Visul de după-masă

• Aberația de intelect, Promo •

   Toropit de gradele domnului Celsius dar şi de exodul sângelui din creier către stomac (efect al unui prânz copios), am început să visez cu ochii deschişi la un loc în care să pot atinge cu adevărat starea pură de nimic. De a nu face nimic.

   Şi visul meu începe cu o plajă fină, pustie, calmă… Stau pe un şezlong pe malul apei, o apă turcoaz, limpede, călduţă iar valurile mă lovesc uşor peste genunchi, mângâindu-mi fiecare por al pielii. Soarele zâmbeşte blând către mine, învăluindu-mă cu atâta grijă încât să nu simt niciun fel de jenă din cauza lui. Din când în când o adiere suavă trece prin dreptul meu, scuturând-mi băluţa care mi s-a instalat în colţul gurii din momentul în care am început să gust nimicul…

…Şi stau. Stau pur şi simplu, fără să fac nimic. Lenea îmi cucereşte tot organismul, oferindu-mi noi viziuni asupra momentelor care necesită efort. Din acest motiv prefer să mă piş pe mine, lăsând urina să zburde pe picior în jos, spre apă, acolo unde marea o preia ca pe o soră mai mică. Valurile mă vor spăla, nu-mi fac griji… O, da, căcaţii care plutesc în juru-mi sunt tot ai mei, nici nu mai ştiu dacă de azi, de ieri sau de săptămâna trecută. Mai vechi nu au cum să fie, se ocupă marea de reciclare. Între timp, băluţele mi se scurg una după alta, la fel cum mi se scurg ochii către zare, către cer, către apă… Nu fac nimic. Absolut nimic.

   Mi-e sete. Nu pot să mă ridic. Nu vreau să mă ridic. Dar iată cum, făcând un semn discret cu un ochi, mă fac înţeles de o superbă roşcată cu ochii verzi şi sânii voluptoşi, care vine alergând spre mine, cu o bere rece în mână şi cu trupul unduit precum adierea suavă a vântului. Privesc tâmp către mirificul tablou din faţa mea şi-mi dau seama că de lene ce mi-e nu mi se ridică nimic sub pantaloni. Nu, nu e lenea de vină. Roşcata, fiind tot mai aproape acum, îmi dau seama că este David Hasselhoff care nu se unduie ci se împleticeşte prin apă, fiind beat. Berea rece există, însă, în mâna sa. La fel şi câteva alge care-i ies dintre dinţi. Da, deci de aia nu simt nimic în pantaloni.

    Şi stau în continuare. Un pic jenat acum, de Hasselhoff. E clar e timpul să mă ridic, deşi nu vreau. Aş mai lenevi aşa încă o sută de ani, cu băluţe, pipi, valuri blânde pe genunchi şi priviri tâmpe. Un vis frumos. Am ochii în lacrimi şi nu desluşesc silueta care se apropie agale de mine. Mă chinui să mă concentrez dar nu-mi iese. Cine mai este pe insula mea? Aha, acum văd.

„Băiatu’, nu cumperi un trandafir frumos pentru prietena lu’ matale? Ai un ban să-mi iau şi eu cocktail de la barul de pe plajă?”

Alice in Wonderland – You used to be much more…"muchier." You've lost your muchness.

• Cronici de film şi teatru, Promo •

   Vroiam sa-l văd tare mult la cinema. Ideea de cinema, de mall, de înghesuială, de coca şi piţi care merg la filme cu pac-pac, bum-bum şi ha-ha mă dezgustă. Motiv pentru care, în umila mea părere, doar filmele bune merită văzute în condiţiile menţionate mai sus.

   Alice in Wonderland îmi lăsase impresia asta. De fapt, literele de-o şchioapă de pe afiş, de fapt pălăria ce acoperă părul roşu al lui Johnny Depp, de fapt Tim Burton, de fapt idea de mister… habar n-am. Şi ieri, la o cafea fierbinte şi un fum de ţigară, mi-am downloadat filmul.

    Subiectul este simplu, linear, previzibil: Alice are 19 ani şi se află la o petrecere unde află că urmează să fie cerută în căsătorie de un lord. Fata fuge chiar în momentul cererii, urmăreşte un iepure – văzut numai de ea se pare –  şi, prin vizuina Iepurelui Alb, cade în Ţara Minunilor, un loc care i se pare foarte familiar, des întalnit în acelaşi unic vis al copilăriei. Iepurele Alb spune că s-a întors după Alice pentru că ea este singura în stare să-l ucidă pe Jabberwock, monstrul care apără regatul Reginei de Inimă-Roşie. Bună parte din film, Alice se poarta ca şi cum ar fi în vis, ştiind că se poate trezi oricand, până când realizează că de fapt visul copilăriei ei a fost realitate şi că ea mai fusese acolo.

   Nu e un film pentru copii. Este o poveste a copilăriei, transpusă şi corelată cu maturitatea personajelor. Inocenţa copilăriei, deşi păstrată, este umbrită de grotescul personajelor negative, grotesc dus la  extremul aspectului fizic (corpuri diforme) dar şi al implicaţiilor psihologice (dorinţa de răzbunare, nevoia de a fi temut în pofida dorinţei de a fi iubit, pedeapsa prin decapitare). Ceea ce iese din normalul unui film, ceea ce a reuşit  regizorul Tim Burton să transpună este realitatea lumii de azi prin povestea de basm, combinînd elementele unui film de serie: un pic de magie, un pic de idilă, binele învinge răul, un pic din clişeul prinţesei războinice care decapitează monstrul şi salvează lumea, dar şi a ceea ce a dat gust filmului: personaje aparte, hilare, unice, groteşti sau chiar horror.

   Ideea acestui film trebuie urmărită şi înţeleasă dincolo de firul narativ al unei poveşti de adormit copiii. Simt totuşi că se putea mai mult, mult mai mult. Johnny Depp nu e la apogeu, l-am văzut în roluri mai bune. Grotescul şi povestea matură puteau captiva mai mult dar ar fi fost în detrimentul comercialului acestui film şi al aşteptărilor financiare ale producătorilor. Dar în formula rezultată, nu e nici un film cu adevărat comercial, nu e nici un film pentru copii, nu e nici un film de nişă. Dovadă şi nota de pe IMDB – 6,9.

 -Have I gone mad?

-I’m afraid so. You’re entirely bonkers. But I’ll tell you a secret. All the best people are.

 

   Acestea fiind spuse, citând una din replicile geniale ale filmului, vă recomand să-l vedeţi, să vă delectaţi urmărindu–l pe Johnny, să surprindeţi fantasticul creat şi să ignoraţi linearul.

 

Pinguinulfurios.

Cu ochii larg închişi

• Editorial •

Este ora 7:00 a.m. Mă trezesc voios cu gândul că începe o nouă zi de muncă. Îmi place să lucrez. Motanul încă doarme nestingherit. Urmăresc ştirile dimineţii savurând o cafea cu lapte. Găurile din stratul de ozon au dispărut în totalitate. Eforturile mondiale au dat roade în sfârşit. Mai aflu şi că România a devenit a şasea ţară din Europa care se foloseşte doar de energie alternativă.

Ies îmi iau ziarul de la chioşc. Lumea mă salută politicos. Le întorc favorul. Pe mulţi nu îî cunosc. La zece metri în faţa mea doi liceeni se grăbesc să ajute un bătrân să treacă strada. Nu este grabă, toate maşinile oprind fără să claxoneze. Lumea zâmbeşte, am şi uitat cum este să priveşti nişte chipuri curate, vesele.

Peste o zi sunt alegerile, se preconizează o rată de participare a cetăţenilor năucitoare de aproape 97%, cu 3% mai mult decât în alegerile precedente. Este clar cine va câştiga. În ultimii ani ţara noastră a depăşit multe ţări europene din punctul de vedere al stabilităţii financiare. Constituţia a fost modificată, legile de asemenea. Trendul este ascendent. Şomajul nu mai este un subiect tabu, de fapt nu mai este un subiect deloc, un procent de 0,03% fiind nedemn de luat în seamă. Speranţa la viaţă a crescut până la vârsta de 79 de ani. Totul este acaparat de latura pozitivă a oamenilor.

Aglomeraţia din Bucureşti a dispărut demult. Poate şi datorită podurilor şi pasajelor suspendate, dar în primul rând datorită şoferilor, nimeni nu se grăbeşte, nu blochează intersecţia. Capitala a fost votată prin primele cinci oraşe din lume din punct de vedere al curăţeniei şi al siguranţei. Toată lumea îşi face treaba, nu există niciun fel de comentariu. Şpaga a fost eradicată, este drept în timp şi cu multă dibăcie.

Sunt fericit că sunt român. Nu speram să ajung vreodată să văd o aşa schimbare .

Dar ce vorbesc ? Iar am aţipit în metrou, noroc că mi-a dat ghiont un nene să-i fac loc. În drumul spre casă un puşti m-a scuipat în faţă. A început să râdă. Eu … eu doar visez cu ochii larg închişi.

Gânduri din lumea de dincolo

• Promo, Rătăciri lirice •

Visăm, alergăm, ne ascundem. Pe cerul fiecăruia dintre noi, o stea aşteaptă să fie aprinsă şi pusă în constelaţia imperfectă de la facerea ei, luminându-ne fruntea, sufletul, ridurile.

Greşim, suferim, alergăm. Pe bolta fiecăruia dintre noi un luceafăr fals aşteaptă hain distrugerea unei ordini impuse în spatele cortinei, arătându-ne gânduri murdare.

Visele pot, uneori, deveni materie palpabilă, modelate după fantasmele vieţii. În acel moment, paradoxal, lumina va plânge întuneric iar comorile se vor scurge printre degetele destinului ales în reverii.

Visele pot rămâne vise. O lume a visătorilor, lipsită de temeri, nu poate aprinde, în schimb, o stea. Iar luceferii falşi nu pot ajunge aici niciodată. Când visăm, nu greşim. Când alergăm, suferim. Ne ascundem.

Visaţi…

De unde până unde?

• Aberația de intelect, Editorial •

Căzut în transa finalului de licoare, îmi aprind o ţigară. În pat. Privesc tâmp către fumul obosit care-mi iese din nări şi deschid uşa casei. Spaţiu mare, subsol, parter şi etaj. Pe o farfurie, doi peşti prăjiţi şi uitaţi de vreme. Mi-e foame. În curtea casei, o pisică tânjeşte după bucăţile de peşte. Mi-e foame. „Nu le mânca, sunt vechi”, îmi spune Marian Iancu, patron FC Timişoara.  Ce să fac, le dau la pisică. „Stai, aşa, ce caută Marian Iancu aici??”. Ies repede afară, pe bulevardul Alexandru Ioan Cuza, din Brăila. În faţa mea, Casa Căsătoriilor. Nu e bine. Trebuie să mă mut în casa mare. Dar ce iau, parterul sau subsolul?

Subsolul era foarte spaţios, cu două camere legate de un hol generos, care dădea într-o bucătărie deja aranjată cu tot ce trebuie. Ieşirea din spate dădea către o curte plină de pruni iar pe fundal, ţanţoşi, doi munţi se jucau cu norii. Parterul era format dintr-o singură cameră şi o bucătărie, nearanjate ambele şi pline de postere cu Sex Pistols. Aici am avut revelaţia unei despărţiri. M-am chinuit să scriu un bilet de adio dar ultimele două cuvinte nu stăteau pe hârtie, ci se ridicau în aer, sfidând gravitaţia. Nu înţelegeam. Era un semn? În spatele meu, un plânset înfundat îmi dădu de ştire că ar trebui să aleg unde mă mut. Îmi doream parterul dar nu găseam ieşirea către curte. Nu găseam nici toaleta. Ce fac, ce fac? Peste toate acestea, îmi era foame.

Am terminat ţigara. Brusc, mi-am dat seama că nu aveam nevoie să locuiesc în casa cea mare. Pisica era lângă mine, mâncase tot peştele iar acum se juca leneşă cu moţurile cuverturii aflată sub mine. În zare, am văzut deodată un nor gros de fum, gonind speriat către fereastra camerei. „Ce-o fi?”. Pisica apăru îmbrăcată în costum militar, având o pălărie cu pene şi o curea cu dinamită. „Haide, e timpul să-i stârpim pe ăştia!”, îmi spuse enervată de gălăgia care se apropia din ce în ce mai tare. M-am ridicat ca un resort, am făcut un pipi, m-am spălat pe dinţi, mi-am pus cămaşa şi cravata apoi am purces spre balcon. Acolo, colonia de muşte care-mi toca florile pregătise deja tot arsenalul pentru bătălia cu trupele de ocupaţie. „Vă iert pentru asta dar îmi cumpăraţi alte flori!” le-am spus dojenitor. Apoi, ştergându-ne sudoarea, am aşteptat…

Marian Iancu venise şi el, rugându-mă să mă mut în casa cea mare. Mi-a zis că vorbise şi cu un coleg de-al meu, care vroia să locuiască la parter şi poate aşa veneam şi eu. „Cum la parter?…La parter vreau eu. Bine, mă gândesc mai mult la nevastă-mea, nu pot s-o las la subsol, după atâţia ani de muncă…”. „Vorbeşte cu amicul, colegul ăsta al tău şi vedeţi cum faceţi. Mie îmi este indiferent cum staţi, atât timp cât staţi acolo. O să vă renovez eu casa, nu vă faceţi probleme. Acum, că jucăm în grupe, am bani.”. „Biiiine.”, spun eu. „Dar mai întâi trebuie să nimicim trupele de ocupaţie. Mai aduceţi-mi doi peşti pentru pisică, să mai câştige două vieţi. Nu, mai bine încă patru. Aşa o să aibă unşpe vieţi.”. Şi apoi mă pun pe aşteptat.

Norul se apropia rapid către garsonieră, lăsând în spatele lui lanuri de grâne călcate în forme geometrice. Un puternic miros de parfum dădea vijeliei un roz ţipător iar voci groase şi piţigăiate se încolăceau confuz. Muştele fixaseră armamentul către zece puncte fixe, urmărind comanda mea. Încremenit, mă chinuiam să prind câteva crâmpeie clare ale vocilor care se apropiau. Mai mult de un „hă, hă, hă” nu prindeam nimic. Pisica îmi raportă că a auzit şui ea un „motănel marinel” şi un „hi, hi”. Măi să fie…Or fi băieţii de la Cioburi? Nu ştiam ce să fac…Să dau comanda de atac sau nu? Muştele priveau nervoase iar aripile începuseră să le tremure sacadat. „Acum e momentul!”, am răcnit. Sergiu Nicolaescu îmi trimise un sms în care îmi lăudă iniţiativa. Muştele zburdară către ţinte, în timp ce pisica molfăia de zor la peştii pe care mi-i aduse Iancu. „Te rog, te-ai hotărât cu casa?”. Am crezut că-i dau una. „Iancule, eşti nebun? Tu nu vezi că trebuie să distrug norul ăsta?? Adică, s-au chinuit muştele astea degeaba să pregătească tot arsenalul din balcon? Pisica asta leneşă, până şi ea a pus mâna pe o armă şi a venit la oaste! Uite, se apropie războiul şi tu mă f#ţi cu casa ta! Eşti nebun??”. Marian, devenit nu ştiu cum Marean, mă privi nedumerit şi-mi zise:”Omule, eu te întreb dacă vrei să te muţi într-o casă iar tu îmi spui de muşte războinice, arsenalul pisicii şi războiul cu un nor?…Cine e nebun?”…Am simţit ultimele cuvinte ca o palmă. Aşa era. Eu eram nebun. Am vărsat o lacrimă şi m-am dus să-mi aprind o ţigară. În pat.

„-Băh, opriţi norul, că am ajuns!

-Unde, motănel?

-În paradis, vulpiţa mea!

-Vai, ce dulce eşti…Mergem în cameră?

-Da, hă, hă, hă! Bem ceva şi ne facem de cap!

-Bine, marinelul meu…Spune-i băiatului să-mi aducă şi cutiile cu pantofi.

-Boc, ai auzit ce-a zis doamna? Ia-i şi cutiile cu sandale. Iar mie să-mi aduci valiza cu băutură!

-Am auzit, în p#la mea…’Raţi-ai dreacu’, vă jucaţi cu minţile oamenilor…Da, da, să trăiţi!”

În spatele lor, perechile de ochi ale muştelor aşteptau comanda mea. S-aştepte…

Toropeală

• Editorial, Rătăciri lirice •

soare1Relatare de sub jetul uscat al aparatului de aer condiţionat:

Masele de aer cald au început să ne tranziteze meleagurile în valuri, valuri. Toată săptămâna trecută am visat numai pinguini şi urşi polari. Supraîncălzit, inconştientul se descarcă. Văd bazine olimpice sub reflexiile apei stătute, aruncată pe trotuar de câte o florăreasă apatică. Văd patinoare în mijlocul intersecţiilor ce se conturează tremurânde la fel ca mirajele deşertului. Când păşesc apăsat pe zebra aplicată nemilos pe asfaltul încins, trupul mi-e îngreunat de parcă aş căra pe mine întreg echipamentul unui portar de hochei. Soarele mă loveşte în cap cu o crosă.

În autobuze zăpuşeala se înghesuie printre oameni. Respiraţiile grele concurează adierile timide ale evantaielor. Radioul îngână gânduri glaciale. Mirosurile se împăienjenesc creând un curcubeu olfactiv nemaivăzut de nimeni, nicicând. Dar lumea ştie că-i acolo. Dimineaţa oamenii miros a nesomn. Seara în schimb, duhnesc a muncă de parcă tot efortul zilnic s-ar fi îngrămădit să iasă la iveală prin toţi porii din piele. Parfumuri ieftine şi transpiraţii scumpe. Oameni care iau munca în serios şi job-uri care iau oamenii în derâdere. Pensionari deschişi la culoare. Toate, într-un cuptor ambulant la pupitrul căruia se află un şofer intransigent; între staţii nu se deschid uşile.

Încă de la primele ore ale dimineţii şi până noaptea adânc, căldura se caţără pe betoanele de un ars-cenuşiu precum un monstru de foc ce-şi vâră limbile înfierbântate în cutiile prevăzute cu geamuri, topind florile de gheaţă de pe tapet. Penumbra apartamentelor imită umbrele difuze ale unui imens cuptor. Materia parcă se topeşte. Ici-colo un ventilator sau un aparat de aer condiţionat zgribuleşte volume infime de aer. Încotro mergem dacă am ajuns până să ne şi condiţionăm aerul!? Nu vă supăraţi, unde este ieşirea din stare?

Povestea ta şi-a mea

• Promo, Rătăciri lirice •

Închide ochii. Prin partea dreaptă pătrunde un sunet suav, ce caută şoaptele venite prin stânga. Zâmbeşti amorţit, în timp ce un tren plutitor roieşte nestingherit pe la toate ferestrele piticilor rămaşi singuri acasă. Privirea este ascunsă de căldură acum şi lacrimile aleargă vesele către hăul rotund deschis mai albastru ca oricând, hârjonindu-se cu sunetul. Culorile s-au trezit şi ele în mijlocul primăverii şi încearcă zglobii să prindă trenul plutitor. Sunt ca nişte copii care descoperă zăpada pentru prima oară, mergând de-a buşilea unul după altul. Roşul se joacă cu verdele iar albastrul cu portocaliul. Un stol de păsări având aripile tatuate cu flori apar din iarbă şi se îndreaptă către bolta pictată de un nor alb, pufos şi tânăr. O moleculă de oxigen se ascunde serioasă într-un colţ, supărată că nimeni nu vrea să se joace cu ea. Încă un sunet şi încă unul, ca într-un marş al armatei care păzeşte portativul, pătrund prin partea dreaptă. În stânga, şoaptele se sting domol.

Ochii rămân închişi. În stânga şi în dreapta e o linişte atât de curată încât albul roşeşte în preajma ei. Undeva, pe fundalul curat al orizontului etern, se nasc aripi iar sunetul din dreapta întârzie să apară. Şoaptele din stânga recită poezia calmului albastru, rătăcind safire printre flori şi fire de iarbă renăscute. Sus, în marginea orizontului etern, o stea zâmbeşte către peisajul încetinit de timp, chemând privirea iar bagheta ei rosteşte cântec de adormire. Culorile, pălind uşor, se scurg alături de molecula de oxigen, rămasă fără suflet. Piticii închid ferestrele, sătui de zgomotul trenului plutitor, pierdut şi el în eter. Doar stolul de păsări, având acum aripi tatuate cu îngeri, îşi continuă dansul către înalt. Privirea ta, rămasă fără lacrimile fugite în hăul rotund, zăreşte o lumină deasupra norului alb, pufos şi cu tinereţea pierdută.

Ridicându-se diafan, lasă în urmă ultimul rând al poveştii unui strop de Univers.

Vis de Oscar(a) III

• Idei fertile, Promo •

VO3Invalidat corporal, resimţind din plin efectele revelaţiei avute imediat ce pătrunsesem universul colorat compus de imaginile derulate la televizorul din faţa mea, sprijineam zidul zgrunţuros al apartamentului înghesuit în care mă aflam la acel moment, scăldat într-o lumină difuză, un adevărat sanctuar al celor patru dudui ce se întreţineau în cel mai bizar joc de pocher pe care îl văzusem vreodată.

Creatura hăituită de Pluto, o drupie de mărime medie, aceeaşi care mă răvăşise inexplicabil, avea constituţia unui ornitorinc upgradat, cu cioc lat ce îi pornea din capul teşit, urechi lungi şi şleampete, labe de gâscă şi pene aurii în prelungirea cozii. Prăbuşită la pământ, îşi umplea şi-şi golea plămânii într-un ritm sacadat de parcă ea ar fi fost responsabilă pentru vidul din tubul catodic şi aştepta lovitura de graţie a câinelui slăbănog ce mârâia nervos printre dinţii ascuţiţi, privind-o fix în ochi. Privirea aceea cu care riposta drupia neajutorată îmi era extrem de familiară; aducea foarte de mult cu je m’en fiche-ul emanat de pleoapele căzânde ale lui Droopy, câinele calm şi deţinător de soluţii în orice situaţie. Probabil că de acolo i se trăgea şi numele drupiei. Toată scena era un caz tipic de victimă ce devine atacator. Eram conştient că potaia ce aparent avea controlul era în pericol. Drupia îi aştepta mişcarea greşită să îi facă felul.

Dar deodată, fără să-mi fi dat seama, am împins cu umărul uşa sufrageriei ce s-a deschis neaşteptat, scoţând un scârţâit strident şi foarte intens. Lipsa unui bărbat în casa aia era evidentă; asemenea scârţâit nu ar fi scos nici balamalele unei uşi de castel părăsit. În secunda doi, cele patru cucoane s-au dezmeticit ca din vis şi s-au repezit către holul în care mă aflam, urlând din toate puterile Hoţii!Hoţii! şi invocând fel de fel de forţe obscure. Inert şi încă şocat, mânat de frâiele unui instinct nebănuit până atunci, am apucat să îmi scuip de trei ori în buricul degetului mare al mâinii care a declanşat vacarmul nedorit de nimeni şi să descriu în aer trei pătrimi de semicerc, când am simţit că sunt prins de încheietura mâinii de una din atacatoarele isterice. Păstrându-mi sângele rece, cu un ultim efort, am reuşit să descriu întreg cercul imaginar aşa cum îmi propusesem de la bun început, din momentul depistării prezenţei mele,  fără să ştiu practic de ce a trebuit să recurg la un asemenea gest.

Brusc, am simţit o presiune puternică în tâmple, în timp ce o lumină albă mi-a întunecat privirea. Nici o secundă mai târziu m-am pomenit trântit la pământ respirând din greu ca şi cum aş fi terminat o cursă de maraton în pantă. Complet debusolat, încercam să descâlcesc cu privirea obiectele conturate într-un mod înfricoşător de simplu. Respiraţia mi s-a tăiat complet atunci când l-am zărit în faţa mea chiar pe Pluto, chiar pe câinele slăbănog!

Nu eram îmi stare să îmi dau seama cum fusese cu putinţă, dar eram absolut sigur că  luasem locul drupiei. Lucru care se şi întâmplase de fapt. Era o situaţie cu care nu mă mai confruntasem niciodată până atunci. Toată curiozitatea pe care o aveam în raport cu deznodământul scenei de desen animat, în urmă cu treizeci de secunde, se transformase acum într-un puternic sentiment de uimire. Îmi venea practic să-l strâng în braţe de bucurie pe propriul meu atacator şi să-i comunic că o transpunere căreia eu însumi îi fusesem subiect, a fost în sfârşit posibilă. Dar ar fi fost absurd şi complet lipsit de realism un asemenea gest din partea mea.

Cum aş fi putut să îi explic câinelui că de fapt eu am intervenit fără voia mea şi într-un mod cu totul necunoscut – cel puţin de mine – în toată această poveste? Că de fapt drupia de acum un minut e sălăşluită în momentul de faţă de mine şi că tot acest conflict iscat între ei din nici nu ştiu ce motive, nu e conflictul meu? Cât de stupid ar fi putut fi câinele ca să mă creadă? Cât de idiot aş fi putut fi eu să-i cer unui câine scos într-un asemenea hal din sărite să creadă una ca asta? Dacă situaţia impunea o rezolvare rezonabilă pentru mine aceasta trebuia să fie cu totul alta.

În acelaşi timp mă încerca şi un sentiment de dezamăgire. De ce nu m-am trezit în pielea lui Bugs Bunny? El mereu are soluţii pentru astfel de momente critice. Dar poate că până la urmă nici în pielea unei drupii nu era rău. Pentru ca totul să nu fie pierdut, trebuia să uit cum am ajuns acolo şi să tratez situaţia în care am fost vârât fără să ştiu măcar de cine şi din ce motiv, întocmai din perspectiva drupiei. Dar cum? Cine putea şti cum ar reacţiona o drupie într-o situaţie ca aceea.

Timpul se scurgea în defavoarea mea iar atacul iminent al potăii era foarte aproape. Într-un gest disperat am încercat să fug dar nu îmi mai aduceam aminte cum să merg în patru labe; muşchii nu reacţionam aşa cum m-aş fi aşteptat. Fiecare încercare de mă urni era tradusă somatic într-o zvâcnire atipică ce îl deruta vădit şi pe agresorul care întârzia să lanseze atacul decisiv.

Dar,  într-un final, mă vedeam şi atacat! Atunci, ca dintr-un gest refelex, am urlat cât m-au ţinut plămânii: oacichi bogabe. Brusc, totul a încremenit!

VA URMA!

Nevralgia timpului

• Rătăciri lirice •

După o noapte cu un somn aproape imperfect,
într-una din zilele de ieri,
m-am trezit complet abandonat de timp.

Secundele mă părăsiseră.

Lăsasem în urmă viitorul,
iar trecutul nu mi se întâmplase încă.

Singur, înconjurat doar de mine,
rătăceam într-un prezent continuu şi ambiguu.

Păşeam pretutindeni,
întâmpinând în sensuri noi confuzia.

Cu fiecare pas, simţeam pulsul timpului
zvâcnindu-se din ce în ce mai neînţeles sub tălpile goale.

Miliarde şi miliarde de clipe lichefiate
cădeau într-o ploaie rece şi abstractă,
ce mă pătrundea dincolo de origini.

În sfârşit,
simţeam cum nevralgia timpului
îşi ia stăpânirea de pe mine.
Puteam respira Universul,
fără să doară.

Timpul se descompunea,
iar eu îi eram martor.

Când,
deodată,
zgomotul metalic al zorilor
mi-a reîntors simţurile la realitate.

Treptat, treptat,
timpul a început să doară din nou.

Vis de Oscar(a) II

• Idei fertile •

Urmărit de propriile-mi temeri personificate în gardieni plini de suspiciune şi căzut victimă unei stranii translucidităţi temporale, nimerisem cu totul arbitrar printr-o uşă a minţii în toiul unei inedite partide de pocher pe deocheatelea. Protagonistele, patru la număr, dispuse fiecare pe câte o latură a dreptunghiului ce încadra masa de joc, urmăreau nemişcate cursul jocului, fără a schiţa măcar o grimasă, lăsând senzaţia că sunt participante cu drepturi depline la un ritual obscur. La sfârşitul fiecărei mâini, câştigătoarea, cu ochii strâns închişi, vânturându-şi mâinile necontrolat în încercarea sa de a stabili o punte energetică cu fiecare dintre perdante – interconectare energetică sau însuşi deochiul – se domolea subit, afişând un aer triumfător, imediat ce procesul era complet, lăsând răgaz aşa-ziselor sale victime să îşi revină, în timp ce sorbea cu sete dintr-o ţigară proaspăt aprinsă. Acestea din urmă se repezeau instantaneu la ceştile pline cu oţet, aşezate în stânga fiecăreia. După ce trăgeau adânc în piept aerul îmbâcsit de vaporii de oţet emanaţi în gura ceştilor, începeau să-şi spună şoptit descântece una alteia, ţinându-se de mâini într-un triunghi al alinării. Apoi, începeau un nou joc, repetând iar şi iar aceiaşi paşi, aceleaşi mişcări.
Tot urmărind să descifrez ce se petrecea în sufrageria în care holul îngust, unde îmi găsisem temporar refugiul, se izbea parcă de opacitatea uşii întredeschise, am zărit, în colţul diametral opus al camerei în care cele patru jucătoare – prizoniere ale senectuţii – decartau în voie, agăţat de perete, un televizor. Masa pe care lâncezea de obicei carcasa din material plastic prevăzută cu un ecran plat, servea în acele momente drept spaţiu de joc duduilor în transă cartoforă. Foarte bizar mi s-a părul mecanismul de prindere al acestuia de peretele îngălbenit de fumul vâscos al tutunului. Barza, care normal ar fi trebuit să-şi găsească în linişte locul pe milieul cu boabe de struguri de pe televizor, era fixată cu soclul său îngust pe perete, concurând parcă noţiunea de perpendicularitate emanată docil de colţurile camerei. Ciocul lunguieţ îi era îndreptat în sus, iar penele îi stăteau înfoiate, susţinând la unison un protest tacit iscat de supliciul alimentat de noua sa funcţie extra-decorativă.
Forţa de gravitaţie cu care acţiona măgăoaia electronică asupra berzei din porţelan era anulată de priza acesteia cu peretele, datorată în bună măsură adezivului întrebuinţat. M-am gândit că nu putea fi altceva decât pelicanol acvatic, o combinaţie onirică obţinută dintr-un amestec de salivă de pelican şi spermă de balenă ucigaşă.
La televizor, cadrele se derulau fulminant într-un caleidoscop de nedesluşit al culorilor. După câteva secunde în care am încercat să focalizez, am început să disting puţin câte puţin personajele ce se derulau într-o goană nebună pe ecran. Primele indicii lăsau să se înţeleagă că era vorba despre un film de desen animat. Când imaginea se limpezi cât de cât, l-am putut identifica pe Pluto, câinele slăbănog, care alerga în zigzaguri în jurul unei ciudăţenii cu o înfăţişare nemaivăzută rămasă inertă, ridicând în urma-i un praf înecăcios ce dădea senzaţia că era principala sursă a fumului din cameră. Brusc, ca şi cum o revelaţie îmi inundase tot corpul, am ştiut că ciudăţenia hăituită de Pluto, câinele slăbănog, nu era altceva decât o drupie!!!

Vis de Oscar(a) III —>