Tahicardie urbană

Soarele scuipă flăcări în intersecţie. E praf peste tot. Traficul se îneacă şi tuşeşte sec. Îi ies numai maşini din gât. Simte că se sufocă. Asfaltul e de-o indolenţă crasă; stă să îl calce toată lumea în picioare. Parcă e moleşit, parcă e lipsit de vlagă. Cred că are deja temperatură. Dar termometrul din intersecţie nu indică bine. E prea mult. Sunt prea multe grade. Ar trebui să fie mort până acum. Să cheme cineva un doctor, vă rog.

O sirenă montată pe o capsulă de ampicilină, ce goneşte în josul unei artere, străpunge adânc zgomotul de motoare şi claxoane ce se întinde nepăsător şi lasciv între blocuri. Nu ştiu de ce dracu’ nu i-o fi curgând sânge, că doar e zgomot, nu?! Cred că e o infecţie mai spre centru. Trebuie tratată. Asfaltul e nevoie să mai aştepte. Iară nu se uită nimeni la el. Poate doar câteva priviri pierdute. De când îl stiu, numai pe drumuri stă. Cum o fi rezistând?

Pulsul oraşului se accelerează. Traficul devine infernal. Unde s-or grăbi toţi? E cald rău. Şi nu văd nici un cort unde să se distribuie gratuit ploaie. Măcar câteva picături. Fără o hidratare corespunzătoare nu răzbaţi, e limpede.

Pulsul oraşului e din ce în ce mai neregulat. La radio zic că unele artere principale sunt deja blocate. Iară nu pot înţelege anatomia oraşului. Cum să ai artere principale blocate şi încă să respiri?! Câte inimi are un oraş? Şi de ce, mă rog, aleile nu se numesc vene? Ce oraş e ăsta?

Să se întindă puţin, o să-şi revină…

Lasă un răspuns