22 decembrie 1989 sau momentul prevestirii unei democraţii

Anul 2008 a intrat în ultima turnantă. Ca orice naţiune care îşi respectă trecutul dar care continuă să-şi compromită invariabil viitorul, printre sarabanda cumpărăturilor, tranşarea porcilor sau degustarea murăturilor – preocupări bine impregnate în ADN-ul colectiv – şi printre discuţii referitoare la instalarea crizei mondiale sau la reprezentaţia politică naţională – preocupări conjuncturale – suntem datori să amintim din nou, parcă din ce în ce mai stins, de evenimentele din decembrie ’89.

Analizele retrospective ale faptelor petrecute acum nouăsprezece ani, care rămân în decursul anului sufocate de actualitate, reîncep uşor, uşor a-şi face loc printre titlurile ziarelor sau în spaţiul de emisie al radiourilor şi al televiziunilor. Prind viaţă aceleaşi întrebări pentru a sfârşi din nou în beznă, negăsindu-şi răspunsurile. Revoluţie sau lovitură de stat? Cine a tras în noi? Unde sunt teroriştii? Vor fi condamnaţi vinovaţii? Oare se va face lumină?

Visurile si idealurile ce au mânat oamenii să iasă în stradă şi să strige „Libertate!” chiar cu preţul vieţii s-au stins treptat într-o resemnare tacită. Paradoxal sau nu, ele au fost înăbuşite rând pe rând în timp ce România făcea primii paşi în mult râvnitul tărâm al demorcaţiei. Inerţia celor aproape 50 de ani de comunism a fost mult prea mare pentru ca o mână de oameni să fi putut schimba la momentul decembrie ’89 destinul unei naţiuni. Societatea românească era mult prea bolnavă pentru a nu înghiţi pe nerăsuflate pastilele falşilor ei salvatori. Ce repere asupra democraţiei şi a valorilor acesteia ar fi putut avea un simplu individ, un product al societăţii comuniste, a cărei traiectorie a fost trasată cât mai aproape de linia partidului unic? Ce aspiraţii ar fi putut avea un om izolat într-un cerc de sârmă ghimpată? Respectul şi admiraţia faţă de acei oameni care au avut curajul să iasă în stradă în momentele acelea ar trebui să fie cu atât mai mari cu cât şi ei au fost exponenţii unei societăţi în care drepturile şi libertăţile au fost atrofiate de mecanismul aceluiaşi sistem diabolic de represiune.

Revoluţia din ’89 a fost doar o simplă şi necesară etapă pentru restabilirea unei noi ordini. Păcat că a fost nevoie să moară oameni nevinovaţi şi să se nască visuri deşarte pentru aplicarea ei. Sunt aproape douăzeci de ani de când România a simţit din nou izul libertăţii. Însă duhoarea epocii trecute încă persistă. Mai e nevoie de timp…

Evenimentele din decembrie ’89 rămân pentru nostalgici momentul declanşator al căderii în derizoriu, al derivei nesfârşite în apele învolburate ale tranziţiei, în aceeaşi măsură în care tânăra generaţie se raportează la acestea ca la principalul motiv pentru care programele televiziunilor sunt perturbate cu aceleaşi cadre anacronice neinteresante, an de an, în pragul sărbătorilor de iarnă. Pentru cei din stradă, cei care le-au făcut posibile, rămân doar o mare dezamăgire.

Comments

Lasă un răspuns la Robert Anulează răspunsul