Forever

Primarul „fac io, dreg io” Oprescu a intrat pe ultima sută de metri în cursa către păstrarea scaunului pufos şi bănos de primar al capitalei. Campania electorală nu a început şi în acte, ci doar în varianta fără factură. Cel puţin asta arată ultimele acţiuni ale edilului al cărui singur propriu proiect este autostrada suspendată din Bucureşti. Rămasă proiect. Probabil în campania asta o să povestească locuitorilor din capitală cum o să facă şi un parc Disney în Herăstrău, port pentru iahturi pe Dâmboviţa, la Unirii, o junglă amazoniană în Ferentari şi, evident, finalizarea străzilor din centrul vechi.

Şi de această dată doctorul eminent Oprescu va candida ca independent dar susţinut de noua alianţă galactică USL (Ponta+Antonescu=love). Că lor le pasă de oamenii care votează, că susţinerea este normală pentru un om care are proiecte bune şi coerente, că se urmăreşte consolidarea unui consiliu care să nu mai pună beţe în roate primarului muncitor, că e timpul ca Bucureştiul să devină un oraş senzaţional etc. Super. În traducere liberă, acest lucru înseamnă că la anul trebuie să vină bani mulţi de la U.E., deci cum-necum trebuie să cace nişte proiecte, aprobate rapid de un consiuliu majoritar USL şi apoi contractele, se ştie, să ajungă pe mâini bune şi prietenoase alianţei, la preţuri supraevaluate. Dom’ Oprescu, evident, ca un edil independent şi echidistant, va fi un fel de moderator TV al acestui lanţ de distribuţie. Că oricum iese de-o bere, acolo…

Între timp, în căcatul ăsta de capitală, se schimbă borduri iar (vedeţi, băi, boilor, că nu numai Videanu era de vină?), se schimbă gazon semănat cu o lună în urmă, se plantează copaci uscaţi, se asfaltează aiurea, se înmulţesc câinii fără stăpân şi, în general, se fut banii aiurea. Aiurea pentru cetăţeni. Adevărul e că oricum am da-o cu ştampila, tot rahatul ăsta va fi. Forever ever.

Doohhh!!!

Iaca, mă durea mai ieri un pic de lene si, din lipsă de neavând ce face, zic să mai iau si eu un pic la pas coclaurile virtuale ale unui oarecare site de socializare, să văd ce oameni mai descoperim, ce gânduri mai găsim pierdute pe la colturi… de-astea… Până una alta, reusisem să mă plictisesc si mai rău, gândurile fiind, pare-se, intr-un fel de concediu: multe profile doar cu una-două pozne, fără nici un blog, fără nici un play-list, aproape fără mai de nimic.
Si tot răsfoind eu aşa, dau de câteva rânduri… Le citesc, scot un „DOOH” în minte şi trec mai departe. Îmi pare rău că am uitat profilul, să fi dat acu citatul exact. Că mi-a rămas „ideea” pe cortex. Si mi-am dat seama că, de fapt, mă mănâncă buricele degetelor să fac un comentariu. Ceva mai amplu decât cele câteva rânduri care ziceau cam aşa: „Femeile îşi doresc respect, atenţie, dăruire. Bărbaţii ce îşi doresc? Aştept opiniile voastre” . Bine, e posibil să nu fi fost chiar „respect, atenţie, dăruire”. Posibil să fi fost si ceva „iubire” p-acolo. Poate că în loc de „dăruire” era „dedicare”. Oricum, aţi prins ideea! Găsiţi cuvinte din aceeaşi familie semantică, alegeţi oricare trei şi veţi avea o imagine destul de exactă a mesajului.
Păi, în primul rând, stau şi mă gândesc că am fost ditai dobitocul să trec aşa de simplu pe lângă o persoană care a reuşit să sintetizeze în trei cuvinte una din marile enigme ale omenirii. Vă daţi seama că am trecut ca un ignorant ordinar pe lângă cineva care ŞTIA ce îşi doresc femeile??? Cum, să fie atât de simplu? Adică…. Sigur-sigur? Doar atât? Şi gata?
Acu’, na! Am pierdut momentul unei adevărate revelaţii… Trebuie să trec mai departe şi să încerc cumva să trăiesc cu gândul acestei vinovăţii…
Bun! Mai departe: ce îşi doresc bărbaţii!
Păi… ăăă… hmmm… ăăă… să-mi bag picioarele dacă ştiu!

Cred că o maseuză thailandeză care să ştie să facă nişte sandwish-uri delicioase şi care să nu uite să alimenteze frigiderul cu bere/vin/gin&co (după gustul şi asemănarea bărbatului), care, dacă nu ştie să calce, să aibă grijă să ia la timp cămăşile şi pantalonii de la curăţătorie, care să se retragă fără să se supere când vine haita companionilor de chermeze şi care, bineînţeles, să aibă carnet pentru a conduce la întoarcerea acasă de la diferite momente de rătăciri bahice.

Nu? Greşesc?

Păăăiii….ăăă…atunci poate să-şi dorească un tablou bucolic, cu o făptură gingaşă alături, căreia să i se dedice trup şi suflet, care să-l împlinească într-atât încât, alături de ea să uite că vorbise cu vechii lui prieteni să iasă la un pahar de vorbă în oraş… Să nu uităm bineînţeles că bucuria sublimă în acest tablou e dată de momentele când reuşeşte să-i facă arareori, măcar zilnic, o mică surpriză care să-i aprindă ei în ochi luminiţe şi să rostească cu o înduioşătoare încântare: “VAAAAIII !!!” sau “OOOOO”…
Nici aşa? Să fie vorba oare de respect, atenţie şi dăruire? Nu, asta cred că e cea mai imposibilă variantă. Cum să-şi dorească un bărbat aşa ceva? Nu, n-are cum! Nici un porc, nici un ingenuu nu poate cere aşa ceva!
Băi, hai că mă opresc, că simt că mă aberez deja prea mult. Cum ‘mnezeii mă-sii, în ziua de azi mai mult ca oricând, să ai pretenţia că ştii “ce-şi doresc femeile” şi să aştepţi răspuns la întrebarea “ce-şi doresc bărbaţii”? Cum, după atâtea cărţi scrise despre personalitatea omului, după munţii de creaţii de toate felurile şi varietatea de religii care atestă într-un mod fără echivoc o fenomenală diversitate a umanităţii, să ştii cum să exprimi în trei cuvinte ceea ce vrem cu toţii. Fără echivoc. Un truism.

==

Am aruncat rândurile de mai sus pe respectivul site… Şi oamenii au venit cu oaresce idei. Cum că, de exemplu, nu contează să ştii ce vrei, ci să recunoşti acel ceva când îl întâlneşti. Sau că e cazul să consideri o coincidentă fericită să vrei ce vrea si celălalt.

Mda. Tot soiul de truisme. După chipul, imaginaţia şi experienţa fiecăruia.

Dar să ŞTII că … ei, na! Şi tocmai „respect”. Şi „atenţie”. Şi…

Doohhh!!!

Dunăre

Cum am luat în personal personalizarea cardului BRD

Mâine-poimâine ajungeam să împlinesc şapte anişori de când am făcut ochi în baza de date BRD şi eu nu ştiam că banca mea de suflet oferă clienţilor săi posibilitatea să-şi personalizeze cardurile.

De acum încolo, imaginea imprimată pe card ce imortalizează momente speciale din viaţa clienţilor precum primul căcuţă la oliţă a lu’ ăla micu’, porumbul arcuit de greutatea ştiuleţilor după o vară ploioasă, nevasta sărutându-se cu un necunoscut în faţa blocului, numărul de înmatriculare al daciei pe gaz,  proprietate personală, surprinsă de radar, prima escapadă cu actuala iubită la Tour Eiffelu’ de la Hermes – Slobozia, îi vor face pe aceştia să nu-şi piardă cumpătul şi să nu mai umple de flegme bancomatul atunci când acesta le va prezenta mesajul că, din păcate, pentru moment nu e disponibil.

Aşa că n-am mai pierdut timpul şi-am trecut numaidecât la treabă. După mai multe căutări, am găsit într-un final şi imaginea de fundal cea mai potrivită:


ONG-urile latră, haita de câini trece

În ultimele zile a reapărut pe tapet problema câinilor comunitari, după ce Legislativul a lăsat la libera alegere a consiliilor locale să se ocupe de această problemă aşa cum îi taie capul pe fiecare dintre dumnealor.

Şi nici nu se uscă cerneala pe foaia de hârtie că ONG-urile au început să latre. Alde Cuţu-Cuţu, Ham-Ham, Lăbuţă, Codiţă, Grivei, Azorel sau mai ştiu eu ce alţi tocători de bani degeaba, au sărit iar, chipurile, în ajutorul bietelor patrupede condamnate la moarte.

Vreau să precizez că sunt un iubitor de animale. Nu este vina câinilor că umblă pe străzi. Clar. Dar asta nu înseamnă ca autorităţile să nu ia măsuri pentru a rezolva această problemă.

ONG-urile mari iubitoare de animale nu fac altceva decât să latre (marea majoritatea a lor). În afară de proteste şi reclamaţii, nimic constructiv. Eu, contribuabil la bugetul de stat şi local, nu sunt de acord ca o parte din banii primăriei să fie folosiţi pentru a hrăni şi adăposti câini vagabonzi. În condiţiile în care sunt oameni care trăiesc pe străzi! Da, eutanasierea este o soluţie, în condiţiile în care câinii nu-şi găsesc stăpân. Nu sunt o rasă pe cale de dispariţie, pot fi focar de infecţii şi, până la urmă, este lupta pentru supravieţuire.

ONG-urile ar trebui (că de aia se luptă pentru o cauză, nu?) să ia problema în mâini şi să vină cu soluţii coerente. Să construiască adăposturi, să hrănească patrupedele, să le sterilizeze, să le adune de pe străzi. Pot accesa fonduri, se pot ocupa de problemă. Nu să urle către primării să sterilizeze câinii şi să-i readucă apoi în mediul de unde au fost luaţi.

Dar, până la soluţionarea acestei probleme (în cazul în care se va găsi o soluţie, desigur), gândiţi-vă serios la ce cuvinte să folosiţi pentru a-i convinge pe patrupezii sceleraţi care v-ar putea încolţi că nu e deloc frumos ceea ce fac.

Sindromul săracului

Nu suntem săraci de-acum. Adică de vreo doi ani, de când a răbufnit criza. Nici de când a venit noua guvernare. Sau ultimul preşedinte. Nu suntem săraci nici de când am făcut primul împrumut post-decembrist la FMI.

Ne-am născut săraci şi am rămas cu asta în sânge. Acţiunile multora sunt, în mare parte, pentru a-şi demonstra că au scăpat de sărăcie.

Nu intrăm în restaurante mai de doamne ajuta doar pentru că nu avem chef să gătim acasă sau pentru a ne delecta cu anumite specialităţi culinare.

Nu cumpărăm ţoale de firmă pentru că avem gust şi ştim ce e calitatea. Faptul că luăm ceva “de firmă” ne e suficient.

Nu intrăm într-un anume local pentru a ne clăti papilele cu un vin bun. Nu ne strângem într-un pub pentru că ne era dor să mai schimbăm o vorbă unii cu alţii (dovada că jumătate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de răspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare).

Nu achiziţionăm ultratehnologie prin bârloguri pentru că le-am folosi într-adevăr (ooo, şi ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobilă, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i aşa, să le respectăm dreptul la fericire sau, cum îmi place mie să zic, antrenamentul pentru veşnica şi neîntristătoarea odihnă).

Nu.

Toate acestea sunt pentru a ne demonstra nouă că am scăpat de sărăcie.

O sărăcie impusă şi de faptul că, şi să fi avut bani, nu prea aveai ce să cumperi cu ei.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau trei-patru mărci de pantofi. Cam tot atâtea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau 4-5 soiuri de prajituri în cofetării. Şi două de suc.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era o aventură să ai un video în casă.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era super şmecherie să ai o jucărie chinezească – iar liniile chinezeşti şi creioanele cu guma în capăt erau o confirmare a unui status de nivel mediu “în lume”.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casă nu pentru a fi bătute pe maidan, ci ca o dovadă a faptului că există!

Pe vremea lui Ceaşcă era pericol de puşcărie dacă aveai în casă mai multe alimente decât puteai să cumperi pe cartelă (puştanii de azi nu înţeleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” când Dumnezeu îl lasă pe mâna Dracului pe unul care, prins în casă cu o sută de kile de ulei a dat vina pe El, motivând că îi trebuia uleiul pentru candelă). Cartela aia! Am mâncat cea mai cruntă bătaie din viaţa mea de la mama când am pierdut nenorocita aia de cartelă! Abia undeva, după 20 de ani am înţeles cam ce însemna…

Lista ar putea continua mult şi bine. În fine…au trecut.

Revoluţia a însemnat imediat libertatea de a cumpăra. De toate. Orice. Pentru că se putea!

Şi lumea a început să cumpere! Până la ultimul leu! A fost o mini-demenţă atunci: se făceau vizite “hai să vedem ce şi-a mai luat cutareasca…”

Iar noi am crescut cu sindromul ăsta. Nu pentru că am fi înţeles foarte bine ce se întâmpla dar pentru că aşa am văzut la ai noştri.

Nu-mi spuneţi că există o logică în a-ţi lua o plasmă în casă sau nu ştiu ce gamă de electrocasnice în condiţiile în care ratele pot să însemne şi jumătate din salariu. Sau, cum spuneam la început, în a avea nu-ştiu-ce ce sistem audio în condiţiile în care atunci când vrei să măreşti volumul începe concertul de percuţie de ţevi, pereţi şi calorifer. Sau să iei ceva doar pentru că “toată lumea are…”

Problema e că ai noştri copii se ridică din cauza sindromului ăstuia al nostru al sărăciei  cu un alt sindrom: al avuţiei.

Şi noi ne uităm la ei şi îi bodogănim şi îi criticăm că nu ştiu să aprecieze banul.

De la cine să înveţe asta? De la părinţii care au bucătaria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mănâncă de la Mc’Donalds?

***

Sindromul sărăciei îl simt de fiecare dată când, vrând să ies la o sticlă de vin cu tata într-un local, “să ne mai clătim ochii” – sanchi, pentru a-i demonstra că mi-e bine, că îmi permit să beau o sticlă de vin oraş –  îl văd reticent şi cum încearcă să mă convingă: “Da’ nu mai bine luăm DOUĂ sticle de la chioşc şi stăm acasă…?”

Dunăre.

Daţi-mi o armă nucleară şi vă fac o Românie luminoasă. Episodul ENEL.

Prefaţă:

România nu este o ţară. România este o aglomeraţie de maimuţe care merită tot ce li se întâmplă. Una din mariile rotaţii din hypermarketuri (deseori, cea mai mare) este kilogramul de BANANE.

Capitolul I:

Sunt un consumator casnic de energie electrică. Livrarea curentului o datorez celor de la ENEL dar şi instalaţiei electrice din casă, montată în 1982. Pe 21 octombrie am primit factura ENEL în valoare de 600 lei (aproximativ), reprezentând şi costurile regularizării indexului pentru un an. Ca un bun plătitor ce sunt, am achitat-o.

Capitolul II:

Data stelară 6 Noiembrie 2010. Undeva, în galaxia Maimuţelor Electrice, sistemul computerizat al societăţii ENEL elibera factura numărul 0MF 11094397, în valoare de 1624, 24 lei. Consumul pentru luna conţinută în factură apare înregistrat în sistemul primatelor galactice în cuantum de 3953 Kwh (media lunară în ultimii patru ani fiind de aproximativ 100 Kwh). Factura este împachetată şi trimisă către boul de consumator. Către mine.

Capitolul III:

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când mă gândesc că am plătit regularizarea aia de 600 de lei îmi dau seama că, involuntar, am făcut un pact cu mine. Am spus că începând din acel moment voi da indexul lunar, fie la tel verde (de care am aflat mai târziu, pentru că sunt un bou şi nu pot ţine pasul cu tehnologia), fie la tanti/nenea care îţi dezmiardă dimineţile de sâmbătă cu „luuuminaaaaaa!” (urmat de cioc-cioc în uşă). Gândindu-mă mai bine, atunci nu eram acasă şi am ratat urletul acela suav. Dar am sunat la numărul de telefon lăsat de domnul respectiv (atunci s-a nimerit să fie un nene) şi i-am comunicat indexul citit de mine (5307 Kwh, mai exact, adică un plus faţă de luna anterioară de 121 Kwh). Menţionez că nu am probleme cu văzul şi sunt stăpân pe acţiunile mele. Eh, amintiri…

În ziua de 21 noiembrie 2010, am desfăcut factura numărul 0MF 11094397, aterizată în acea zi în cutia poştală. Mi-aduc aminte şi acum sunetul strident produs în ţeasta mea de semnele de întrebare din ce în ce mai numeroase, care-şi căutau o ieşire către exterior. După ce am turnat pe gâtlej aproximativ un litru de apă, mi-am şters sudoarea de pe frunte şi lacrimile din cur, am pus mâna pe telefon şi am sunat la call-center (începusem să mă învăţ cu evoluţia din jurul meu). O voce mai puţin tremurândă ca a mea s-a făcut auzită la celălalt capăt al firului:

„-Bună ziua, numele meu este #¤”%#%&, cu ce vă pot ajuta?

-Bună ziua, mă numesc Boul de consumator casnic şi am o problemă cu ultima factură.

-Ce anume?

-Mi-a fost trecut indexul greşit.

-Cum aşa?”

A fost un moment de cumpănă. Chiar, cum aşa? Eu de ce nu m-am întrebat asta? Ce voi răspunde acum? Brusc, am avut senzaţia că sunt într-un univers paralel, unde reprezentanţii ENEL sunt oamenii perfecţi iar eu sunt consumatorul cel mai prost: le dau indexuri greşite, mă plâng tot timpul, fac reclamaţii peste reclamaţii. Un gând suav, de altfel.

„-Păi, cum aşa… Am transmis indexul colegului dvs. prin telefon şi l-a trecut greşit.

-Sigur l-aţi citit bine?

-Da, sunt mai mult decât sigur.

-Păi, în acest caz, eu nu vă pot ajut. Trebuie să mergeţi la centrul de care aparţineţi, faceţi o reclamaţie şi vă vor trimite pe cineva să citească indexul iar apoi se reglează.

-Am înţeles…

-Altceva?”

Am închis înainte să urez foarte multă muie angajatului model cititor de index.

Capitolul IV:

În data de 26 Noiembrie am reuşit să fac reclamaţia , cu număr de înregistrare cu tot, urmând să aştept telefonul magic, cel care să mă readucă în normalitate în relaţia cu cei de la ENEL (termenul era de maxim 30 de zile). Evident, eram la a treia încercare, primele două dăţi nereuşind decât să stau vreo oră la coadă şi să urmăresc tensionat lupta pentru  teritoriul filialei între maimuţele ce formau coada. Mai lipsea vocea Sandei Ţăranu pe fundal şi totul era exact ca la Teleenciclopedia. M-am întrebat atunci care ar fi fost efectul aruncării unei banane în mijlocul acelei gloate.

De curiozitate, l-am sunat pe nenea ăla să-l pun la curent cu deranjul produs. „Se mai întâmplă, dom’le! Eram şi eu răcit.”. Sper să răcească iar şi să nu-şi mai revină niciodată.

Capitolul V:

După cele 30 de zile scurse anost, timp în care am avut telefonul lipit de mine inclusiv la duş, ca nu cumva să ratez telefonul şansei vieţii mele, mi-am luat inima în dinţi şi am apelat din nou serviciul de call center. Mi-am pus şi eu nişte întrebări vis-a-vis de neplata acelei facturi contestate şi întreruperea furnizării de energie electrică. Am fost asigurat că fiind o factură contestată, nu se va folosi această procedură. Şi că să aştept cuminte în continuare până va veni zânul cititor de index să-mi regeleze factura. Ce să fac? Mi-am mai pus nişte fân în iesle şi am privit în continuare în ţeavă. Ca boul.

Capitolul VI:

În data de 29 ianuarie 2011 am primit Preavizul numărul 1300243993 (emis pe 19.01.2011) prin care eram înştiinţat că pe data de 04.02.2011 mi se va întrerupe furnizarea energiei electrice din cauza neplăţii facturii numărul 0MF 11094397, în valoare de 1624,24 lei. Factura contestată. Cea pentru care nu trebuia să fiu debranşat. „Mii de pule!”, mi-am spus, gândindu-mă dacă e bine să plâng. Mi-am propus ca lunea următoare de dimineaţă să fiu la prima oră la filiala ENEL pentru a-mi detona încărcătura de dinamită.

Capitolul VII:

Luni dimineaţă (31.01.2011), la ora 8.30 am vrut să-mi părăsesc grajdul pentru a merge la ENEL (fac 10 minute până acolo). Nu am putut să ies din casă. Cumva, iala se stricase. Cumva, am vrut iar să plâng. Cumva, mi-am dat seama că mai bine mănânc banane în locul fânului. Abia la ora 11 am ajuns la ENEL. Nu am stat, speriat de maimuţele care în continuare se luptau pentru teritoriu. Şi erau multe! Oricum, nu aveam banane la mine, deci experimentul meu era sortit amânării.

Capitolul VIII:

Miercuri, 02 februarie 2011. La ora 8.30 eram la filiala ENEL din Pantelimon. 8.30 este ora începerii programului. Nu am înţeles de ce maimuţele ocupau deja teritoriul de acolo. Multe maimuţe. Iar nu aveam banane. Şi nici fânul nu mi-l luasem. M-am aşezat la coadă.

După aproximativ 3(trei) ore, am ajuns primul la coadă. Câte emoţii! Urmam să le cunosc pe doamnele acelea din spatele monitorului, urma să le vorbesc! Vai, sunt un norocos! Mi-am dat geaca jos, pentru a nu transpira şi mai abundent.

„-Bună ziua…

-Bună ziua, care-i problema?

-Păi, uitaţi, am avut o factură greşită, am contestat-o, mi-a venit preaviz de debranşare…

-Aaa, staţi aşa, că nu sunteţi singurul. Daţi factura. Aşa… Aşa… Aşa… Gata!

-Gata ce?”

(m-am uitat pe ceas, trecuseră două minute. 3 ore pentru două minute…)

„-Păi, am trecut aici la creanţe că aveţi factura contestată şi că nu trebuie să fiţi debranşat. Ştiţi, colegii mei verifică întodeauna stadiul creanţelor înainte să meargă pe teren şi să debranşeze consumatorii. La dumneavoastră am trecut că nu trebuie, deci nu vă faceţi griji.”

Aş dori să mulţumesc părinţilor, prietenilor, bunului Dumneazeu, fanilor, pentru norocul care m-a lovit în acele clipe. În sfârşit, nu trebuia să-mi fac griji. Deja, eram relaxat şi mă puteam gândi la altceva. De exemplu, cum să fabric o armă nucleară.

„-Mda… Păi, şi cum rezolvăm, totuşi, cu cititul indexului? Nu puteţi trimite pe cineva să-l citească?

-Nu.

-De ce?

-Pentru este o firmă care se ocupă de asta.

-Aha… Un contact, ceva?

-Nu.

-Clar.

-Uitaţi, le-am dat mail şi lor să vină să vă citească indexul. Altceva?

-Nu.”

Ba da, mai era ceva. Muriţi!

…Ajuns la muncă, mi-am dat seama că povestea asta m-a costat vreo trei zile de concediu. Mă întreb cine or fi părinţii lui nenea ăla, denaturaţii naibii, care nu l-au învăţat cum să se ferească de răceală. Aş dori să le trimit nişte banane prin curier (dar şi progeniturii lor, cel care a decis că „se mai întâmplă” să-ţi baţi joc de consumatorul bou). Iar apoi, după ce voi fabrica arma nucleară o să ofer ţării un viitor luminos. Că eu s-ar putea să rămân fără lumină.

Epilog:

De astăzi mănânc banane.

Doctorul căruia îi plac cimitirele

   Într-un exces de zel specific piloţilor kamikaze, primarului Oprescu i-a năzărit o altă idee năstruşnică în timp ce se căca dimineaţa, la toaleta biroului său: refacerea cimitirelor. O aroganţă care va costa banul public vreo 24 milioane de euro. Convins, probabil, că marile probleme ale oraşului au fost rezolvate, domnul primar a trecut deja, se pare, la fineţuri. Asta în condiţiile în care zilele trecute o femeie a fost sfâşiată de câini, în plină stradă (câinii vagabonzi nu sunt o problemă, doar câinele este cel mai bun prieten al omului).

    Proiectul doctorului Oprescu prevede refacerea aleilor, a spaţiilor verzi, a canalizării, instalarea sistemelor de supraveghere, precum şi construirea unor clădiri anexe, toate – evident – în cadrul cimitirelor. Am putea spune că bucureştenii vor avea alternativă la plimbatul în parc: plimbatul prin cimitir.

    Interesant de urmărit dacă până la finalizarea proiectului, primarul va propune şi amenajarea pistelor de biciclişti, a spaţiilor pentru rolleri, precum şi autorizarea înfiinţării unor terase în sezonul estival, astfel încât cimitirele să devină cu adevărat moderne. Sugerăm populaţiei să dea o mână de ajutor acestui demers de refacere a locurilor de veci, prin deshumarea celor îngropaţi pe acolo. Astfel, vor putea fi curăţate şi refăcute oasele, lăcuite sicriele uzate, oamenii vor putea să dea cu mătura şi mopul prin morminte iar Sorin Oprescu va deveni cu siguranţă primarul cu cele mai curate cimitire din lume. Să ne fie ţărâna uşoară!

2010 a murit, 2011 este reîncarnarea sa

Ok, am început 2011. Am trecut de numărătoarea inversă a trecerii dintre ani, am scăpat de pocnitorile colorate şi zgomotoase, am lăsat în urmă ghiftuiala disperată a unicei mese încărcate din an, am trecut peste grija cadourilor şi îmbrăţişărilor forţate.

Cu ce am rămas? Am rămas cu un an în minus în vieţile noastre. Am rămas cu numărătoarea inversă a zilelor de salariu, cei care-l avem. Am rămas cu pocnitorile vopsite în salvatori de neam din politica locală. Am rămas cu ghiftuiala plină de muie primită de la România. Am rămas cu cadourile verbale electoral-mascate şi  cu îmbrăţişările lipsă ale unei atitudini combativ-colective împotriva mizeriei tot mai groase din societatea românească.

Ce ne-am putea dori în anul ce tocmai a început? De ce ne urăm unii altora „La mulţi ani!” dacă toţi, în acelaşi timp, ne pişăm pe viaţa de căcat din România? Vrem locuri de muncă sau vrem să muncim? Vrem salarii mai mari sau bani mai mulţi? Vrem politicieni corecţi sau pomeni electorale? Da, în general, vrem ca totul să fie mai bine, cât mai bine, poate cel mai bine. Dar nu facem nimic în sensul acesta.

A trecut 2010,  cu greutăţile şi minciunile sale. A trecut 2010 cu grătarele de pe bloc, de lângă bloc, unde mânia împotriva sărăciei se reduce la PET-urile de bere şi maneaua oferită cu multă muie vecinilor ajunşi involuntar imaginea statului de căcat. A trecut 2010 cu protestele regizate ale unor turme de oi, cu sfidarea ţipătoare a clasei politice. Am scăpat de un 2010 în care groapa comună a poporului mioritic a crescut în adâncime. A trecut 2010 cu o ţară aproape de colaps. 2010 a murit.

Nu-i aşa că acest an va fi unul al deja-vu-urilor?

Gânduri de NEsărbătoare

M-am chinuit să caut o urmă de sinceritate şi inocenta într-o sărbătoare. Dar oraşul gri şi rânced, oamenii apăsaţi, isterici şi haini nu m-au lăsat să întrevăd nimic.

Văd blocuri mucegăite, străzi jegoase, tomberoane pline, câini printre picioare. Din loc în loc, spre lumea bună din centru nişte luminiţe mai fură privirile.

Văd magazine pline, aglomerate care colcăie de oameni ce se calca-n picioare, se îmbrâncesc.

Văd copii care merg cu colindul din usă-n uşă ş din scară-n scară doar ca să adune bani. Dacă te-a pus sfântul să le dai covrigi şi mere sunt în stare să te scuipe-n freză.

Văd oameni. Trişti, apăsaţi, gânditori. Oameni care s-au apucat acum să facă curăţenie de parcă până acum au trăit în jeg. Oameni care fac cumpărături de parcă ar veni sfârşitul lumii. Oameni care se apucă de gătit de parcă le-ar mai i crescut două stomacuri. Oameni care se apucă de făcut cadouri de parcă şi-ar recupera toţi prietenii. Oameni care postesc şi salivează uitându-se prin galantare. Oameni ipocriţi şi superficiali.

Văd oameni care privesc la fel ca şi mine şi nu înţeleg ce se petrece în jurul lor. De ce se agită? Pentru ce?

Gândurile de sărbătoare sunt departe. Pentru că nu ştim să sărbătorim cu gând curat. Pentru că nu sărbătorim. Nu avem pe cine, nu avem de ce. Am dus un mit de-a lungul a mii de ani şi l-am transformat şi adaptat la un peisaj contemporan. Şi noi, odată cu el.

Pinguinulfurios

Surpriză, vine iarna

Am citit azi în Libertatea cum că iarna aceasta nu va mai lua primăria Bucureştiului prin surprindere. Cel mai cunoscut doctor al tării, practicant de labă la cârma Capitalei, pare că s-a prins de faptul că în noiembie, decembrie, ianuarie sau chiar februarie poate să ningă sau să îngheţe asfaltul.

Nelămurirea mea e legată de cum a conştientizat Dom’ Doctor că s-ar putea ca maşinile alea mari, cu pălărioară d-aia mare în faţă, care pot să şi adune zăpada, nu doar să facă obiectul celor mai profitabile contracte licitate, trebuie pregătite dinainte ca străzile să se blocheze din cauza ninsorii şi apoi chiar folosite după primii 5 cm de strat de zăpadă depus pe carosabil. De departamentul de meteorologie nu are rost să asculte, nu a făcut-o nimeni că nu ştiu ăia cum e treaba cu vremea iar pe calendar nu se uită, că doar nu ştie calendarul când să scoată el maşinile şi sarea din dotare.

Surse sigure tocmai anunţă, pe canalele energetice şi legăturile karmice, că primăria a apelat la serviciile de văzător al viitorului şi al trecutului, invitat de seamă al televiziunii poporului( asta până l-a dat pe Domnu’ Dan pe mâna DNA-ului), Doru Pârv. Acesta a stat cu un ochi pe cer şi unul pe site-urile de pârtii de ski încă din septembrie iar azi dimineaţă a prezis că va începe să ningă. Momentul a coincis cu primii fulgi de nea ce i-au atins pielea dar asta e doar o întâmplare, el susţinând vehement că a văzut clar( de aici şi titulatura de clarvăzător?) evenimentul iernatic.

Mai rămâne de văzut, sau prevăzut, dacă ninsorile din acest sezon vor fi luate prin surprindere de reactivitatea primăriilor sau dacă bucureştenii vor trebui să înainteze din nou prin capitală cu lopeţile din dotare la purtător.

Anticipat, ne declarăm adânc recunoştinţa în gâtlejul primarului  şi îi urăm asfalt uscat, ceea ce ne dorim şi nouă.

Diana