Spectacol de Ziua Irlandei, ediţia a III-a, Bucureşti – Centrul Istoric (Şelari)

  După succesul primelor ediţii din 2008 şi 2009, pe data de 17 Martie 2010, un nou spectacol în aer liber de Ziua Irlandei, St. Patrick’s Day, va avea loc în Bucureşti, de data asta în centrul istoric al oraşului (zona Şelari-Franceză). Schimbarea locaţiei a fost necesară din cauza lucrărilor de reabilitare ce au loc în zona fântânii din Piaţa Universităţii, locaţie deja cu tradiţie.

  Ca şi anul trecut, cu ocazia acestui spectacol scena va fi împodobită cu multe baloane în tricolorul Irlandez: verde, alb şi portocaliu. Pe parcursul după-amiezii, publicul va putea să se fotografieze cu spiriduşii care vor anima piaţa, iar cei interesaţi se vor putea bucura de câte un trifoi sau tricolor pictat pe obraz. Începând cu orele 17, scena special amenajată va găzdui spectacole ale dansatorilor Irish Way, grupul Shannon va susţine un recital live de muzică tradiţională irlandeză iar după doi ani de absenţă trupa Blackbeers va reveni cu un show de rock-celtic. Pe parcursul serii vor avea loc şi diferite concursuri cu premii.

  Evenimentul este sprijinit de Guinness în calitate de sponsor principal, Unirea Shopping Center şi magazinul Irish Green.

  Evenimentul este organizat de Asociaţia Culturală Româno-Irlandeză .  

 

  Ziua Naţională a Irlandei, St. Patrick’s’ Day,’ este sărbătorită anual în întreaga lume în data de 17 Martie. În marile oraşe ale lumii (New York, San Francisco, Dublin, Londra, Sydney, Tokyo, etc.) au loc parade fastuoase pe bulevardele principale, urmate de concerte în aer liber şi în bine cunoscutele pub-uri.

 

StPat's2010Poster

Filip şi lupta dusă degeaba

Filip îmi tot spune că fiecare moment al vieţii este o luptă. Filip a început să-mi dea sfaturi, ce să spun…El, care tot crede în zâne, soare, fulgi de nea. Un căcat. Filip e doar un prost care are impresia că poate ajuta personajele de basm să redevină luminoase. Vă spun eu, nu poate ajuta pe nimeni.

Lupta, într-adevăr, există. Speranţa unui epilog cu zâmbete şi culoare rezistă, de obicei, dar mai apoi se duce naibii.  Iar Filip îmi tot spune să mă ghidez după un clişeu nenorocit, cel legat de pierderea lucrurilor frumoase. O, da! Nu-l pot contrazice. Sunt bătălii în care cred, şi tot cred, şi tot cred până realizez că alerg orbeşte pe un câmp plin cu flori de gheaţă, gol, secătuit de voinţă. Ştiu, basmele nu sunt basme cu adevărat, visele nu sunt vise iar Filip e singura certitudine. Până la urmă, e un prieten bun.

Sunt lupte pe care trebuie să le dăm singuri. Trebuie să le dăm cu noi, pentru noi, ignorând gloata sfătoasă din jur, cu armuri şi cavaleri din tablă. Filip îmi spune că le poţi râde triumfător piticilor din stomac, atunci când aceştia se agaţă cu unghiuţele lor murdare de pereţii burţii, spunându-le că fiecare zi este ultima zi. El crede că în acest caz planurile s-ar topi într-o mare de întrebări şi lacrimi mute. M-a întrebat ce aş face dacă aş şti că mâine ar fi ultima zi. Aş iubi? Aş vărsa lacrimi patetic de disperate? Aş da o fugă până pe lună? Aş tăia un porc? Aş sta? Aş mai lupta? Filip, taci!

Lupta mea este cu Filip. Îl credeam un bun prieten dar m-a dezamăgit mereu, în ciuda speranţelor mele şi a confesiunilor făcute. Calea o aleg eu. Nu destinul, nu astrele, nu evenimentele, ci eu. Dacă va fi bună sau rea, probabil mi se va rupe.

Moment de criză

    Filip a început ziua, săptămâna, luna cu faţa la cearceaf. O poate confirma ceasul său, ajuns acum doar un morman de plastic şi arculeţe, rămas în gaura peretelui de rigips spre care a fost îndrumat să zboare. „Să-mi bag scula în ea de muncă…Gata, azi le pun o bombă şi mâine mă trezesc când vreau eu !”. Izbi cu piciorul uşa de la baie, se pişă în chiuvetă în timp ce-şi curăţa cartofii prăjiţi de aseară dintre dinţi şi mai apoi scoase pieptenele căzut în wc de săptămâna trecută. „Uite, că nu s-a topit…E bun plasticul, nu-l arunc.”. Îl trecu un pic pe sub jetul de la robinet iar pe urmă îşi făcu cărare pe mijloc, fiind gata de muncă.
   Ajuns în parcare, găsi ştergătoarele de la Trabant ridicate. „Mii de scule…”. Scoase ciomagul primit de la bunică-su în copilărie, ca să dea după câini când mergea cu oile, şi se îndreptă spre cea mai apropiată maşină de a lui, plin de spume. Îi sparse parbrizul. Deodată se apucă să fută ciomege celorlalte maşini din parcare. Ştergându-şi transpiraţia de pe faţă, scoase pieptenul curăţat la baie mai devreme şi îşi aranjă freza. Porni spre muncă, nu înainte de a verifica buteliile cu gaz sarin şi cu napalm din portbagaj. În torpedou, grenadele erau neatinse.
   Filip conduce prudent. În ciuda dificultăţilor întâmpinate în trafic, conduce prudent şi încearcă să ignore bastarzii care-i taie calea sau care fac haz de comoara lui de maşină. Se chinuie să o spele aproape în fiecare zi pentru că îi place verdele caroseriei cum străluceşte în lumina farurilor. Astăzi plouă. Filip este trist când plouă şi nu îşi poate stăpâni nervii, atunci când aceştia ies la suprafaţă. Astăzi, în traficul infernal, Filip este roşu până în vârful urechilor şi spumegă. Un claxon, un semafor, al doilea claxon, al doilea semafor….al douăzecilea claxon, al douăzecilea semafor. Gata !…Prima grenadă explodă la zece metri în spate. Cuiul acesteia alunecă dintre degetele lui Filip cinci secunde mai târziu. Nu se mai auzea niciun claxon iar ploaia curăţa zgomotos drumul înghiţit de Trabant. „Hm…Maşini de căcat…”.
   Filip urăşte birourile mari, pline de cretini care urlă când au ei chef, care vorbesc doar în limbaj de specialitate şi care se dau cu parfum cât încape. De multe ori îşi închipuie că se urcă pe masa lui şi trage cu o mitralieră de jur împrejur, spărgând geamuri şi ţeste. Se uită scârbit la adunătura de costume fandosite sorbind arogant din ţigară şi cafea. Da, este hotărât. Astăzi îşi va oferi un moment de linişte. Aşa gândi Filip când opri motorul maşinii în faţa clădirii de sticlă. Trase după el una din buteliile din portbagaj şi strecură grenada rămasă în buzunar. Cu un zâmbet mişelesc se strecură în liftul ce-l ducea la etajul lui, printre feţe tencuite şi mirosuri de vagin amestecate cu parfum de levănţică. Tremura. Calcula. Un strop de sudoare îi alunecă peste nas exact când uşile se deschiseră la destinaţie.
   Şeful lui Filip era un dobitoc ajuns acolo pentru că a lins nişte cururi. Şi le-a lins atât de bine încât căpătase un defect de vorbire. Îi puţea gura şi înjura mai tot timpul. Filip era un alt retard, pe lângă ceilalţi, născut să aducă bani companiei. Şi trebuiau să fie cu toţii mulţumiţi că aveau onoarea de a munci aici, chiar şi gratis. Zile libere le trebuiau doar celor handicapaţi. Unui om normal nu-i trebuie. Săptămâna trecută, de exemplu, Filip a cerut învoire pentru că murise bunică-su. „Morţii cu morţii, viii cu viii. Alege !”, veni răspunsul răspicat. Mergând şters pe culoar, Filip se îndrepta către biroul şefului ţinând strâns grenada în palmă. Butelia cărată din maşină o lăsase să curgă în colţul biroului. Explozia se auzi din stradă. Lumea se uita curioasă către cer, încercând să găsească locul bubuiturii. Dar acum era linişte. Şi mult gaz sarin peste capetele celor din birouri.
   Ploaia se înteţise. Trabantul gonea turbat prin oraş, mânat de gândurile tulburate ale şoferului. Mai avea un singur lucru de făcut azi…
   …Filip se odihneşte pe marginea scaunului, cu ochii înroşiţi de la fumul de ţigară. Muzica de pe fundal este deranjată de mişcarile sacadate ale femeii de servici care ştergea cu mopul pardoseala barului. Pe masă, un pahar pe jumătate gol, reflecta murdar figura nebărbierită a individului, rămasă aţintită spre picăturile de ploaie ce se scurgeau pe geam. La ştiri, oraşul este în alertă. Filip mai cere de băut. Refuzul barmanului îi căzu ca un topor în moalele capului. Oraşul este în alertă.
   În urma sa se dezlănţui potopul. Eliberând napalmul din cuşcă, Filip îşi găsise liniştea nocturnă. Mâine va fi o altă zi.
 

Discuţiile unui şoarece corporatist, la punctul de fierbere

„Stimate şef, sunt în urmă cu multe lucruri. Am o listă întreagă de parcurs dar întârzierea nu se datorează, şi sunt sigur de asta, capacităţilor mele de a roade tot felul de dosare. Am reuşit să trag o linie pentru a cuantifica, într-un fel, realizările din ultimele săptămâni. Sunt de acord, lista rezultată este foarte scurtă. Nu, nici eu nu înţeleg de ce lista este atât de mică, raportată la perioada trecută. Probabil, pe undeva, timpul are o scurgere inutilă. Eu încă nu am găsit-o. Şi chiar aş vrea să descopăr defecţiunea pentru că îmi generează impresia de a da în gol, sentiment similar cu sexul când eşti rupt de beat, neplăcut de altfel. Paradoxal, deşi îmi doresc reducerea pauzei, în ideea de a reduce timpii petrecuţi la muncă, ar fi bine să avem la dispoziţie 24 de ore pentru finalizarea agendei zilnice. Măcar să ştim, eu şi alte rozătoare asemeni mie, că odată ajunşi acasă ne putem gândi relaxaţi la soţie/prietenă/soţ/amant/altele, putem mânca privind cu mintea în farfurie şi nu la clădirea corporaţiei, putem să ne propunem pentru a doua zi, după finele de program, o vizită la teatru sau în parc. Dar nu. Refuzul de socializare şi transcendere familială ne apasă până adormim, fie în faţa unui pahar de alcool, fie cu ochii pierduţi prin cameră. Planurile zilei următoare sunt altele şi au legătura exlusivă cu tabele, termene limită, cerinţe ale angajatorului. Întrebările de genul „tu nu faci, tinere, copii ?” au început să fie agasante. Nu, nu fac. Spermatozoizii mei au alte priorităţi. Nu au timp.Au alte dead-line-uri. Şi, din câte observ, agenda lor este făcută pentru un timp foarte îndelungat. Încep să cred că singura cale de acces la ei va fi cu programare.

Sintetizând, nu am reuşit să fac ultima cerinţă apărută în capul listei de priorităţi. Dar promit că o voi rezolva. Solemn, promit acest lucru. Va trebui să găsesc, mai întâi, un magazin cu timp. Ieftin şi mult. Cu neuroni la kilogram.”

 

Deocamdată, şoarecele corporatist mai lucrează în acelaşi loc. Şeful său a trecut cu vederea acest e-mail primit de la rozătoare, zâmbind pierdut. A mărit, în schimb, lista. La muncă, nu la întins mâna !

 

Una la primărie, alta la bălărie…

Am remarcat în ultima perioadă, pe diferite suporturi media, isprăvile unor primari „vrednici” care, sanchi, se străduie în a schimba pozitiv imaginea localităţilor pe care le păstoresc. Sunt deja celebre fântânile multicolore, telegondolele, cu avize de plată peste norma suportată, moral, de contribuabil. Mai nou, cel puţin în capitală, unii edili au început a pune, cică, mare preţ pe spaţiile verzi decorative. Îmi vin în cap palmierii aşezaţi cu aroganţă şi snobism prin diferite intersecţii iar, mai nou, figurinele din plante, apărute ca nuca în perete prin unele sectoare. Pe lângă faptul că, iarăşi, facturile pentru aceste spoieli pot fi peste măsură, intervine şi totala lipsă de bun-simţ şi bun-gust. Dar nu aceasta este problema. Sunt un adept al conservării naturii precum şi al perpetuării exponenţiale a tot ceea ce înseamnă zonă verde, deci, într-un fel, mă bucură preocupările de acest gen. Mă doare, în schimb, faptul că se pot face cu banii cheltuiţi pe aceste porcării populiste şi linguşitoare unele lucruri cu adevărat serioase, din punct de vedere al conservării şi plantării de arbori. Sunt o groază de copaci lăsaţi să moară, există, de asemenea, foarte multe spaţii potenţial naturale neîngrijite. Dar, din păcate, ele nu ies cu nimic în evidenţă, ca şi amplasament. Intersecţiile sunt altceva. Acolo, băieţii cu tricolorul peste costum pot să-şi exprime la nesfârşit părerea lor despre fraierii care îi votează. Hrana spirituală a acestor mase de electori este dată de machiajul strident şi nepotrivit dar deosebit de scump al zonelor unde îşi freacă traseele zilnice. Ieşiţi din cartierele lor cenuşii, anoste, murdare şi betonate, aceşti bipezi cu mintea obosită şi odihnită în acelaşi timp, posesori de manevrabilitate a ştampilei în cabina de vot, sunt amăgiţi cu trei copaci exotici şi patru straturi de flori, încadrate strategic în peisajul oricum stricat al urbei. Relaxaţi de imaginea înfăţişată, indivizii uită de gropi, gunoi, transport jegos, aer murdar, câini vagabonzi, lipsa locurilor de joacă, a parcurilor, în fine, şterg puţin căte puţin lipsa unei vieţi normale. Iar când au tendinţa de revenire, au grijă aleşii să arunce o altă sesiune de transă urbană. Este revoltător faptul ca ne mirăm şi considerăm înfăptuiri măreţe nişte chestiuni care sunt normale şi sunt, oricum, plătite tot de noi. Mă refer aici la lauda exagerată atribuită unor primari care au mai cosmetizat câte ceva, peste medie, folosindu-se, oricum, tot de banul public. Am început să cred că, fără să inventăm vreo tehnologie, am descoperit în România călătoria în timp. Involuăm odată cu trecerea vremii. Deja îmi închipui urmaşii de neam, peste secole, hrănindu-se în copaci. Problema este că vor trebui să se adapteze pentru că, involuntar, copacii vor fi dispărut până atunci.

Alice în tara figurilor

Fiecare figură intersectată cu raza mea vizuală îmi stârneşte, de la o vreme, o curiozitate de-a dreptul obscenă privind întâmplările din spatele său, cele care ajută la modelarea ei în acel moment. Fiecare chip întâlnit în peregrinarea cotidiană mă pune să-mi imaginez diverse scenarii ale filmului derulat în spatele cortinei afişate în şi de mulţime. Costumul elegant susţinut de privirea lansată în gol, mersul legănat însoţit de un zâmbet pe măsură, trupurile împreunate şi înfăşurate cu adiere de vânt, toate acestea mă aruncă în spatele fiecărei scene, mai mult sau mai puţin, ascunzându-mi, de fapt, povestea din mine. Pentru cele câteva momente de reverie, pătrund uşor într-o lume pe care mi-o pot construi cu ajutorul celorlalţi, profitând de un scurt şi simplu contact vizual. Prefer să citesc nuvelele altora în loc să le corectez pe ale mele. Cu fiecare pagină străbătută simt cum anotimpul prezent îşi reia culorile uitate printre rânduri iar timpul îşi dă silinţa să piardă din când în când nişte minute. Toți monstruleții devoratori de neuroni se așează cuminți, cu mâinile la spate, privind curioși acest spectacol, dându-mi uneori câte un sfat privind firul poveștii. Iar eu continui, puțin câte puțin, să devin propriul meu regizor…

Ați privit vreodată figurile celor pe care îi întâlniți, imaginându-vă câte o poveste ?