilatate, iar asta dacă vă uitaţi în ochii noştri, nu spre şliţ.

Nu e cazul să ne învinovăţiţi, voi creaţi această situaţie prin atacul ţâţelor iar noi nu putem răspunde decât printr-un comportament cu caracter de Jigodie!

Să înceapă concursul!

Ţâţe de vară

Unul dintre principalele efectele ale căldurii venite odată cu vara în mediul urban este invazia ţâţelor. Că sunt mici sau mari, trecute sau în plină expansiune, plictisite sau jucăuşe, extrem de apropiate sau certate, siliconate sau naturale, săltăreţe sau cu suspensiile stricate, ţanţoşe sau lăbărţate, gemenele de sub bărbie atacă ochiul clocotind de hormoni al masculului prin modul în care se lasă descoperite. Pentru o mai uşoară identificare, iată o categorisire a puzderiei mamare după gradul de expunere într-o zi obişnuită de vară.

Prima categorie este cea a ţâţelor sfioase. Acestea sunt cele care din variate motive nu se arată în public. Fie că sunt lăsate cu totul acasă de către stăpână sau fie că sunt luate mereu la purtare, ele preferă sau sunt obligate să se ascundă în spatele textilei. Cele luate la purtare se împart la rândul lor în mai multe categorii: ţâţele ninja – cele care au abilitatea de a se face nevăzute la orice oră din zi şi din noapte, ţâţele bufant – cele care se ascund sub veşmânt ca sub un cort de patru persoane şi ar mai fi şi ţâţele basorelief – cele care în dorinţa lor de evadare, împing cu forţă în textila ce le îngrădeşte, dând naştere unor forme de la cele mai sublime la cele mai înfricoşătoare. Ţâţele basorelief sunt acea categorie de ţâţe defavorizate, care deşi vor să se expună, sunt condamnate la claustrare. Deşi sunt încadrate la categoria ţâţelor sfioase, multe din ţâţele basorelief sunt foarte temperamentale. Gradul de revoltă al acestora este dat de tensiunea firelor din textilă. Aparent sfioase, unele dintre acestea posedă un potenţial diabolic, făcând ravagii în rândul trecătorilor ori de câte ori sunt lăsate să se manifeste în voie.

Marele avantaj al ţâţelor sfioase este că ascund odată cu ele nevăzutul. Pipăitul şi palpatul, depind de fiecare caz în parte.

O a doua categorie de ţâţe, de altfel cea mai răspândită pe timpul verii, este categoria ţâţelor clasice. Acestea, deşi nouă nu ni-l arată, îşi văd lungul sfârcului. Aflate sau nu la umbra sutienului, fie că încap perfect în două cupe de şampanie sau fie că umplu două ligheane de zece litri, fie că stau cuminţi la limita decentă a decolteului sau fie că schimbă priviri obraznice prin bluza transparentă cu cei ce-şi înfig privirea în ele, această categorie de ţâţe domină jungla de asfalt. Iar dacă se întâmplă, şi se întâmplă destul de des, să iasă în evidentă, acestea o fac întotdeauna prin atitudine.

Ultima categorie de ţâţe dar nu cea din urmă este categoria ţâţelor excentrice. Aici se încadrează toate ţâţele care ar renunţa chiar şi la sutien să rămână ele însele în ţâţele goale, dar nu o fac din unele considerente ale eticii. Aici putem vorbi de la ţâţişoarele merişoare care lasă un gust uşor acrişor în gură până la modelul buldozer care te lasă cu gura cu totul căscată. Nu contează… Cu cât gradul de expunere este mai mare cu atât sunt supuse mai mult privirilor arzătoare din partea curioşilor.

Statistic vorbind, cea mai fatală subcategorie a ţâţelor excentrice este constituită de modelul buldozer. Acesta este caracterizat prin dimensiunile crescute ale cupelor dezvelite până la baza sfârcului, susţinute de nişte accesorii fragile care par că pot ceda în orice clipă, cupe organice ce formează între ele un adevărat defileu. Cu cât defileul este mai strâmt cu atât formula se apropie de perfecţiune. Atunci când acest defileu descrie o linie clară, întreg ansamblul poate fi considerat ca şi trecut la următorul nivel. Atunci se poate vorbi de o transcendere; atunci se poate vorbi de ţâţele a căror linie imită linia curului.


Studiu realizat cu sprijinul doctorului ţâţolog S.N. Ochimari

Final

S-a mai scurs o saptamana… s-a risipit si primavara, s-a incheiat si primul tur al localelor ce m-au gasit pierdut departe acasa, s-a ispravit si ploaia, s-a voalat si increderea pe buletinul de vot, nu mai e paine, nu mai e nici soare, nu mai au sufragii la varsat, si nu mai sunt nici nori, a intrat in stop cardiac si inima de tigan, cutitul nu mai taie, s-a vandut tot carburantul de la benzinarie, n-am nici foc si nici paie, au mai ramas putine sperante pentru pantofar – nu mai e loc de atatea suturi in cur, becul s-a ars, gresia se opreste brusc in peretele dur, o petala isi ia adio – chiuveta o plange toata, au inchis toate magazinele pe dinafara, telefonul e mort, caldura e luata, caldura ma termina, reincepe…

S-a mai implinit o luna… exact patru saptamani si ceva cu tot cu momentele de absenta sau cu secundele de fericire fabricate. In dealul din bucatarie, cocotat pe-o denivelare a zidului, calendarul se pregateste sa intre in a doua jumatate.

Vara a inceput si m-a regasit ascuns intr-o casuta de mail pe marginea marii.