Concediu pe nerăsuflate

   Final de aprilie, încărcat de spasme psihotice, gaze de eşapament şi multă muncă. Semnat cerere de concediu, făcut un kilogram de bagaje, plecat hai-hui, cu dimineaţa în faţă. România, drumuri cu păcate. Braşov, linişte, aer, stropi de istorie, o altfel de lume. Pe ici, pe colo, tot România. Piaţa Sfatului, Republicii, Biserica Neagră, zidul cetăţii, turnurile, clădiri vechi spoite, flori. Oraş fără cabluri pe stâlpi. Singurul din ţară. Belvedere, Tâmpa, pădure. Am plecat tâmp.

brasov1

 

brasov2

   Sâmbăta de Sus. Frumos, munte falnic, natură încă fragedă, mănăstire veche, cuib de legionari. Râu, păstrăvi, somn profund, batmani, roacheri. Călugări, în speţă. Ciorbă de fasole cu tarhon. Mult tarhon. Şi hrean. Apoi poze, lacrimi, amintiri. Zburat apoi spre oraşul Victoria. Oraş clădit de comunişti pentru combinat. Oameni tot mai puţini, părăsit de saşi, liniştit, bun pentru bătrâneţe. Oraş natal, amintiri şi iar lacrimi.

sambata

   Biertan. Istorie cu saşi, cetate cu biserică, împrejurimi cu verdeaţă. Români proşti şi nepăsători. Drumuri la fel. Sighişoara. Oraş mic, cetate mare. Istorie, patrimoniu, turişti, indiferenţă locală. Pensiune faină, flori, cimitir în vârf de deal, ploaie. Ziduri căzute, linişte, somn. Alba-Iulia. Oraşul de ignorat, cetatea nu. Ploaie şi oameni lucrând cu spor. Istorie renovată şi gata de admirat. Nu e tipic românesc. Sibiu. Piaţa Mare, Piaţa mică şi atât. Restul e durere. Mâncare, somn, poze, linişte, singurătate. Dor de ducă. Scârbă de muncă.

biertan1

biertan2

sighisoara1

sighisoara2

alba iulia1

alba iulia2

sibiu1

 

sibiu2

 

   Final de repaos cu Vama Veche. Mare, soare, lume, debusolare, ameţeală, distrus neuroni. Gânduri triste, despărţiri, gol în jur. Gol. Cioburi. Final.

 

final

Un pas mic pentru mine, o comoară de neprețuit pentru ei

un-pas-mic-pentru-mine-o-comoara-de-nepre-uit-pentru-ei

   De cele mai multe ori nu reuşim să observăm că suntem norocoşi. Indiferent de valorile care ne călăuzesc paşii în tumultul cotidian, lăsăm tot timpul în umbră lucrurile care ne fac să zâmbim. De vină sunt, poate, demonii care ne macină sufletul sau, poate, invidia şi nepăsarea celor din jur. De cele mai multe ori, din păcate, este necesară o palmă puternică pentru a pune în valoare culorile care au fost alături de noi mai tot drumul. Uneori, însă, durerea altora ne scoate la liman. Şi pentru unii din noi, lumina atunci străluceşte mai puternic, învăţându-ne să distingem noaptea de zi.

   Am avut ocazia zilele trecute să cunosc o familie amărâtă, ocolită de norocul pe care mulţi dintre noi îl avem. I-am întâlnit în oraşul Victoria, din judeţul Braşov, la o ceremonie religioasă. Erau trei copilaşi, nepăsători în aparenţă faţă de soarta nu tocmai prietenoasă dar cu licărul speranţei în privire. Cel mai mare este clasa a patra. Locuiesc doar cu mama lor, în cătunul Sumerna, aflat la aproape 5-6 kilometri de oraş. Din când în când, sunt prezenţi la slujbele oficiate de unul din preoţii din oraş, care îi mai îndrumă aşa cum poate dumnealui sau enoriaşii din parohie. Sunt săraci și trăiesc în mare parte din mila celorlați. Băiatul este convins că-și va putea lua revanșa la un moment dat.

„Cum veniţi voi, măi copii, până la şcoală?”, fuse una din cele câteva întrebări puse cu jenă, parcă, privindu-le nevinovăţia din ochi. Mă gândeam, involuntar, că la serviciu ne-au îngheţat salariile.

„Păi, cum să venim, pe jos…Facem vreo oră.”, îmi întrerupse gândurile băiatul.

„Şi iarna?”

„Păi, ce, iarna nu se face şcoală?”. Am simţit că munţii din spatele meu mă trag de perciuni pentru impertineţă. Normal, şi iarna este şcoală…

„Păi, şi dimineaţa, veniţi pe întuneric, pe zăpadă?”, am spus un pic intimidat.

„Da, venim. Trebuie. E greu, e foarte greu…”, răspunse durerea din copil. Orice cuvânt mi s-a părut de prisos.

Maică-sa lucrează pe unde apucă. Copiii încearcă, aşa cum le permite copilăria lor, să descopere lucrurile frumoase din drum. Nu sunt multe iar acest fapt le face preţioase. Zâmbetul lor m-a făcut să plâng în tăcere. Dorinţa de alinare a lor îi îndeamnă să ofere speranţă. Lacrimile unei mame ce tocmai îşi pierduse băiatul, aflată în biserică, au fost mângâiate de un simplu gând de copil aflat, la rândul său, de partea întunecată a lunii: „Nu mai plângeţi doamnă, o să treacă”…

 

„O să vă faceți voi mari”, m-am trezit eu la un moment dat.

„Da, ne facem dar mai sunt mulți ani până atunci…”, oftă copilul.

 

   Între timp, m-am hotărât să-i ajut cum pot. Am început prin a le da rucsacul meu, ceva mâncare și niște bănuți. De Paște mă voi întoarce pentru le oferi haine și orice alt lucru care le va fi de folos. Pot fi și mesagerul vostru, dacă sprijiniți cauza.