Interviu cu Dumnezeu

Revista Cioburi: Bună ziua! De ce aţi acceptat un asemenea interviu?
Dumnezeu: Pentru că vreau să-mi fac auzită vocea în linişte. Că pe la voi prin biserică, abia dacă mă mai aud de sporovăitul babelor.

RC: Cum vă mai înţelegeţi cu Biserica, în speţă cu Biserica Ortodoxă?
D-zeu: Ei mă înţeleg cum vor, eu îi înţeleg din ce în ce mai puţin… E o relaţie destul de plafonată, uzată de trecerea anilor, dar supravieţuim…

RC: Dumneavoastră aveţi părinţi?
D-zeu: Amice, tu crezi că stai de vorbă cu Adrian Păunescu? Sau cum?

RC: Nu, nu..Dar, de exemplu, cum i-aţi înlăturat pe zei? Că ei cică i-au dat jos pe  titani cu scandal mare.  A fost sau n-a fost lovitură de stat când aţi venit la conducere?
D-zeu: Ce întrebare e asta? Tu crezi că eu mai am nevoie să preiau vreo putere? Şi ca să lămurim odată pentru totdeauna chesteiunea asta cu zeii. Pe zei tot eu i-am promovat. Vroiam să stau şi eu liniştit o vreme. Aveam şi eu nevoie de o pauză. Poţi să înţelegi asta?

RC: Da, vă cred, na… Dar d-voastră răspundeţi doar de Pământ sau de tot Universul? Extratereştrii  intră tot sub jurisdicţia d-voastră?
D-zeu: Mă, voi încă mai credeţi că mi-am deschis universul ăsta doar pentru voi?

RC: Dar cum e cu treaba cu extratereştrii ăştia antici că ne-au înnebunit cei de la History?
D-zeu: Ce să zic… Dacă le-au dat de urme ăia de la History şi nici măcar ăia de la Discovery Investigation, înseamnă că au fost nişte diletanţi.

RC: Cum îl mai suportaţi pe Becali ăsta?
D-zeu: Becali are câte o revelaţie ori de câte ori mă băs. Nu mă deranjează să ştiu că flatulaţia mea poate fi percepută ca o atingere divină de un muritor.

RC: Ion Iliescu v-a  rugat vreodată  ceva?
D-zeu: Da. M-a rugat să-l las în pace.

RC: Ce înseamnă să-l căutăm pe Dumnezeu în noi înşine?
D-zeu: N-am cum să-ţi răspund la o asemenea întrebare. E ca şi cum m-aş da de gol.

RC: Ce e dincolo de moarte? D-voastră credeţi  în reîncarnare?
D-zeu: Iar vrei să mă provoci. Eşti chiar aşa curios să afli?

RC: A, nu, lăsaţi, lăsaţi. Dar că tot veni vorba, aveţi o listă cu condiţiile de accedere în Rai?
D-zeu: Nu pot să intru în detalii pe o asemenea chestiune. E confidenţial. Dacă oamenii ar şti răspunsul la o întrebare ca asta, în 50 de ani Iadul ar da faliment.

RC: De ce ne-aţi dat liberul arbitru?
D-zeu: Pentru că mă plictiseam de moarte şi am zis să mă mai distrez şi eu. Habar n-ai cât de plictisitoare sunt glumele sfinţilor.

RC: Care-a fost treaba cu fiul d-voastră,  Iisus? S-a întors sau nu acasă?
D-zeu: Sunt chestiuni personale pe care n-aș vrea să le comentez.

RC: Dar ce le ziceţi, de exemplu, evreilor când ajung la dumneavoastră?  “Păi bine mă, ce-aţi avut cu fiu-miu?” Sau cum procedaţi?
D-zeu: Bag de seamă că vrei să faci pe creştinul cu mine.

RC: Cu fundamentaliştii arabi şi cu zecile de virgine primite după moarte, cum e? E la bune sau e doar aşa, de marketing, să vă faceţi clienţi?
D-zeu: Hai mă, fii serios! Următoarea întrebare.

RC: Ce-aţi avut cu dinozaurii? De ce i-aţi omorât?
D-zeu: A fost pur şi simplu un accident. Mi-a scăpat un muc exact unde nu trebuie.

RC: Patriarhul Daniel sau Papa Francisc?
D-zeu: Papa Francisc că promite mai mult. Că săracul Daniel…

RC: Psalmii bisericeşti sau rock’n’roll-ul?
D-zeu: Ambele. Una la muncă, cealaltă la distracţie.

RC: Bon Jovi sau ZZ Top?
D-zeu: ZZ Top. Întotdeauna mi-am dorit să am o barbă ca a lor.

RC: În final, un mesaj pentru fani?
D-zeu: V-aştept pe la mine.

Acest intreviu ar fi păcat să fie adevărat.

Bass Battle

Bogdan Diaconeasa, stăpânul bass-ului de la DUTEVINO (şi nu numai), gestionează de o vreme un proiect personal, Bass Battle. Am intrat în vorbă cu Bogdan pentru a afla mai multe :

Revista Cioburi: Cum a apărut Bass Battle?

Bogdan: Bass Battle a început să existe încă de acum 10 ani, când cu mare uimire şi satisfacţie l-am descoperit pe Stuart Hamm. Spun uimire pentru că nu credeam la vremea aia că se poate cânta aşa cu bassul : ). Îmi aduc aminte că am rămas blocat în casă o perioadă lungă în care încercam să asimilez cât mai mult, să învăţ cât mai multe piese şi să descopăr „faza aia”. Din acel moment mi-am dorit să am un astfel de proiect, un proiect muzical în care solistul principal să fie chitara bass : ).

R.C.: Ce înseamnă acest proiect şi ce-ţi propui cu el?

Bogdan: Îmi doresc ca prin muzica pe care o fac să-i ajut şi pe alţii să descopere şi să experimenteze cât mai mult cântatul la chitară bass.

Bass Battle, ca şi denumire, poate avea două înţelesuri, ambele valide:

1. folosesc mult looping şi astfel în piese există mai multe linii de bass, care cumva se luptă una cu alta dar într-un mod armonios sper eu : )), deci este un fel de război al liniilor de bass din piese şi

2. pleacă de la o frustrare pe care o am legat de chitarişti… sunt mulţi, m-am plictisit de solo-uri, şi îmi doresc să încercăm să promovăm de acum şi bassul.

R.C.: Există vreun album în plan?

Bogdan: Îmi doresc un album însă acum nu sunt pregătit pentru asta. Am nevoie de mai multe piese, de mai mult studiu, de puţin mai multă maturitate în compoziţie etc…

R.C.: Intenţionezi să dezvolţi şi alte proiecte de acest fel?

Bogdan: NU. Eventual le pot îngloba în acesta : )

R.C.: Intenţionezi să cooptezi şi alţi muzicieni în Bass Battle?

Bogdan: L-am cooptat deja pe Viky, solistul de la Sonichouse şi în acelaşi timp clăparul din Morandi la o piesă şi a ieşit foarte tare : ). E vorba de Be my girlfriend :

În acelaşi fel am cooptat-o pe verişoara mea, Adina Diaconeasa, care m-a ajutat la clipul piesei The Happy Sad cu un desen excelent:

Acum lucrez la o piesă nouă şi aştept o chitară de la cineva, deci da, sunt deschis colaborărilor şi chiar îmi doresc ca pe fiecare piesă Bass Battle să mă bucur de prezenţa unui artist, indiferent de domeniu.

R.C.: Pe când să ne aşteptăm la un concert mai amplu?

Bogdan: Singurul concert Bass Battle a fost în 2010 pe 25 iunie, de ziua mea, când ajutat de natura evenimentului am reuşit să cânt trei piese. Era vorba de Dutevino Mix Night, eveniment în care au cântat DUTEVINO, YellLow, Nava Bit şi Bass Battle. Mi-am dorit să fac un astfel de eveniment de ziua mea, în care să cânt cu toate trupele în care activez şi a ieşit foarte fain : ). Sper să repetăm evenimentul la un moment dat. Până atunci e posibil să mai existe piese Bass Battle în cadrul concertelor YellLow, însă nu ştiu exact când şi în ce împrejurări : ).

Alternativ Quartet, un bun început de drum

Apăruţi din zona Clujului, băieţii de la Alternativ Quartet au venit cu un plus substanţial pentru muzica românească actuală. Înrădăcinaţi în zona rock-ului, cu influenţe de psihedelic şi alternativ în principal, aceştia tind către un stil propriu şi destul de bine lucrat. Concertele lor îi recomandă ca trupă cu potenţial, bine închegată şi cu o compoziţie atent lucrată.

Anul trecut au lansat primul lor album, Liniştea astupă goluri,  primit destul de bine de critica muzicală autohtonă.

Alternativ Quartet înseamnă:

Marcel Hosu

Silviu Petrina

Bogdan Hopulele

Alex Prigoană

Revista Cioburi şi-a dorit să afle mai multe detalii despre lumea din jurul şi din interiorul Alternativ Quartet, drept urmare i-am invitat la câteva întrebări.

Revista Cioburi: Când aţi spus că e timpul să faceţi trupă?

Alternativ Quartet: Nu cred că a existat un astfel de moment. Ne cunoaştem de mici copii iar formarea trupei s-a întâmplat într-un mod foarte natural şi pe parcursul mai multor ani.

R.C.: Cine sunt oamenii din spatele instrumentelor şi ce vor ei, de fapt?

A.Q.: Sunt nişte tineri plini de viaţă care nu ştiu exact ce vor să facă dar fac ceea ce fac cu un maxim de pasiune, convingere şi iubire, fie că e vorba de muzică, muncă, studii sau alpinism.

R.C.: Cine v-a format ca muzicieni?

A.Q.: Aş putea spune că, în mare parte, suntem autodidacţi. Pentru începuturile noastre ca instrumentişti am dori să le mulţumim profesorilor Sfechis Gavrilă şi Florin Labiş.

R.C.: Aţi stabilit trupei un traseu anume sau vă veţi lăsa purtaţi de val?

A.Q.: Avem în minte un mic traseu dar în mare parte ne lăsăm duşi de val şi facem exact ceea ce ne reprezintă în fiecare moment.

R.C.: Cum vi se pare primul vostru album?

A.Q.: Agaetis byrjun. Nu vreau în niciun caz să îndrăznesc să compar albumul cu Sigur Ros ci doar să folosesc sensul acestor cuvinte din limba islandeză. Vreau doar să spun că este un bun început de drum. O încercare imatură de a face ceva frumos.

R.C.: Este prea devreme să întrebăm de un al doilea disc?

A.Q.: Nu este devreme deloc. Al doilea album Alternativ Quartet se intitulează Aripi şi a fost înregistrat dar încă nu a fost stabilită data lansării lui.

R.C.: Ce fantasme ascunde împreunarea vers-muzică, în cazul vostru?

A.Q.: Împreunarea vers-muzică este un lucru foarte important, care din păcate nu se întâmplă prea bine pe albumul Liniştea Astupă Goluri.

R.C.: Cât de importantă este rezonanţa dintre componenţii formaţiei?

A.Q.: Pentru noi este foarte importantă. Ţinând cont de faptul că nu ne încadrăm într-un gen muzical, pentru că ne-am propus să facem aceasta, ci am ajuns într-un anumit gen datorită faptului că am cântat împreună, ceea ce ne-a reprezentat pe fiecare în parte iar muzica noastră se află la intersecţia personalităţilor noastre muzicale.

R.C.: Există multă frustrare în underground?

A.Q.: Cred că suntem puţin înconjuraţi de frustrare dar decamdată nu am fost cuceriţi de aceasta. Nu ar trebui să existe aşa ceva.

R.C.: Cum sunt concertele Alternativ Quartet şi ce se întâmplă în spatele lor?

A.Q.: Concertele sunt pentru noi foarte frumoase din punctul de vedere al unor muzicieni care transmit muzica proprie în modul cel mai personal şi direct ascultătorilor. În spatele lor stau probleme tehnice, foarte multă muncă şi oboseală dar în primul rând foarte multă pasiune.

R.C.: Cu ce se poate compara satisfacţia produsă de încântarea fanilor?

A.Q.: Este probabil similară cu momentul ajungerii pe creasta unui lanţ muntos. Dacă ai curaj şi ambiţie îţi poţi crea posibilitatea cuceririi catorva vârfuri iar dacă eşti delăsător şi te laşi pierdut prea mult în această satisfacţie imensă nu rămâne nimic altceva de făcut decât să începi coborârea către vale. Încântarea fanilor este o bucurie foarte mare dar totodată creează şi o responsibilitate pentru că îţi oferă posibilitatea de a fi auzit, iar importanţa a ceea ce spui este ridicată.

R.C.: Sincer, unde vă vedeţi ca muzicieni peste  zece ani?

A.Q.: Sperăm să fim în continuare în plimbare pe creastă şi să căutăm ceea ce ne reprezintă, să cântăm exact ceea ce simţim în momentul acela, indiferent dacă corespunde sau nu cu ceea ce credem acum. Cred că muzica va contura o parte semnificativă a vieţii fiecăruia dintre noi şi cred că vom continua această călătorie împreună până în ultimul moment.

R.C.: Are România vreo trupă cu un stil clar definit, original, diferit faţă de majoritate?

A.Q.: The: Egocentrics sunt o trupă foarte bună, cu un stil original şi personal. Fluturi pe asfalt este o trupă cu potenţial şi care tinde spre asta.

R.C.: Viaţa, în esenţă, este melodioasă?

A.Q.: Foarte.

R.C.: Este posibil să nu visăm atunci când credem că visăm?

A.Q.: Visele pot deveni realitate dar nu sunt încă. În momentul în care visăm ceva înălţător plantăm sămânţa unui viitor dar nu îl trăim decât dupa ce îl cultivăm.

R.C.: Am putea trăi fără iluzii?

A.Q.: Cred că da, dar îmi este foarte greu să îmi imaginez aşa ceva. Ar însemna o robotizare a omenirii.

R.C.: România o ia razna?

A.Q.: Nu.

R.C.: Vine sfârşitul lumii?

A.Q.: Nu contează. Este esenţială conştientizarea morţii şi formarea principiilor de viaţă având în vedere perspectiva morţii ca un lucru firesc, inevitabil şi care se poate întâmpla în orice moment. Dacă moartea individuală vine odată cu un sfârşit general al omenirii, nu are nicio importanţă.

R.C.: Ce vă supără cel mai tare în viaţă?

A.Q.: Indiferenţa, delăsarea, răutatea.

R.C.: Un îndemn dat lumii..

A.Q.: „Iubeste şi fă ce vrei” (Toma d’Aquino). Nu uita să ai încredere în tine.

Update:

Trupa Alternativ Quartet din Cluj-Napoca lansează pe data de 15 mai 2011 al  doilea album de studio, intitulat Aripi. Acesta va putea fi descărcat gratuit de pe noul site alternativquartet.ro

“Toate albumele Alternativ Quartet sunt şi vor fi pentru totdeauna gratuite. Lumea ne-a oferit în mod gratuit multă muzică iar noi în aceasta am trăit și am simțit cele mai frumoase momente. Dorim să dăruim înapoi lumii toată creația noastră artistică, în același mod în care am primit și noi la rândul nostru creația artistică a altora. Încercarea noastră insignifiantă de a restaura un echilibru pe acest plan nu va schimba lumea dar sperăm că se va cunoaște ca o acțiune pornită din sinceritatea dorinței unei rearmonizări morale, etice şi economice. Împreuna vom stinge conceptul de copyright și vom păși în viitor spre o lume liberă, spre exprimarea şi consumul artistic dincolo de orice graniță şi liberalizat în absolut. Artă pentru artă. Suflet pentru suflet.”

Yelllow

 

 

“YellLow este o formaţie electro-pop compusă din Bogdan Diaconeasa (bass looping) şi Andi Petreanu (keyboard, samples & FX).

Pe 1 ian 2010 băieţii se întâlnesc şi iau decizia de a începe un proiect care combină elemente de muzică analog şi digitală. Din 3 iunie încep colaborarea cu Didi Dudaievici, vocea de pe primele 2 single-uri Naive şi Future.

Numele exprimă fuziunea termenilor „yell” (digital, acurateţe) şi „low” (bass, down tempo) dar şi iniţiale simbolice pentru cuvinte precum „love”, „life”, „light”. Nu în ultimul rând confirmă că Yelllow susţine sunetul luminos, optimist, vibrant, dinamic şi fericit al culorii pe care îl reprezintă.

Ca gen muzical  se situează undeva în aria muzicii electronice (include fuziuni stilistice care variază de la groove-uri hip-hop pana la pop, alternativ) iar versurile au ca temă tinereţea, amintirile, lumi fantastice, copilăria şi alte preocupări Yelllow.

Până acum, piesa Naive a fost primul release al trupei, de un mare succes, clasat pe locul 2 în TopShow Radio Guerrilla şi a atras atenţia câtorva producători şi remixeri.

http://www.myspace.com/yelllows

Am încheiat citatul şi am început cu întrebările:

 

 

RevistaCioburi: Care este povestea YellLow?

Bogdan: Am ajuns, din întâmplare, pe pagina de myspace a lui Andi şi mi-a surâs idea să combin ce făcea el cu niste linii drăguţe de bass, adică electro vs. bass sau digital vs. analog sau vechi vs. nous sau yell vs low :)) … I-am scris şi în scurt timp ne-am apucat de treabă. Am înregistrat 3 piese, am căutat vocal, am pus voce pe una dintre ele, am reuşit să intrăm pe radio, am ajuns pe locul 2 în top, am făcut o piesă nouă, nu am mai intrat pe radio, am început să cântăm live, a plecat vocalul, a venit Crăciunul, a trecut anul şi iată-ne în 2011 lucrând la o piesă nouă J. THE END!

Andi: E greu să ai o poveste care să fie mai mult decât banală. Poate o să reuşim să o completăm peste ani , să ajungem în cizmele uzate ale unora cu amintiri mişto. Mie îmi place mult la noi că am avut un plan de la început (scris fizic pe hârtie ) şi planul ăla a fost ţinut punct cu punct.

R.C.: Cu ce vine YellLow nou în peisaj?

Bogdan : Cu muzică fresh, cu culoare, cu looping (ceva mai rar întâlnit pe la noi) şi cu bucuria de a cânta ce ne place… la fel, mai rar întâlnit pe la noi :))

Andi : Nu prea vezi pe scena din România loopere şi controllere şi tot felul de combinaţii între astea două. Eu zic că analog vs. digital nu avem , şi poate avem nevoie.

R.C.: Care este resortul muzicii YellLow?

Bogdan: Pasiunea pentru muzică/ instrument…

Andi: YellLow ţine de contraste şi de o redefinire a limitelor pe care singuri ni le impunem. Sper să ajungem la cer cu limitele astea dar e greu aici în ţară.

R.C.: Cât la sută e inspiraţie şi cât la sută e transpiraţie?

Bogdan: Nu transpirăm foarte tare pentru că nu muncim destul J. Nu muncim destul pentru că nu avem timpul necesar să o facem… Dar dacă am avea ar fi 50 – 50… acum cred că e 70% inspiraţie 30% transpiraţie.

Andi: Când îţi vine câte o idee de piesă în cap e imposibil să o munceşti. Iniţial arunci cu ea în aer şi o joci pe toate părţile. Pentru mine munca vine abia când trebuie să avem grijă de calitatea sunetului, producţie, imagine etc.

R.C.: Care sunt planurile pe termen scurt?

Bogdan: Lucrăm la o piesă nouă şi aşteptăm intervenţia unei voci pe care noi o apreciem de multă vreme.

Andi: Subscriu. Nu o să ghiciţi niciodată cu cine ne vom juca noi zilele astea :))

R.C.: Acordurile căror mari artişti se pot regăsi  în muzica YellLow? 

Bogdan: Nu am luat niciodată o linie melodică sau temă de la un artist să punem în muzica noastră… Chiar ne dorim să fim NOI (ambele sensuri). Ştiu…  întrebarea era de fapt ce ne influenţează J Ascultăm cam orice… deci lista e lungă, din favoritele mele fiind Stu Hamm, Incubus, Peter Gabriel, Pantera etc…

Andi: Eu încerc, cumva, să tind spre ceea ce îmi place la momentul respectiv, în muzică şi nu numai. Toată lumea face asta, subconştient, dar încerc să controlez cât de mult sunt influenţat  şi o fac conştient :)) Zici că e reclamă la prezervative :))

În ultima perioadă m-am dat pe electro french şi reiau mult din Daft Punk-ul pe care îl ascultam acum mult timp (zic de ei, că sunt mai cunoscuţi).

R.C.: Cât de mult ocupă muzica în viaţa voastră?

Bogdan: Ascult muzică în drum spre serviciu, la muncă, la sală, acasă… destul de des J iPod-ul e aplicaţia nr. 1 de pe telefonul meu J

Andi: Când eram mai mic rupeam site-urile de muzică, zilnic, într-o căutare continuă de ceva nou. Acum nu prea mai am timp, şi oricum marile cuvinte s-au cam spus deja 😛  Tehnologia face în aşa fel încât să nu auzim doar sunetul metroului când suntem în underground 😛

 

R.C.: Muzical vorbind, unde vă vedeţi peste zece ani?

Bogdan: Pe o scenă mare sau pe una mică dar foarte drăguţă J

Andi: Sper să fiu pe frecvenţă cu tot ce se va auzi atunci frumos în lume. Pentru mine nu  prea e important dacă o ardem în cluburi mici. Concertele cu cea mai intimă atmosferă sunt acolo dar dacă publicul nu mai creşte o să fie cam trist pe orice scenă.

R.C.: Generaţia nouă aduce muzicieni valoroşi?

Bogdan: Lipseşte cultura muzicală… o văd chiar la mine în gradină 😛 Altfel, îmi place energia tinerilor de azi, dezinvoltura, imaginea şi libertatea în gandire…

Andi: E uşor pentru cei care se apucă acum de muzică să sară direct în treabă! Generaţiile noi vor creşte cu laptopul în braţe iar asta le va elibera cu totul creativitatea muzicală dar le va restrânge maxim interesul pentru instrument. Muzicieni cu adevărat valoroşi, din punctul de vedere tradiţional, nu cred că vor mai fi atât de mulţi (deja nu prea mai sunt), dar cu siguranţă vom auzi lucruri frumoase. Muzica nu moare niciodată, se transformă doar.

R.C.: Care credeţi că este rolul muzicii în societatea românească de astăzi?

Bogdan: Business.

Andi: Pentru noi ăştia mici, e vorba de satisfacţie personală. Dacă vrei să te faci mare, trebuie să te vinzi la colţul străzii şi iniţial te vinzi şi ieftin, te fac alţii afacerea lor :))

R.C.: Nu vi se pare că la noi underground-ul este mai activ şi mai cunoscut decât mainstream-ul?

Bogdan: Nu. Nu este posibil să fie aşa J Definiţiile în sine spun contrarul…

Andi: Mai cunoscut nu este.Televiziunile cer ceea ce este acum difuzat pentru că muzica aia ţine omul în faţa ecranului. La fel şi radioul. Deci ei ştiu cel mai bine ce este cunoscut şi apreciat la noi în ţară. Dovadă că avem un singur radio naţional, care încearcă să facă altceva (şi are succes doar prin faptul că e singurul, altfel probabil ar muri de foame toţi). TV=zero

R.C.: Când va reuşi muzica românească să spună ceva (pozitiv) în vest?

Bogdan: Când o să muncim la fel de mult J Dar nu oricum, ci organizat, în echipă…

Andi: Eu zic că deja o face. Nu este important dacă nouă nu ne place ce se întâmplă dar România are acum doi sau trei artişti cu care lasă amprenta. Eu am rămas tâmpit când Rihana a scos o melodie care suna a Ina. Mai mult de atât nu o să facem niciodată.

R.C.: Cât mai rezistaţi în societatea românească prezentă?

Bogdan : Până pleacă Andi la master J)

Andi: Doi ani J)

R.C.: Care este problema României, în general?

Bogdan: Dezordinea.

Andi: Sper să nu se supere nimeni dar, muzical vorbind, problema este în oamenii care populează minunatul loc în care trăim. Atunci când peste 30% din populaţie va privi mai departe de inepţiile de la radiourile din mainstream va fi ok.  Şi mă tem că e un procent exagerat. Şpaga e o problemă general valabilă (puţină lume ştie că se dau şpăgi grave pentru a intra pe radiourile mari). Lipsa industriei muzicale e o altă problemă gravă, şi faptul că ne mâncăm între noi, într-un soi de canibalism economic şi social :))

R.C.: Vom fi vreodată un popor cu adevărat fericit?

Bogdan: Probabil…

Andi: Chiar vorbeam zilele trecute cu Bogdan şi ziceam că avem ghinionul, ca popor, să fim prea isteţi ca să fim cu adevărat fericiţi :)) Eu zic nu.

R.C.: Două-trei cuvinte de final…

 

Mulţumim pentru interviu, vă invităm să ascultaţi Yelllow (cu 3 de “L” ) pe www.myspace.com/yelllows

Dacă vreţi să vă păstraţi în loop, subscrieţi pe pagina de facebook :

www.facebook.com/yelllows

ASTERO, scurt şi la obiect

Am primit cadou albumul lor. Nu ştiam cine sunt. L-am ascultat, mi-a plăcut, am dat un mesaj. Am aflat informaţii (cu liniuţă, nu în formă literară  🙂 ):

-trupa Astero a început să „prindă formă” în iarna lui 2008, cu Laura la voce, Claudiu la tobe şi Vlad la una din chitări (erau două pe atunci). Între timp, al doilea chitarist s-a retras, la fel şi basistul, care a fost înlocuit de Jojo, ajungându-se la formula actuală.

-au început mai serios concertele în toamna-iarna lui 2009, având până în momentul de faţă peste 30 de cântări live la activ.

-au câştigat în vara lui 2010 ediţia a doua a concursului RockBattle.

-s-au calificat în finalele concursurilor Stufstock, Rocksin şi GBOB Romania.

-au fost nominalizaţi de revista Metalhead la titlul de Best Alternative Newcomer

pentru 2010 (rezultatele se anunţă în februarie).

Ajutor, una dintre piesele de pe Voi, noi şi maimuţele (n.r.: acesta este primul album scos de trupă) a fost difuzată pe CityFM.

-se pregătesc pentru filmarea unui videoclip şi în perioda aceasta compun pentru al doilea album.

-lucrează intens şi la propriul site, care va fi lansat în urmatoarea lună.

Restul le puteţi afla de pe pagina lor de myspce, www.myspace.com/trupaastero    Noi am pus câteva întrebări şi am primit o tonă de răspunsuri. Mulţumim trupei Astero pentru interviu!

RevistaCioburi: Cum a început totul?

Jojo: Atunci când într-o noapte fierbinte spermatozoidul câştigător a ajuns la mama-ovul şi s-a produs extorsiunea degajamentului sinergetic care peste 9 luni a dus la naşterea mea.

Claudiu: Alţii de ce pot şi noi nu am putea?!?!+Vrem şi noi!!!= ceea ce facem astăzi în plan muzical.

Vlad: A început cum încep toate lucrurile în domeniul ăsta – cu o repetiţie.

Laura: Din prieteni în prieteni, am aflat unii de alţii şi ne-am adunat, mânaţi de pasiuni comune 😛

R.C.: Cine v-a marcat existenţa muzicală?

Jojo: Părinţii mei, atunci când mă obligau şi mă bateau să fac muzică.

Claudiu: Muzica pe care o asculta taică-miu, la casetofon, apoi muzica pe care o asculta frate-miu şi, în final, muzica pe care o ascultam eu.

Vlad: Un tip al cărui nume nu îl ştiu, într-o tabără în care am fost când eram mic-mic de tot, care cânta la chitară; când l-am văzut mi-am spus că e un lucru pe care mi-ar plăcea să îl fac şi eu. Apoi, muzica de la magnetofonul părinţilor şi, mai târziu, de la casetofonul meu.

Laura: Metallica, Pantera, Alice in chains, Guns&roses etc.

R.C.: Cum se traduce „ASTERO”?

Vlad: ASTERO se obţine în felul următor: se ia expresia „Emotional Range Of A Tea Spoon”, se extrag iniţialele cuvintelor din expresie şi se amestecă bine.

R.C.: Sunteţi mai buni decât alţii?

Jojo: La pat?

Claudiu: Fiecare este mai bun decât celălalt. Totul depinde de standardele şi gusturile celui care te ascultă.

Vlad: Suntem mai buni decât unii şi mai slabi decat alţii. Important e că celor care ascultă muzica noastră să le placă îndeajuns de mult încât să spună că „unii” sunt mulţi şi „alţii” sunt puţini.

Laura: Avem coaiele mai mari :)) Nu suntem proprii noştri lăudători şi oricum ţine foarte mult de gusturile muzicale, ştim doar că suntem fiecare foarte buni la ceea ce facem şi atât contează, comparaţiile cu alţi artişti sunt inutile şi neconstructive.

R.C.: Cum apar versurile?

Claudiu: Versurile apar, de obicei, după ce avem o linie melodică a unei melodii (intrumentalul şi scheletul piesei). Versurile, în mare parte, sunt compuse de către Vlad cu completări ulterioare aduse de către Laura. Versurile exprimă, de multe ori, trări şi momente ale lui Vlad în care ne indentificăm şi noi şi prin care trecem sau de care am avut parte. De fapt, credem că fiecare om a trecut, trece sau va trece prin aceste stări. Versurile sunt din realitatea de zi cu zi. Sunt versuri în care auditorul îşi poate alege un final, sunt versuri în care unele cuvinte au mai multe înţelesuri, sunt versuri care transmit altceva decât adevăratul sens pe care îl au cuvintele rostite etc.

Laura: Păi, i se nasc lui Vlad pitici mici şi negri în căpşor… şi la un moment dat dau pe afară că nu prea mai e loc… şi încep să fugă în sus şi în jos pe foaia de hârtie până când îşi găsesc fiecare locul şi exprimarea.

R.C.: Care din cele patru sentimente autentice existente se regăseşte frecvent în muzica voastră?

Vlad: Uau, întrebarea asta e adâncă J Dacă prin „cele patru sentimente autentice” te referi la „furie, frică, tristeţe, bucurie”, atunci aş putea spune că se regăsesc toate, mai puţin furia, în proporţii egale. Dacă te referi la altceva, mă declar învins 🙂

Laura: Hm… nu ştiu care sunt toate cele 4… ştiu că sunt dragostea, ura, frica… al patrulea nu-l mai ştiu… din astea… toate, în funcţie de perioadele mai bune sau mai puţin bune din punct de vedere emoţional ale lui Vlad.

R.C.: A fost primul album, ce aşteptări aveţi acum?

Jojo: Al doilea album!

Claudiu: Să fie difuzat la radio. Să avem cât mai multe cântări cu sala plină şi cu lume care cântă melodiile cu noi. Să avem parte de un turneu de promovare reuşit, în 2011.

Laura: Piese multe şi noi… poate un video mic, acolo, şi meschin… pentru ego-ul nostru să putem striga „Hi mom, I’m on TV!” (sau, de fapt, on youtube), şi la cât mai multe concerte! A, şi să mă fac eu bine cât mai repede, ca să le avem pe toate astea 😛

R.C.: Cine sunt maimuţele?

Jojo: Ăia prosti da’ mulţi…

Claudiu: Oricine ne enervează pe „voi” şi pe „noi”.

Vlad: Maimuţele sunt cine vor ascultătorii să fie. Pot fi cei care îi enervează sau cei care nu sunt în aceeaşi gaşcă cu ei sau care nu ascultă aceeaşi muzică sau… Fiecare e liber (şi invitat) să îşi definească singur maimuţele.

Laura: Acei oameni deranjanţi care nu articulează cuvintele şi folosesc expresii de genul „fă” sau „fată” şi care se iau de tine… Îţi mai împrumută pe termen nelimitat portofelul sau telefonul când eşti în transportul în comun, nu înţeleg limba română când le spui că nu vrei să-ţi spele parbrizul etc. Toţi acei oameni pe care am vrea să-i deportăm pe Insula Şerpilor indiferent de etnia lor, pentru că vin în toate culorile şi naţiile genul ăsta de oameni, şi să-i lăsăm acolo să-şi dezvolte propria comunitate fără să o mai intoxice pe a noastră. În principiu, oamenii care se comportă ca nişte maimuţe sau chiar mai rău, că săracele primate nu au nicio vină că le folosim noi drept etalon pentru exprimarea involuţiei unora.

R.C.: Ce înseamnă un concert bun?

Jojo: Un vin bun înainte şi o ţigară după… cu vocalizele de rigoare între.

Claudiu: Din interior : 

– sonorizare bună, să ne putem auzi pe scenă, fără a pleca acasă cu dureri de cap;

– sunetişti cu care ne putem înţelege;

– suport şi susţinere pentru munca depusă din partea publicului;

– pe lângă prieteni, sala să fie plină şi de alţi oameni care ne vor deveni prieteni;

– angrenarea publicului, să participe şi sufleteşte la concert, nu numai fizic (asta depinde foarte mult şi de noi – este un cerc vicios).

– eficentizarea pauzelor dintre melodii;

– să se întindă pe aproximativ o oră şi jumătate, fără a plictisi;

– fetele din backstage J şi sticlele de Havana Club puse la rece lângă o ladiţă cu lime şi un bax de Coca Cola;

– bisuri fără număr, ..umăr, …măr :);

– feedback pozitiv, se acceptă şi cel negativ dacă este unul obiectiv.

Din exterior:

– sonorizare bună, se aplică şi aici;

– să merite banii plătiţi pe intrare, cu alte cuvinte, pe lângă muzică să se poată vedea şi un show;

– spargerea barierei dintre trupă şi public, devenind un tot;

Laura: Atitudine şi energie şi din partea noastră şi din partea celor care ne ascultă, sonorizare bună, prestaţie din punct de vedere muzical corectă din partea noastră şi, dacă se poate să cânte şi poporul cu noi, cu atât mai frumos… A, şi pauze mai scurte între piese.

R.C.: E nasol în underground?

Jojo: Nu ştiu. Nu am mai fost de mult pe acolo.

Claudiu: Underground-ul mi se pare ceva relativ. Din punctul meu de vedere, poţi face parte din underground şi dacă eşti difuzat pe radio sau prin canalele de media. Mie unul, îmi place în underground. Dacă la un moment dat eşti pe „val” şi apoi cazi…nu prea ai unde să cazi şi astfel durerea este suportabilă :). Mai sus de underground, cred că este mai greu să te menţii, la fel cum spun şi bătrânii : „la facultate se intră uşor, mai greu este să rezişti”.  Nu ştiu cum este altfel decât în underground, nu am ajuns „sus”. Cum ajung, te ţin la curent şi apoi facem nişte comparaţii să vedem unde este mai nasol.

Vlad: Eu unul nu văd prea mari diferenţe între underground şi mainstream (de fapt, cred că la noi mainstream nu înseamnă decât că trupa a activat îndeajuns de îndelung şi susţinut încât să fi auzit un număr rezonabil de mare de oameni despre ea). Trupele şi dintr-o parte şi din cealaltă cântă în aceleaşi cluburi, merg la aceleasi festivaluri, sunt ignorate în aproape acelaşi fel de casele de discuri, televiziuni etc. Diferenţa e că dacă eşti o trupă din mainstream vin mai mulţi oameni la tine la concert, eventual sunt dispuşi să plătească şi bilet pentru asta, şi din punctul ăsta de vedere e nasol în underground. În acelaşi timp, să fii în underground e motivant, pentru că vrei să dai ce ai mai bun în tine astfel încât să ajungi în mainstream.. nu ştiu dacă odată ajuns acolo eşti la fel de motivat să te menţii. Una peste alta, e şi nasol, şi mişto în underground 🙂

Laura: Nasol nu… e mai bine decât în mainstream dar sunt mulţi oameni care nu ştiu ce este ăla respect şi nu ştiu cum să îşi respecte colegii de breaslă .. şi în domeniul şi-n zona asta a muzicii ar trebui cu atât mai mult să fim capabili să ne ajutăm unii pe alţii şi să ne respectăm… nu doar să  călcăm pe capete ca să scoatem nişte bani în plus sau să apară numele nostru cu litere mai mari.

R.C.: Există vreo trupă românească pe care o ascultaţi cu o deosebită plăcere?

Jojo: ASTERO.

Claudiu: Da, şi nu numai una, mai multe : Coma, Lună Amară, H8, OCS, EMIL, Paraziţii, în mare parte trupele care, unora, ne-au marcat tinereţea şi care ne-au făcut să ne apucăm de cântat. Mai sunt şi trupe apărute mai recent, de o vârstă cu noi.

Vlad: Coma, OCS, Paraziţii, Lună Amară, mai toate trupele leat cu noi (ca tre’ să stai mereu cu ochii pe concurenţă 🙂 ) şi Astero, că le tot aud piesele la repetiţii.

Laura: Lună Amară, Coma, White walls, Celelalte cuvinte, Tiarra etc.

R.C.: Vă vedeţi primind pensie?

Jojo: De la guvernul canadian, da!

Claudiu: Dacă o să am o bătrâneţe fără boli şi fără singurătate, cu o casă mare plină de nepoţi şi animale…da, m-aş vedea. Chiar mi-ar plăcea. Dacă nu o să le am pe acestea, mă mai gândesc şi poate fac un bine statului şi tânărului contribuabil  şi renunţ la pensie, într-un fel sau altul.

Vlad: Sincer? Nu prea.

Laura: Eu ca arhitect o să ies cu picioarele înainte din meseria asta. Dar oricum, prea bătrână nu vreau să ajung, căci ideea de a avea nevoie de ajutor să mă ridic de la masă sau din pat mă scârbeşte.

 

R.C.: Ce este România?

Jojo: Un soclu de muşte.

Claudiu: „România este o ţară frumoasă, păcat că este populată”. Ştiu că şi noi facem parte din populaţie dar în sinea mea, încerc pe cât posbil să fac parte din minoritate şi să nu mă amestec cu restul. O mizerie, de care nu putem scăpa şi cred că ne complacem aşa, sau…cum am auzit din gura marelui „guru” Dan Diaconescu : „cei care au avut posibilităţi să plece, au plecat, cei care nu au avut, au rămas şi s-au resemnat” .

Vlad: România este o ţară ca oricare alta, românii în schimb sunt cu totul speciali…

Laura: Habitatul maimuţelor din păcate, mult potenţial exploatat foarte prost, şi ca oameni, şi ca teritoriu.

R.C.: În general, votaţi?

Jojo: Da, filmul preferat pe youporn.

Claudiu: Votăm dar degeaba… De fiecare dată ne minţim pe noi înşină că putem schimba ceva prin vot…

Vlad: Nu prea votez, s-a întâmplat de vreo două-trei ori până acum să mă duc până la secţie să pun ştampila. Nu văd de ce m-aş duce dacă am mereu de ales doar între „cel mai rău” şi „credeai că ăla e cel mai rău?”..

Laura: Uneori da, uneori nu, am votat când am vrut să-mi spun părerea într-un sens, chiar ştiind că nu va ieşi cel votat de mine… Dar până la urmă e vorba de exprimarea propriei păreri şi alegeri, nu de calcule că hai să-l votez pe ăsta că oricum el o să iasă… Dacă ar face toţi aşa poate ar ieşi puţin diferite rezultatele alegerilor.

R.C.: Viaţa chiar bate filmul?

Jojo: Oooo… am eu nişte cunoştinţe de la Chişinău care bat filmul preferat.

Claudiu: Viaţa chiar bate fimul, depinde de cum ţi-o regizezi sau de cum îţi este regizată. De asemenea, depinde ce categorie de filme preferi. Dacă îţi plac filmele de comedie, şi încerci să duci şi tu o viaţă ca în aceste filme s-ar putea să ţi-o iei şi să devii tu cel la care se uită unii ca la un film de comedie.

Vlad: Depinde de film şi depinde de viaţă dar, în mare, cred că dacă viaţa s-ar întâlni pe un teren de fotbal cu filmul, la fiecare reluare s-ar vedea alt câştigător.

Laura: Depinde, ca drame umane da, clar. Ca siropisme şi abureli amoroase – nu.

R.C.: O notă de final, vă rugăm.

Jojo: SOL.

Claudiu: Notă: răspundem de tot ce am scris mai sus :).

Vlad: Veniţi, oamenilor, la concerte!!

Laura: Pentru public: susţineţi artele autohtone! Copii, go to school, frecaţi-vă părinţii la creieri să vă găsească activităţi extraşcolare mai bune decât spartul seminţelor în faţa blocului şi apucaţi-vă de citit şi altceva decât revistele de cancan (mai ales pentru fete).

Shesdead, un alt pas, o nouă lume

   În 2009, scena underground românească a mai primit un membru, respectiv trupa Shesdead, un proiect pus la punct de un grup de băieţi care aveau, mai mult sau mai puţin, o exeprienţă cu ceea ce înseamnă scena „ascunsă” a rock-ului autohton. Fiecare dintre ei şi-a dorit, într-un fel sau altul, o schimbare sau un nou pas în cariera muzicală, un nou suflu, poate un alt grup şi o nouă atitudine. Ca atare, într-un timp relativ scurt, cei de la Shesdead au ajuns destul de repede la urechile ascultătorilor de gen iar acum de curând, respectiv pe 22 Martie, au reuşit şi lansarea primului E.P., Sex  Drugs & Rock’n’Roll, în Club Control din Bucureşti, urmat de turneul Tour and Loathing in Romania (deja în curs). Încrezători în şansele lor dar conştienţi de dificila contrângere a mediului muzical românesc, cei de la Shesdead speră, totuşi, că lucrurile vor continua într-un sens pozitiv pe plaiurile mioritice, cel puţin din punct de vedere muzical.

   Shesdead înseamnă: Shole-voce, Radu-chitară, Benson-bass, Tudor-chitară, John-keyboards, Tase-tobe.

   Contactaţi de Revista Cioburi, componenţii trupei au fost deschişi în a răspunde întrebărilor noatre. Aşadar, urmăriţi vocea formaţiei:

 

RevistaCioburi: Cum a început totul?

Shole: Acum vreo trei ani am simţit că trebuie să încep un proiect muzical nou, să găsesc noi modalităţi de a exprima sentimente mai vechi şi mai ales mai noi.  Am încercat să colaborez cu mai mulţi artişti, numai că lucrurile se întâmplă când trebuie, nu când vreau eu. Trupa, aşa cum o vedem astăzi, a apărut acum un an. Radu, Benson şi cu mine am plecat de la Insideout, Tudor şi John sunt prieteni mai vechi de la formaţia Tiarra,  Tase a venit în vară. Ne-am apucat de înregistrări pentru E.P., de repetiţii, câteva concerte, apariţii în diverse publicaţii scrise şi online, la tv şi radio… A fost un început ciudat şi mai lung decât mă aşteptam dar se pare că a fost bine aşa, am avut timp să creem o bază solidă.

 

R.C.: Cine este „ea” din spatele Shesdead?

Shole: Este muza. Care prin moartea ei ne-a deschis alţi ochi, către alte lumi. Faptul că a murit nu înseamnă că nu mai există.  E o metaforă pentru relativitatea spaţiului şi a timpului aşa cum le cunoaşte umanitatea. Puterea spiritului care învinge uitarea, moartea e doar încă un pas făcut cu zâmbetul pe buze.

 

R.C.: Ce influenţe muzicale au pus umărul la proiectul vostru?

Shole: Partea frumoasă e că fiecare membru al formaţiei are o arie foarte vastă de rock în care se regăseşte. Ne şi intersectăm gusturile pe undeva, ne şi deosebim suficient cât să nu ajungem să copiem pe nimeni. Să zicem că ne influenţează toată muzica pe care am ascultat-o, chiar dacă nu vorbim numai de rock. Însă, clar, influenţa majoră o au trupele de metal.

 

R.C.: Furie sau poezie?

Shole: Nu sunt de acord cu „sau”. Furia si poezia fac parte din vieţile noastre, împreună coexistă în compania nebuniei, a plăcerii, a frumuseţii, a părerii de rău. Furia şi poezia sunt în univers ca focul şi apa. Dau şi iau viaţa, în funcţie de ceea ce atragi şi emiţi.

 

R.C.: Cum apare o melodie?

Shole: Atunci când nişte oameni simt cam acelaşi lucru se atrag unii pe alţii. Cred că scopul comun îi uneşte, pentru o perioada mai lungă sau mai scurtă de timp. Melodia apare când oamenii respectivi aleg să exprime prin muzică „filmul” lor comun. E vorba de echipă, de comunicare, de încredere, de pasiune, de asumare a mesajului. Nu e cu nimic mai prejos decât venirea pe lume a unui copil.

 

R.C.: Cine vă ascultă?

Shole: Cei care se regăsesc în versurile noastre şi în felul nostru de a exprima prin sunet o senzaţie la care ei se raportează, cu care se identifica. Avem ascultători de 12 ani dar şi de peste 45. Cred că cei care ne ascultă sunt la fel ca noi. Şi noi suntem exact ca ei. Ne ascultă fix cei cărora ne adresăm, pentru că ei ne dau puterea să facem asta iar noi la rândul nostru le oferim garanţia că nu sunt singuri.

 

R.C.: A fost un E.P., câte albume urmează?

Shole: Nu am de unde să ştiu. Cu siguranţă după acest E.P. vine albumul numit Seven. Să ajungem să îl lansăm, să sune bine, să îşi atingă scopul, apoi mai vorbim de altceva. Sincer vorbind, trăim nişte vremuri nebuneşti… E greu să prevezi viitorul îndepărtat atâta timp cât prezentul este instabil.

 

R.C.: Ultimul concert ar trebui să fie întotdeauna cel mai reuşit?

Shole: Sunt foarte mulţi factori care fac un concert să fie reuşit sau nu. Depinde cum te simţi în ziua respectivă, cum se simte spectatorul în ziua respectivă, cât de bună e organizarea, cât de potrivită e locaţia, cât de bun e sunetul, cât de bine a fost promovat… Dacă vorbim de performanţele trupei, consider că ele trebuie să fie mereu foarte bune şi constante. Bineînţeles că trebuie să se tindă de fiecare dată spre mai bine. Teoretic da, cel mai recent concert trebuie să fie mai bun decât precedentul. Fiecare concert e o experienţă, o sărbătoare, cu fiecare clipă petrecută împreună, membrii trupei se „sudează” mai mult şi sunt mai siguri pe ei, pot oferi de fiecare dată un plus prin experienţa acumulată. Dar ţi-am zis, asta teoretic; practic, mai sunt şi momente proaste, dar peste care trebuie să ştii să treci şi să îţi urmezi destinul.

 

R.C.: Cât v-aţi propus să rezistaţi în underground?

Shole: Consider că undergroundul este o lume fascinantă, şi dacă acolo vom rămâne e doar o chestiune de noroc, şansă… Cum vrei să îi zici. Însă nu cred că mai ştiu exact ce e underground şi ce nu, la momentul ăsta. Sper ca formaţia să ajungă să cânte pentru cât mai mulţi oameni, sper ca mesajul nostru să atingă pe cat mai mulţi. Undergroundul e locul din care se extrag diamantele pe care timpul le şlefuieşte. E  staţia din care pleci, dar nu în care trebuie să rămâi să rezişti.

 

R.C.: Este greu să creşti muzical în România? Mă refer la stilul vostru…

Shole: Este foarte greu pentru că oamenii au fost dresaţi să nu le placa aşa ceva timp de zeci de ani. Comuniştii nu suporta rockul, şi cum suntem conduşi de comunişti… Preşedintele nostru a avut imn electoral o manea, nu o piesa rock. Oamenii sunt ţinuţi în lesă de lipsa banilor, nu au timp să îşi îndrepte atenţia către pictură, fotografie, muzică, literatură. Trebuie să producă pentru ca aleşii cu japca să se lăfăie.  Da, ne e greu aici. Casele de discuri sunt ale unor dobitoci, televiziunile la fel, radiourile „de gherilă” au ca sponsori mari corporaţii… E o glumă proastă, o farsă care ni se face. Nu e vorba de stil, e vorba de comuniştii ăştia infecţi care trebuie să moara. Şi o să moară. Şi atunci, lumea va fi a noastră. Deja a început să fie, că ne facem singuri şi clipuri, şi radiouri, şi televiziuni şi ziare online, avem studiouri, creştem, în timp ce ei se duc în jos, cu cântăreţele lor gonflabile de gât.

 

R.C.: Care este următorul proiect important?

Shole: Albumul Seven. Şapte piese la care lucrăm intens, pe care le vom înregistra cu Tudor, chitaristul, ca inginer de sunet. Lucrăm şi la un videoclip nou pentru piesa DIAMONDS AND PEARLS, cu imagini de la concerte şi de pe drumul între concerte, va fi ceva foarte tare, în vreo două săptămâni, deci în aprilie.

R.C.: Fanii trebuie să vă înţeleagă?

Shole: Dacă sunt fanii noştri, ne înţeleg. Nu cred că ar putea fi fani cu adevărat dacă nu ar înţelege.  Sau poate că înţeleg ce au ei nevoie să înţeleagă. Sau ce vor. Nu ştiu. Prefer să cred că suntem toţi nişte oameni care păşim împreună într-o nouă eră, înţelegându-ne unii pe alţii.

 

R.C.: S-au adunat frustrări printre acorduri?

Shole: Desigur, însă nu disperăm. Normal că e frustrant să vezi atâţia cretini împinşi pe gât generaţiilor care abia se formează. Normal că nu e convenabil să vezi că televiziunile, radiourile, organizatorii, se încăpăţânează să investească în nişte zdrenţe, fie fete, fie băieţi. E frustrant să ştii că există atâtea trupe bune şi muzicieni talentaţi ţinuţi în cuşca asta delimitată de indiferenţă, nesimţire, incultura, ignoranţă şi orgoliul unora inferiori pe toate planurile, mai puţin cel material. Cred că e gândită treaba. Învăţământul e o mizerie,  alternativele sunt eliminate pe rând… Oamenii devin nişte sclavi ai băncilor la care sunt obligaţi de sistem să apeleze pentru a supravieţui… E frustrant să ştii că legile le fac nişte stupizi.

 

R.C.: Unde vreţi să aşteptaţi moartea?

Shole: Nu vreau să o aştept. Sunt convins ca ne vom întâlni la un moment dat. Poate că ea mă aşteaptă pe mine undeva, dar cred că se distrează şi zice: „hai că-l mai las să treacă şi de colţul ăsta… Hai, fie, şi de ăsta… Hai încă unul…” şi tot aşa până când o să îi placă atât de mult de mine încât o să zică: „hai!” J  Iar eu voi merge cu ea şi voi cunoaşte o nouă lume în care să mă pot rătăci. Dacă ar fi să mă hotărăsc să o aştept, locul ar fi Venice Beach California.

 

R.C.: Suntem ghinionişti în România?

Shole: Nu mai ghinionişti decât dacă am fi în Afganistan sau Irak. Dar faţă de lumea civilizată avem un oarecare handicap. Handicap dat de „liderii” „aleşi” de această majoritate docilă, însă cred cu tărie în valorile pe care le avem şi care prin curaj şi pasiune vor schimba România.

 

R.C.: Fericirea este o utopie?

Shole: Nicidecum. Asta e cea mai mare minciună pe care ne-au spus-o. Eu am trăit momente de fericire pură, reală, pe care nu mi le poate lua nimeni, niciodată. Am văzut oameni fericiţi. Fericirea este în noi, la dispoziţia noastră, nu trebuie decât sa renunţăm la orgoliu. Mândria aia proastă a omului degeaba… Dacă te vindeci de asta, eşti fericit.

 

R.C.: Există viaţă după moarte?

Shole: Dar înainte de viaţă există ceva? J Treaba e să existe viaţa înainte de moarte în primul rând. Nu să trăieşti vieţile altora, nu să îţi trăiască alţii viaţa, să fii cu adevărat viu, să trăieşti intens, asta contează în primul rând. Cred că oamenii care trăiesc aşa nu sunt speriaţi de moarte şi sunt convinşi ca după o să fie oricum ceva, o să vadă ei acolo ce J .

 

R.C.: Ce uraţi poporului român?

Shole: Îi urez să aibă norocul ca cei care au înţeles ceva din viaţa asta, să nu cedeze şi să nu se resemneze. Îi urez să fie deschis în a accepta istoria care se scrie acum şi să fie preocupat de cea care va fi scrisă; ce a fost e trecut şi îngropat, lumea se schimbă, se dezvăluie a fi altfel. Îi urez poporului român să fie pe fază şi să îşi vadă de treabă. Am o încredere ciudată în acest popor.

 

R.C.: Un fel de la revedere

Shole: Intraţi pe pagina noastră oficiala www.myspace.com/sheisnomore unde găsiţi videoclipul LIVE FAST DIE YOUNG, piesele de pe E.P.-ul SEX DRUGS AND ROCK’N’ROLL, două piese noi, video de la sală, poze, versuri. Puteţi comanda E.P.-ul sau un tricou sau pur şi simplu să ne lăsaţi gândurile voastre în legătură cu ceea ce facem. Mulţumim pentru sprijinul acordat.  Respect!

DUTEVINO, versiunea muzicală

GROUP-portraitLucrurile simple pot fi geniale. Este un clişeu folosit de mulţi, înţeles de puţini. Natura, prin complexitatea ei, este clădită din fire de nisip, picături de apă, adieri de vânt. Elemente lipsite de importanţă dar făcând parte dintr-un ansamblu divin, în care ne regăsim cu toţii, fie că vedem haos, fie că adunăm lucruri mărunte. Iar muzica poate fi un alt univers cu aceleaşi caracteristici.

În 2001 apare trupa DUTEVINO, ca o reacţie la simplitatea agitaţiei din jur. Patru băieţi, uniţi de gândul de a cânta şi de a expune imagini pe portativ, au început un drum presărat până azi cu experimente, schimbări, încercări. Având în faţă proiecţia dorinţei de a deveni muzical ei înşişi, s-au folosit de simplitatea unor acorduri pentru a făuri un model unic, încărcat de experienţa anilor trecuţi peste fiecare.

Anul 2005 le oferă formula finală de lucru, cu Anca Belciu la voce, dar şi prima cântare în afara ţării, în Slovenia. A urmat Italia, au urmat şi festivaluri de profil din ţară, experimente care se vor dovedi utile la stabilirea prototipului unui compus de excepţie. Adunaţi cu meticulozitate, patru ani de compoziţie au dus, în cele din urmă, la apariţia modelului amintit mai devreme.  Albumul de debut, 0.1 Prototype, sună aparte şi înmagazinează culori, emoţii, şoapte, părţi egoiste sau generoase din mintea fiecărui membru al trupei. Este un album pretenţios, elegant şi se adresează ascultătorilor cu gusturi peste medie.

DUTEVINO oferă publicului ascultător o îmbinare de jazz cu pop, cu ceva influenţe funk dar păstrând o linie melodică suavă, caldă şi cristalină, îmbinată perfect cu vocea solistei. Piesele pot fi ascultate direct pe site-ul trupei, www.dutevino.ro, iar albumul de debut nu ar trebui să lipsească din colecţia oricărui amator de muzică bună.

DUTEVINO înseamnă Anca Belciu-voce, Bogdan Diaconeasa-bass, Mihai Marcu-chitară, Radu Neagu-tobe. Cei patru artişti ne-au primit la o discuţie, chiar în locul unde se întâmplă muzica :

RevistaCioburi: De unde a pornit proiectul vostru şi în ce stadiu se află acum? De unde până unde DUTEVINO?

Mihai: Formaţia a început să existe în anul 2000-2001 iar numele de DUTEVINO l-a dat Bogdan.

R.C.: Cum aţi caracteriza voi stilul pe care l-aţi adoptat, atât muzical cât şi din punct de vedere al mesajului?

Mihai: A durat un an şi jumătate până am găsit cum să formulăm stilul. Într-un final am ajuns la concluzia că noi cântăm jazzy-pop deşi există unele guri avizate care ne spun că din punct de vedere al conceptului noi cântăm un acustic-electro, deşi noi nu folosim procesoare, pedăluţe la bass şi la chitară, în mod deosebit. Ca şi mesaj…e foarte greu să formulăm tot timpul un răspuns la întrebarea asta. Mesajul ar fi o viaţă de om. E şi furie, e şi bucuria de a trăi.

Bogdan: E un fel de nebunie în muzică, cred. E o chestie colorată.

Anca: Este o nebunie organizată.

R.C.: Dincolo de stilul menţionat mai devreme, muzica voastră ar putea fi definită şi ca muzică de teatru. V-aţi gândit să daţi curs unui proiect de acest gen?

Mihai: Cu cea mai mare plăcere. Noi, oricum, am compus şi muzică pentru piese de teatru.

Anca: Am făcut acest lucru dar separat. Împreună, ca trupă DUTEVINO, nu am compus muzică de teatru.

R.C.: De ce titlul albumului se numeşte 0.1 Prototype? Se referă în mod special la faptul că după atâţia ani de experimente muzicale aţi ajuns la un model, un prototip, cu prima sa versiune?

Mihai: În esenţă asta ar fi motivaţia dar nu noi am ales numele albumului. L-a ales omul care a făcut coperta, cel care a realizat întreg conceptul.

Anca: E cineva din afară, practic, dar care ne ştia muzica şi a înţeles-o. Persoana se numeşte Radu Boeru.

R.C.: Există sau nu trupe care v-au influenţat în mod deosebit, atât din punct de vedere muzical dar şi conceptual sau, iarăşi, prin prisma mesajului?

Bogdan: Da, cred că fiecare este influenţat de către o trupă sau de către un artist dar am încercat de la bun început să evităm clişee de genul „hai să cântăm heavy-metal-ul ăla ca al lui Iron Maiden” sau orice alte chestii de acest gen. Noi am încercat să fim deosebiţi şi sper că am reuşit.

Mihai: Pe mine m-a influenţat absolut toată muzica pe care am ascultat-o. Nu cred că există vreo piesă care să nu fi lăsat vreo urmă în ceea ce am compus.

R.C.: Există trupe de jazz sau chiar şi alt stil din peisajul românesc care v-au impresionat în mod deosebit?

Bogdan: Păi, cred că Blazzaj ar fi prima dintre ele.

Mihai: Ca şi trupă preferată din România i-aş aminti pe Psycho Symphony.

Anca: Eu am un deosebit respect pentru Aura Urziceanu, deşi nu mai îmi place la fel de mult ce face acum la bătrâneţe, însă este de apreciat faptul că poate să mai cânte la vârsta pe care o are. Pe mine m-a influenţat foarte mult în anii adolescenţei şi pot spune că şi-a pus destul de mult amprenta asupra mea.

R.C.: Revenind iar la stilul vostru, cum vedeţi aderenţa acestui gen de muzică la ascultătorul român?

Bogdan: Cred că o să mai treacă un an însă eu cred ca va fi o explozie pe partea asta.

Radu: Unii îi spun stilului goa, deci s-ar putea să fim deja la modă.

Anca: Eu cred că este un stil un pic sofisticat sau încărcat pentru trend-ul actual.

R.C.: Vis-a-vis de concerte, spuneaţi la un moment dat că sunt mai rare concertele voastre prin cluburi. Care este cauza?

Mihai: Eu cred că, pur şi simplu, aşa s-a întâmplat. Nu suntem fiţoşi, nu suntem exclusivişti dar, pe de altă parte, este adevărat şi faptul că e de preferat să cânţi în condiţii decente. Imaginaţi-vă cum ar fi să-i pui în faţă unui mare grafician hârtie igienică, să se exprime. Cam asta se întâmplă în majoritatea localurilor de la noi.

R.C.: Cum vă descurcaţi financiar, muzica este o pasiune care vă şi hrăneşte?

Mihai: Este o vrăjeală să spui că în România nu se trăieşte din muzică. În fapt, trăieşti din ce vrei tu, câtă vreme o faci bine şi câtă vreme îţi găseşti corespondenţi. Muzica este cea mai proastă „afacere” pentru că într-o primă fază ea înghite tot, timp, bani, peri albi. Dar, într-un final, depinde de abilităţile fiecăruia dacă va ajunge să trăiască din asta.

R.C.: Cât de mare este diferenţa între industria muzicală din România, presupunând că există, şi cea din vest?

Bogdan: Industria muzicală în România există. Dar te întreb eu ceva: care este diferenţa între Logan şi Volvo? Cam despre asta e vorba…Unde ne loveşte pe noi cel mai tare este nivelul la care se află casele de discuri.

Mihai: Diferenţa este colosală. Noi, de exemplu, din punct de vedere comercial, cântăm un produs care în România nu se vinde. Întrebarea eu aş pune-o în felul următor: se doreşte ca în România să se vândă acest tip de muzică sau nu? Răspunsul este simplu: nu se doreşte. Ideea de bază este că fără bani, nu poţi construi o civilizaţie. Muzica este o civilizaţie şi-ţi dai seama, la un moment dat, că fără buget rămâi într-un singur loc.

Anca: Un alt aspect ar fi şi faptul că în România muzica underground, în general, nu este promovată. Am observat, însă, o dezmorţire la casele de discuri, în sensul că nu mai sunt acceptaţi oameni fără talent dar cu o imagine vandabilă. Eu cred că, în timp, lucrurile se vor schimba în bine şi la noi.

R.C.: Care este ultimul produs muzical de calitate care vă vine în minte, în afară de albumul vostru?

Mihai: Eu cu Radu, având şi studioul de înregistrări, avem contact cu diverse produse muzicale româneşti. Un act muzical care sună bine este, de exemplu, ultimul album Rain District. Aş menţiona Paraziţii, chiar 3sud-est care au câteva piese bune, la Moga sunt chestii mişto. Ştefan Bănică, iarăşi, care face show-uri excepţionale, cu multă muncă şi bugete fantastice.

R.C.: Spuneţi-ne, vă rugăm, trei motive care ar convinge un necunoscător DUTEVINO să asculte albumul vostru.

Mihai: E sincer, e foarte bun şi mă reprezintă pe mine. Eu sunt acolo şi cred că e cel mai bun lucru pe care l-am făcut.

Bogdan: Cred că e colorat, cred că poţi să te regăseşti în el şi cred că are meticulozitatea pe care am dus-o noi, poate, chiar la extrem.

Anca: În primul rând, se pot găsi acolo nişte sentimente foarte interesante. Apoi, albumul are foarte multă diversitate şi trei, albumul are multă sensibilitate şi multă nebunie.

Radu: Eu vreau să zic un singur motiv şi anume că albumul nu este făcut în jurul unei piese, a două sau a trei piese. Fiecare dintre acestea putea fi scoasă cu altele nouă.

R.C.: Întrebare în afara discuţiei de până acum: astăzi este 1 Decembrie, vă încearcă vreun sentiment de patriotism?

Mihai: Eu trebuia să devin avocat, la un moment dat, iar acest lucru înseamnă că am băgat destulă istorie a poporului român pe gât. Ce pot să spun că avem o calitate „mare”: repetăm greşelile. Şi mai cred că dacă nu venea un străin să ne conducă, primul rege în speţă, ne rupeam în două. Mie nu îmi este ruşine că sunt român iar cu muzica pe care o facem , am remarcat că în afara graniţelor putem fi buni ambasadori.

R.C.: Un mesaj de final…

Bogdan: Păi, nu uitaţi că vineri, 4 Decembrie, în club Control din Bucureşti, începând cu ora 21.30 va avea loc lansarea albumului 0.1 Prototype al trupei DUTEVINO, vom avea CD-uri gratuite, cadouri. Vă aşteptăm şi vă mulţumim!

Le mulţumim şi noi pentru excelenta discuţie pe care am purtat-o. Mai jos găsiți  înregistrarea integrală a interviului, unde veţi putea auzi multe alte lucruri interesante din partea celor de la DUTEVINO.

[flashvideo file=”http://revistacioburi.ro/wp-content/uploads/2009/12/interviuRevistaCioburiDUTEVINO.flv” /]

posterdtvnweb

Peste nopțile cu Luna Amară a strălucit cântecul

Luna Amară este una din trupele românești care tind către statutul de a nu mai avea nevoie de prezentări elaborate. Cine este la curent cu mișcarea rock din România poate confirma aportul pe care formația ardeleană l-a adus în adăugarea unui plus de valoare universului muzical din spațiul mioritic. Personal, i-am auzit prima dată acum opt sau nouă ani, impresia de început fiind una eliberatoare.

Cu ani în urmă am descoperit un imperiu încărcat cu nuanțe de gri și străjuit de margini pierdute în explozii solare. Un imperiu condus de împăratul unor cuvinte pătate cu lacrimi și balauri hrăniți cu ură, aflat la limita dintre real și ireal, profan și diafan. Fiecare anotimp își lăsa aici arhanghelii săi, protejând sau distrugând destine iar împăratul își nimicea puțin câte puțin din oaste, urmând ca un catâr destinul pe care-l visase într-o noapte cu lună plină, sfidând orice frază ieșită din contextul lumii sale. Am găsit, în propria-mi călătorie prin acest imperiu, revoluții ale cunoașterii, războaie cu dragoni și eroi necunoscuți, povești nespuse de dragoste, gunoaie arse și lăsate în vânt, oameni care ascundeau razele de soare, poduri între ură și magie albă, stăpâni și sclavi aflați mai mereu într-un raport inegal. O lume care dăinuie, indiferent de cataclismele care s-au petrecut în afara ei…

Meritul celor de la Luna Amară este că imaginează, în ochii celor care-i ascultă, imperii ca cel pe care eu l-am întâlnit în călătoria mea. Având mereu și mereu alte nuanțe, vor rămâne totdeauna aceleași personaje, indiferent de culorile pe care pictorul-ascultător le folosește. Nu-mi propun să prezint o istorie pur tehnică a formației pentru că nu se potrivește cu însemnele pe care acești artiști mi le-au dăruit, savurându-le muzica. Cele trei albume scoase, concertele lăsate în urmă, proiectele de viitor, colaborările cu alți oameni de cultură dar, mai ales, muzica lor sunt mai presus de orice altă prezentare pe care aș putea eu să o fac.

Chiar dacă, uneori, cuvintele sunt de prisos, sunt întrebări care încă nu-și au răspunsuri. Și vor fi mereu. Revista Cioburi a încercat să găsească o mică parte din ele:

Revista Cioburi: De când se cunosc membrii Luna Amară?

Luna Amară: Nick şi Razvan se cunosc de pe băncile liceului. Nick şi Mihnea se cunosc din 1999. Sorin a venit în trupă în 2000 iar Mihnea-Andrei în Aprilie anul acesta, deşi ceilalţi îl ştiau, din trupa Tep Zepi, de vreo doi ani.

R.C.: De ce Luna si nu Soarele?

Luna Amară: Mai lipsea să întrebi de ce amară şi nu dulce…Numele vine de la titlul filmului lui Roman Polanski, ecranizare a romanului „Luni de fiere”, de Pascal Bruckner.

R.C.: Proiectul a pornit la drum ca un strigăt în noapte?

Luna Amară: Proiectul a pornit ca un strigăt, ca o desfăşurare de emoţii şi sentimente şi ca o dorinţă acută de exprimare.

R.C.: Ce culoare are muza care vă şopteşte versul şi sunetul?

Luna Amară: Sunt două muze: una gri, urâtă, strâmbă, laşă şi perversă. Ea este România din televizor si, de cele mai multe ori, de pe stradă. Cealaltă e multicoloră, frumoasă, cinstită, iubitoare si caldă – e starea de bine pe care ne-o dau prietenii, iubitele, soţiile si ceea ce este pozitiv în România.

R.C.: Vă completaţi sută la sută între voi?

Luna Amară: Nu, ar fi şi plictisitor dacă ar fi aşa.

R.C.: Căror muzicieni le-aţi urmat sfatul pe portativ?

Luna Amară: Nici unuia.

R.C.: Evoluţia muzicală o vedeţi doar prin accentuarea complexităţii stilului sau prin ceea ce trezeşte în urechea ascultătorilor?

Luna Amară: Mai complex nu înseamnă mai evoluat, neapărat. Oricum, nu ne aplecăm cu prea mare atenţie asupra unor presupuse linii ascendente sau descendente în muzica noastră, pentru simplul motiv că nu vedem arta ca pe un urcuş, ci mai mult ca pe o plimbare în viaţă. O plimbare în care trebuie să fii atent la ce e în jur, nu doar la paşii tăi pe trotuar…

R.C.: Se poate transmite emoţie numai prin cântec, fără vers?

Luna Amară: Muzica clasică îți spune ceva?…

R.C.: Câte trepte aţi urcat de la un album la altul, pe scara evoluţiei muzicale?

Luna Amară: Credem că am răspuns, indirect, prin afirmaţia de acum două întrebări.

R.C.: Ce planuri cuprinde următoarea perioadă de un an, să zicem?

Luna Amară : Un nou album şi încă un material aniversar, de 10 ani. Şi, bineînţeles, două turnee care să le promoveze.

R.C.: Veţi mai apela la colaborări muzicale cu cei care vă susţin mesajul?

Luna Amară: Nu ştim, poate. Momentan nu avem în vedere acest lucru.

R.C.: Fiecare concert reprezintă doar un simplu episod muzical sau un alt pas către orizont?

Luna Amară: Depinde de concert şi de public. Unele cântări sunt simple episoade, altele sunt de o profunzime rară. Oricum, când atingi orizontul de aşteptare al publicului, e ceva nemaipomenit de fain.

R.C.: Fanii ar trebui să vă înţeleagă întru totul sau doar să vibreze cu liniile melodice?

Luna Amară: Luna Amară înseamnă muzică şi text, text şi muzică. Nu le poţi disocia, ca ascultător. Dacă o faci, n-ai priceput nimic.

R.C.: Ce trupe româneşti simţiţi că pot evolua real în afara ţării?

Luna Amară: Kumm, Alternativ Quartet, Urma, Byron, The Others, Front, Rain District, Godmode, Persona. Şi, cu voia dumneavoastră, Luna Amară…

R.C.: Din punct de vedere al unei trupe rock, ce este cel mai greu în lumea muzicală din România?

Luna Amară: Să nu devii frustrat.

R.C.: A-propos, ce este România?

Luna Amară: O țară frumoasă, păcat că-i locuită…

R.C.: Nu s-a schimbat chiar nimic în douăzeci de ani?

Luna Amară: S-au schimbat foarte multe în aparenţă. În esenţă, aproape nimic.

R.C.: Ce le-aţi spune părinţilor celor morţi la Revoluţie şi la mineriade?

Luna Amară: Că de douăzeci de ani o clasă politică îşi bate joc de memoria copiilor lor.

R.C.: Ura poate aduce îngeri?

Luna Amară: Doar dacă există îngeri ai răzbunării…

R.C.: Există Dumnezeu sau există doar nevoia de credinţă?

Luna Amară: Există şi una şi alta. Acum, care dintre ele a creat-o pe cealaltă, nu ştim nici noi…

R.C.: Dacă aţi putea reface lumea într-o zi, care ar fi primele trei lucruri pe care le-aţi creea?

Luna Amară: Omul, Muzica şi Haribo (pentru Răzvan).

R.C.: Ce nu ar trebui să facem noi, oamenii?

Luna Amară: Să nu uităm.

Mulțumim lui Mihnea, Nick, Mihnea-Andrei, Răzvan și Sorin pentru că ne-au onorat cu această discuție. Și le mulțumim pentru imperiul pe care-l țin viu în fiecare dintre cei care-i ascultă.

Pe 20 Noiembrie vom fi în club Control din București pentru a ne delecta (din nou) cu sunetele pe care băieții le modelează. Cine apreciază muzica bună ar trebui să fie acolo.

Încă un ACT muzical

trupa ActA fost o vreme când roacherii erau roacheri, aveau plete, purtau blugii rupți și erau priviți ca niște ciudați. A fost o vreme când erau mândri pentru că erau diferiți. Restul muritorilor trebuiau să lase privirea în jos pentru că erau toți la fel. Spiritul riff-ului electric, al ritmului și al versului furios a marcat destule tinereți dar a luminat frunți și suflete. Astăzi, imaginile sunt un pic diferite. A rămas, în schimb, flacăra aceea, suficientă pentru a continua un drum început cu zeci de ani în urmă de niște băieți sclipitori.

Fiecare părticică din istoria complexă a muzicii rock merită atenția sa. Întocmai ca un puzzle gigantic, fiecare piesă își are rolul său, cu bune și rele, cu sclipiri și nori negri. Anul 1997 a mai pus o piesă a acestui puzzle în imaginea de ansamblu. Se năștea atunci formația Act, avându-i la instrumente pe George Costinescu (bass, voce), George Pătrănoiu (chitară, voce), Gusti Costinescu (tobe) și Costică Sandu (voce). Urmează un parcurs rapid, începând cu repetițiile din sala pusă la dispoziție de Electrecord și culminând cu cele zece piese proprii definitivate în numai șase luni de activitate în formula Act. Cu sprijinul lui Niki Constantinescu, de la Electrecord, cei patru încep seria de concerte în București și prin țară, impresionând publicul amator de gen. Piesele Strigă! și Să le facem felu’!, de pe demo-ul Strigă! își fac loc printre undele radiourilor iar Petre Magdin decide să le dedice o întreagă emisiune la tv.

Dar, încep vremurile unui declin muzical în România. Comercialul pune din ce în ce mai tare amprenta pe orice activități de studio iar acest lucru duce inevitabil la întreruperea traseului formației Act, după numai un an de activitate…Până în 2006. Reuniți și mai hotărâți ca oricând, cei patru muzicieni se pun din nou pe treabă, primul pas reprezentându-l demo-ul Oamenii-nisip. În cele din urmă, după emoții și multă muncă, la finalul lui 2008 iese la lumină primul album, Exact. Discul conține 12 piese, este lucrat destul de bine în studio și reprezintă esența celor patru artiști, aflați  la un nou început. Evident, urmează concertele de susținere a albumului, apariții la radio și tv. Orice drum este presărat, însă, și cu denivelări. Astfel, în septembrie 2009, chitaristul George Pătrănoiu părăsește trupa, locul său fiind luat de Vlad Văcărescu. De bun augur, până la urmă, deoarece pregătirile pentru noul album sunt în toi…

Am dorit și noi să aflăm câteva chestiuni muzicale și de viață de la cei patru domni, componenți ai formației Act. Răspunsurile sunt de jos pălăria! Iată-le:

RevistaCioburi: Când a început primul act al piesei ACT?

George Costinescu: Undeva în negura timpurilor, în anul de graţie 1997. Ne ştiam cu toţii din diferite trupe şi, cum ne cam plăceam, muzicaliceşte desigur, am zis că trebuie să facem noi ceva împreună. Fiecare avea ceva idei, care nu prea puteau fi puse în practică în trupele unde activam şi, cum fiecare dintre noi e un pic cam foarte pasionat de rock-ul adevărat, am zis că trebuie să spunem ce avem pe suflet.

R.C.: Care a fost ideea startului de drum?

Gusti Costinescu: Îţi vine să crezi sau nu, ideea startului de drum n-a fost aşa o chestie foarte programată, cu nişte paşi foarte bine stabiliţi, cu evaluarea tuturor aspectelor şi posibilităţilor de reuşită, etc. Deşi eram „bătrâni” muzical, la suflet eram şi suntem la fel de tineri ca un puşti de doişpe ani, care are o chitară, ştie trei piese şi vrea să îşi facă o trupă, cu care să intre în istorie. În mare, cam asta a fost ideea, simplu, să facem cea mai bestială trupă din România şi să ne distrăm alături de fanii noştri în fiecare zi.

R.C.: A venit o pauză destul de rapidă după primul an, v-a luat prin surprindere?

George Costinescu: Vezi tu, dacă în loc să te duci la serviciu te gândeşti că vrei să cânţi într-o trupă de rock, ar fi bine să te obişnuieşti cu a fi foarte surprins, zi de zi, ceas de ceas. Ceea ce nu e rău, pentru că în felul ăsta nu te plictiseşti niciodată (râde). În perioada în care se forma ACT, rock-ul românesc era într-o pasă bună, chiar foarte bună. Vedeam noi că încep să scoată capul tot felul de formaţii „de geniu”, care de care mai dance şi mai electro, însă asta ar fi trebuit să fie un semn de normalitate. Şi afară se întâmpla asta. Însă, afară, Spice Girls coexistau şi împărţeau topurile cu Metallica. Cine şi-ar fi închipuit că dacă apar Andrelele trebuie să cadă rock-ul? Şi că dacă nu cânţi pop, nu poţi fi muzician în România? S-a întâmplat o anomalie, ca multe altele ce aveau să vină. Urmăream şi noi sideraţi, ca şi voi, ce se poate întâmpla în patria noastră.

R.C.: Ce v-a motivat să reveniţi în peisaj?

Costică Sandu: Dar noi n-am iesit deloc din peisaj, peisajul a cam iesit din noi in formula asta (rade). Am mai facut noi tot felul de nebunii cu MS – niste discuri chiar grele. Am avut tot felul de colaborari, fiecare dintre noi. Insa cu ACT am revenit pentru ca pur si simplu ramasesera niste lucruri nespuse. Niste lucruri atat de adevarate incat s-au pastrat fresh timp de zece ani. In plus, George si Ballance Production erau hotarati sa produca materialul. Lucrurile pareau ca se schimba, tot felul de trupe mari de afara veneau si cantau la noi, cu sala plina. Totul parea ca indica in directia revigorarii apetitului publicului pentru rock greu.

R.C.: Vedeţi altfel lucrurile acum, faţă de începuturi?

Gusti Costinescu:  Ar fi puţin anormal să vedem lucrurile la fel. Ar însemna că nu suntem capabili să evoluăm iar asta înseamnă moarte lentă pentru orice om cu ceva minte. Sunt unele lucruri la care ţinem la fel de mult, dacă nu mai mult ca la început, cum ar fi faptul că, indiferent ce spune oricine, vom face genul ăsta de muzică.  Sunt unele lucruri care s-au schimbat, cum ar fi experienţa profesională a fiecăruia dintre noi şi legăturile interpersonale între membrii trupei.  La început, poate, vedeam ACT ca pe un fel de experienţă bizară în peisajul muzical autohton, un fel de copil teribil. Acum însă ACT este o a doua familie pentru fiecare dintre noi iar muzica pe care o facem este viaţa noastră.

R.C.: Cât de hotărâţi sunteţi în a ridica proiectul pe o scenă mai înaltă?

George Costinescu: Vezi tu, ACT nu este doar un album. Pentru ca o persoană să prindă întreg spiritul trupei, ar trebui să vină neapărat la un show ACT. Asta e o trupă, o spun fără nici cea mai mică urmă de aroganţă, care poate susţine un show intens, de vreo trei ore, în care se cântă piesele albumului dar şi alte piese, astfel încât atmosfera devine un fel de foarte frumos balamuc rock. În condiţiile astea, produsul total numit ACT, album plus show live, poate cânta pe orice scenă, oricât de înaltă sau joasă ar fi ea (râde). Dorim însă ca următorul album ACT să fie, evident, la un nivel superior primului album. Însă n-aş vrea să dezvălui foarte multe aici. Pot spune doar că va fi un produs mai mult decât competitiv.

R.C.: Ce vă inspiră cel mai mult?

Vlad Văcărescu: Inspiraţia vine din cele mai neaşteptate cotloane. În general cred că fiecare dintre noi are un bagaj destul de mare de muzici ascultate şi cântate, astfel încât să putem spune că ne-am format deja un stil propriu de interpretare. Iar acest stil este capabil să dezvolte o idee de la stadiul brut la cel de piesă cap-coadă. Uneori ne inspiră o formulă pe care unul dintre noi o aduce la sală. Alteori o discuţie aprinsă de la repetiţii se poate transforma în ceva total nou dar bun. Inspiraţia poate veni din studiu individual, poate veni din improvizaţii cu trupa. Poate veni de la un zgomot de motor sau de la mesajul unei poezii. Poate veni de la o glumă sau de la o ştire. Poate veni din lucruri care ni se întâmplă în fiecare zi. Poate veni de la o bere sau de la un pahar de vin. Sau poate veni de nicăieri, aşa, fără rost (râde). În general suntem cu toţii mai tot timpul într-o stare fecundă, în expectativă, astfel încât încercăm mai mereu să trecem până şi cele mai banale lucruri prin prisma unei piese ACT. E un fel de reflex care se formează după o vreme.

R.C.: Sunt lucruri frumoase pentru care merită să cânţi?

George Costinescu: O pereche reuşită de sâni este întotdeauna un lucru frumos pentru care merită să cânţi (râde). Fără glumă însă, cred că răspunsul fanilor noştri este acela care merită osteneala. Ne-a spus cineva, venind la un concert  ACT în Bucureşti, că „ăştia au fost cei mai tari 300 de km pe care i-am bătut în viaţa mea”. Replici de genul ăsta te urmăresc şi îţi dau convingerea că nimic din ceea ce faci nu este în zadar, chiar dacă, uneori, lucrurile nu sunt atât de uşoare.

R.C.: Versul direct este mai pătrunzător decât cel subtil?

Vlad Văcărescu: Cred că versul direct poate fi la fel de pătrunzător pe cât de pătrunzător este versul subtil. Uneori nici noi, nici ascultătorii nu avem timp de metafore. Lucrurile se întâmplă acum, aici şi trebuie spuse aşa cum sunt. Nu prea e loc de metafore în momentul în care cineva îţi dovedeşte continuu că îşi bate joc de tine. E loc de luat o bâtă şi spart un cap – cred că fiecare dintre noi simte asta din când în când. Albumul Exact este însă plin de momente şi metafore reuşite. Am ajuns la concluzia că un dozaj bun al celor două maniere face un disc reuşit, undeva între discul total arid şi discul cu poveşti de adormit copiii.

R.C.: Este greu să promovezi muzica rock?

George Costinescu: Cred că asta ar trebui să ne spui tu, nu?(râde). Ceea ce aş vrea să spun totuşi este că rezultatele promovării se văd în activitatea formaţiei. Am sesizat la noi în ţară tendinţa de a nu asocia o trupă rock cu un produs supus regulilor pieţei. Există însă, în unele cazuri, impresia că dacă tu stai şi cânţi în beci, genial fiind, toată lumea va remarca asta. Numai că nu este aşa. Formaţia ACT beneficiază de ajutorul unui manager, unui PR şi al unui tehnic, care ne fac viaţa mai uşoară. Rezultatele muncii lor de promovare se văd în numărul de oameni care vin la concerte, în albumele vândute, în numărul apariţiilor în media. Aşadar, nu contează dacă este greu sau uşor, promovarea muzicii rock trebuie făcută şi trebuie făcută de oameni profi.

R.C.: Cum ar arăta concertul ideal?

Costică Sandu: Concertul ideal ar arăta foarte bine pe un stadion plin ochi şi cu biletele epuizate cu o lună înainte. Până una alta însă, ar fi minunat dacă am avea parte de condiţii tehnice bune, de sonorizare bună şi de un public cât mai numeros care să se bucure de toate astea, împreună cu noi. Concertul ideal, indiferent de cât de bune sunt condiţiile, ar fi acela în care fiecare om venit să asculte formaţia, pleacă de acolo super încântat şi cu o mare dorinţă de a veni şi la următorul concert. Ne străduim de fiecare dată să le oferim acest lucru fanilor noştri.

R.C.: Când o să vă vedem la un festival important?

George Costinescu:  Există festivaluri, poate nu de mare anvergură, dar care sunt importante pentru noi prin tradiţia lor şi prin calitatea oamenilor care participă la acestea. Top T Buzău, spre exemplu, este unul dintre cele mai longevive manifestări de gen iar membrii ACT au fost mereu prezenţi de-a lungul timpului. Întâlnirile cluburilor de motociclişti sau realizările Promusic Production sunt de asemenea festivaluri cu tradiţie, unde trupa este invitată. Mai nou, comunitatea tatuatorilor din România, în frunte cu Ovidiu Popartan de la Transilvania Tattoo, a arătat interes în muzica trupei. Dacă te referi la festivaluri importante, de genul celor care au apărut acum câţiva ani şi aduc tot felul de formaţii de afară, ei bine, cred că ar trebui să aflaţi mai multe despre ce înseamnă participarea unei trupe româneşti la o astfel de adunare. Nu este un lucru despre care se vorbeşte deschis, de aceea cred că va fi un material foarte frumos. Neplăcut de frumos.

R.C.: V-aţi propus ca, la un moment dat, să trăiţi din muzică?

George Costinescu: Nu cred că există vreun individ care să se apuce de muzică cu gândul ca va avea un job, altul decât ăsta. A fi muzician profesionist e un job în sine şi, mai mult decât atât, un mod de viaţă. Mulţi talentaţi ai rock-ului sunt obligaţi să renunţe la asta pentru că, pur şi simplu, a fi parte dintr-o formaţie rock, care face şi spune ce gândeşte, nu îţi asigură plata facturilor. Nu îţi asigură investiţia în instrumente şi „consumabile”.  Cei mai mulţi dintre noi sunt constrânşi astfel să îşi găsească joburi mai mult sau mai puţin full time dar, oricum, job-uri care le permit o anumită flexibilitate, pentru a putea onora concertele şi evenimentele la care suntem invitaţi şi pentru a putea susţine continuitatea formaţiei. În general persistă o existenţă oarecum dublă şi de uzură. Trebuie să îţi placă foarte mult treaba asta cu muzica pentru a te înhăma la un asemenea efort. Dorim să facem muzică şi nimic mai mult, însă trebuie să facem ce avem de făcut pentru a merge mai departe.

R.C.: Ce v-aţi propus pentru următorul an?

Costică Sandu: Următorul an va aduce surprize. Pregătim un nou material, de care suntem foarte încântaţi. Încă nu e finalizat dar atmosfera pe care o simţim e una foarte bună. Sunt o gramadă de influenţe din zona dur, rapid, melodic, progresiv, de care ne simţim foarte ataşaţi şi care se regăsesc în multe din temele la care lucrăm. Dorim un album de-a dreptul revoluţionar. Şi dorim să îl putem duce către absolut pentru toţi fanii noştri, indiferent în ce colţişor al ţării se vor afla. Ne dorim, de asemenea, şansa noastră la scena mare despre care vorbeai dar în condiţii umane. Şi, în general, ne dorim, mai mult poate decât orice, ca fanii noştri să fie cu adevărat mulţumiţi şi încântaţi de ceea ce le vom propune. Chiar credem cu tărie în acest lucru.

R.C.: Fanii trebuie să fie exigenţi?

Gusti Costinescu: Noi suntem nişte fani exigenţi. Nu văd de ce fanii noştri ar trebui să fie altfel. Toate părerile, comentariile, mai mult sau mai puţin ortodoxe, mai mult sau mai puţin argumentate, sunt nişte mesaje care ajung la noi şi de care ţinem seama. Totuşi, să nu uităm, nici voi, nici noi, de ce suntem aici. Suntem aici ca să facem the heaviest rock’n’roll party on the planet, de care să ne putem bucura împreună. Suntem aici ca să spunem că fiecare dintre noi trebuie să-şi urmărească visul, cu orice preţ. Suntem aici pentru că luptăm pentru ceva mai bun, fiecare după puterile lui. Suntem aici pentru a urma o pasiune, o nebunie, oricare ar fi timpurile în care trăim. Iar cine contrazice asta, nu-şi are locul la un concert ACT.

R.C.: Cum e viaţa în România?

Vlad Văcărescu: Cred că ar fi o idee interesantă să lăsăm un loc gol în locul răspunsului meu şi fiecare cititor să poată adăuga un comment. Nu crezi? Atunci s-ar putea naşte un răspuns complet. În ceea ce mă priveşte, viaţa în RO nu e nici grea, nici uşoară. E dezamăgitoare şi, tocmai de aceea, victoriile sunt cu atât mai dulci. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să facă exact ce vrea să facă şi atunci am avea o grămadă de indivizi care ştiu ce vor. Ştii cum e când ai o mare decepţie, o mare neîmplinire şi, după o vreme, deşi totul pare negru, îţi vine oarecum să râzi? Cam aşa simţim şi noi. Ce poate fi mai rău decât a fost? Nu putem decât să fim optimişti.

R.C.: Societatea progresează sau regresează?

George Costinescu: Societatea e un termen luat dintr-o carte. Societatea este cea care mă arata cu degetul într-un anumit moment, prin Decembrie, sau este cea care mă lua în braţe într-un alt moment, de după Decembrie? Societatea este cea care îmi spune să fiu civilizat sau cea care mă calcă în picioare in R.A.T.B.? Societatea este cea care îmi spune că există cele zece porunci sau cea care se grăbeşte să le încalce? Societatea este cea care se vrea atotştiutoare sau cea care nu ştie absolut nimic? Răspunsurile sunt fireşti. Tocmai de aceea te întreb, vă întreb şi mă întreb constant, TU progresezi sau eşti în regres?

R.C.: Vă duceţi la vot?

Gusti Costinescu: Întrebare: nişte oameni care au scris Să fie anarhie şi au mai făcut şi un clip cu asta, se duc sau nu la vot? How bizarre… Total mister… A alege răul cel mai mic nu e oare tot un rău ales?!

R.C.: Când aţi băut ultima bere în Leu, la Express Olimp?

George Costinescu: Eu din 2003 parcă…de pe vremea când cântam cu Quartz…Gusti, însă, şi ceva mai recent…

R.C.: Ce recomandaţi celor care vă ascultă?

George Costinescu:  Nu le recomandăm nimic, pentru că nu suntem nişte chelneri care „vorbeşte” despre „meniul serii”.  Vrem însă să ştie că nu sunt singuri. Vrem să ştie că tot ce facem în materie de muzică li se adresează. Vrem să ştie că, oricât de greu poate fi uneori, în toată morişca asta bezmetică a industriei muzicale româneşti, rămânem sinceri cu noi, pentru a putea fi sinceri cu ei, cu voi, cu oricine. Şi încercăm să vă transmitem aceste lucruri de câte ori urcăm pe scenă. Este plăcerea şi onoarea noastră să vă întâlnim la următoarea cântare. Până atunci…..stay heavy!!!!!!!!

Pentru  a vă face o idee mai bună despre muzica celor de la trupa Act, vizitați și pagina lor de myspace, www.myspace.com/trupaact . Dar, în primul rând, susțineți-i la concerte!

Simboluri muzicale cu văduvaBOB

   Am zărit chipul unei lacrimi de întuneric în oglinda lăsată pentru suflet pe fundul oceanului de gânduri. Diafan, dunele formate de fantasmele ascunse în spatele ramei zâmbeau sadic un cântec viclean, dulce precum gustul rănilor crestate pe mâinile destinului primit la întâia rază de lumină. Un grup de meduze, străine de venin, mă purtau pe brațele lor false către luciul tremurând, șoptindu-mi negru și alb, fără nuanțe păcătoase, privind ascuns către lacrima mea de întuneric, reflectată din ce în ce mai clar în oglindă…Deasupra, firele suave ale zeului Soare spuneau noapte bună fiecărui por al pielii invadate de mici servitori grotești ai oceanului de gânduri, trăgând deasupra teatrului închipuit o pânză opacă, lipsită de esență. Eu cu lacrima mea ne-am strâns în brațe, refuzând cântecul oglinzii devenită un portret macabru al timpului pierdut de nepăsare, căutând un refugiu în fiecare colțișor al inimii îngreunate de portretele faptelor, actorilor, ploilor, rugăciunilor. Somnul deveni, pe rând, coral, prunc, oaste, sunet…

Un zâmbet apăru dinspre abis,

O mână cade peste pleoape,

Culori se tânguie din paradis

Visând un cântec peste noapte…

 

   În 2005, fantasmele ancorate în negru au dat luminii pe văduvaBOB. Demoni transpuși muzical, idei pictate în monoculori și imagine de altfel au conturat un început de drum în trei. Multă vreme, Peter, Costin și John au dat publicului o altă nuanță de sunete, nuanță care le-a oferit locul lor în ochii celor care i-au urmărit îndeaproape. Porniți în explorarea „sufletului, psihicului și a morții”, văduvaBOB reprezintă, cel puțin până acum, o altfel de trupă, componentă a peisajului muzical românesc.

   Prima lor apariție s-a consumat la Timișoara Underground Festival, repetată după un an și urmată, bineînțeles, de concerte în București. B’estival 2007 i-a făcut mai cunoscuți ascultătorului român de gen, motivându-i, probabil, și mai tare spre calea de comunicare pe care o aleseseră. Albumul The Secret Mouth of the Cyanide Erotique, lansat tot în 2007, a expus publicului acel Psycho Sexual Dirge Punk, astfel definit de vocalul Peter Stoica, care lipsea din peisajul underground de până atunci. Mulți i-au comparat cu Placebo, analizând la suprafață oferta lor muzicală dar, mai ales, datorită stilului vestimentar și estetic îmbrățișat pe scenă. Fiecare cu părerea sa, pâna la urmă. Important este crezul trupei, în fond, detașat de spusele „analiștilor” și înrădăcinat în adâncurile metafizicii proprii.

   Combinând interesant analize ale psihicului, sexualității, să-i spunem decadente, tabuuri și frustrări, versurile văduvaBOB, transpuse complementar pe elemente de punk, grunge, un pic de goth sau alternativ, oferă ascultătorului o armonie ciudat de plăcută, îndemnându-mă să-i urmăresc și în viitor. Au planuri, cum este și firesc, mai ales că 2009 îi găsește într-o nouă componență.

VăduvaBOB se regăsește acum în următoarea formulă:

Peter-vocal, chitară,

Costin-bass,

Dim-chitară,

Edi-tobe.

 

   Revista Cioburi a pus câteva întrebări lui Peter, vocalul trupei, acesta oferindu-ne părerea sa vis-a-vis de chestiunile abordate mai jos:

 

 

RevistaCioburi: văduvaBOB înseamnă mai mult decât muzică?

Peter: văduvaBOB s-a născut pe tărâmuri onirice. Fiind întrebat frecvent „de unde vine văduvaBOB?”, am răspuns mereu că simbolistica numelui și a conceptului este una mult prea intimă, o metaforă pentru fantasmele subconștientului, mitul androginului în opoziție cu mitul dedublării, narcisul care ura oglinzile… Pentru mai multe detalii, muzica vorbește de la sine.

 

R.C.: Care a fost impulsul care a generat ideea de formaţie?

Peter: Introvertit fiind, am avut nevoie de o metodă pentru a comunica cu ceilalți. Impulsul a fost unul extrem de puternic, conștient fiind că există posibilitatea de a dezvălui mult prea multe despre mine, a fost și este singura formă de catharsis. O infinită introspecție a sufletului, psihicului și a morții de până acum…

 

R.C.: Primele acorduri au avut la bază un scop sau un vis?

Peter: Țin minte primele acorduri și cât de mândru am fost când am compus primele melodii. Pentru prima oară, tot spleen-ul avea un sens. Au fost schițele de bază ale unui desen complicat care se continuă și se va continua.

 

R.C.: Stilul abordat a fost ales de la început ori s-a conturat pe parcurs?

Peter: Nu am plecat cu un „stil” muzical impus. Am cântat doar ce am simțit. Evident, cum este și natural, procesul de creație evoluează iar cu fiecare melodie am încercat să nu mă repet, nici muzical, nici la nivel liric. Perfecționist fiind, și foarte greu de mulțumit, evoluez odată cu muzica pe care o compun.

 

R.C.: Raportul vers/muzică este unul egal?

Peter: În mare parte, da. Simbioza trebuie să fie perfectă altfel melodia sau
„copilul” nu va fi mulțumit și nu va vrea să-i fie ascultată povestea. Sunt momente când versurile sunt mult mai importante, muzica fiind scara pe care se înalță conturul, pentru a da intensitatea poeziei.

 

R.C.: Nu înţeleg similitudinea cu Placebo…Voi?

Peter: Hmm… La început eu am rămas foarte surprins de această „asociere”, de multe ori răutăcioasă. Din lipsă de cunoaștere, mulți neștiind că Brian nu a fost și nu va fi singura persoană de gen masculin  care se machiază, se îmbracă în negru și își face unghiile, asemanarea era una „la sigur”, evident, neargumentată muzical ci doar superficială, la nivel de „look”. Dar, na, Placebo îmi plăceau mult înainte de ultimele albume dar nu sunt nici pe departe chintesența muzical/estetică văduvaBOB.

 

R.C.: Influenţele externe sunt definitorii pentru trupă?

Peter: Influențele sunt strict interne. Ce este în văduvaBOB, rămâne în văduvaBOB.

 

R.C.: De câtă vreme rezistaţi în underground?

Peter: Ne-am format prin 2005. Cu basistul meu, Costin, am fost încă de la început, tobarii s-au tot perindat. Din 2008 ni s-a alăturat al doilea chitarist, Dim iar din iulie avem cel mai bun tobar de până acum, Edi. Cred că este cea mai puternică formulă de până acum. Mă bucură faptul ca am lângă mine cei mai buni instrumentiști.

 

R.C.: Ultimul concert este mereu cel mai bun?

Peter: Nu neapărat. Aici, într-adevăr, există factori externi care pot influența desfășurarea unui concert. Detalii profane care țin de sonorizare, toposul concertului, oamenii care vin, care nu sunt întotdeauna receptivi. Am avut concerte foarte reușite și altele mai puțin reușite. Noi am cântat mereu cu aceeași intensitate.

 

R.C.: Cât de dificil este să ai statut de indie, în sensul original al cuvântului?

Peter: Nu văd lucrurile astea ca fiind dificile sau ușoare. Este un proces foarte natural. La noi mulți nu cunosc etimologia termenului de muzică „indie” în sinonimie cu termenul de „underground”, o trupă care nu are casă de discuri cu un „major label”. Dar nu în asta constă calitatea unei opere de artă. Nu statutul de „indie” sau de „mainstream” este esențial. Independent de acești termeni, muzica este profundă sau superficială. Este fie doar „de ascultat” sau de „to die for”.

 

R.C.: Vor exista multe albume văduvaBOB?

Peter: Ca albume finite, ambalate și distribuite, sperăm. Vrem să scoatem al doilea album care probabil va fi scos la aceeași casă de discuri „independentă”, unde l-am scos și pe primul, sau va fi 100% DIY. văduvaBOB oricum nu o să dispară cât timp va exista venin să fie împărtășit și cât timp vor exista cei care vor să primească veninul.

 

R.C.: Apariţia scenică face parte din spectacol sau este o componentă spirituală?

Peter: Pentru mine muzica, și arta în general, trebuie să fie un tot unitar. Muzică, versuri, estetică. Nu sunt de acord cu „aparițiile scenice”. Este pur și simplu o prelungire a muzicii. Fie o ai, fie nu.

 

R.C.: Cei care vă ascultă este obligatoriu să vă şi înţeleagă?

Peter: Nu mă aștept  la înțelegere. Mă aștept să fie simțită la un nivel cât mai adânc. La o empatie metafizică, să-i spunem.

 

R.C.: Muzica înseamnă, cu adevărat, artă?

Peter: Da. Cu cât este mai profundă, arta vindecă iar în același timp otrăvește. Muzica este balsamul și vitriolul.

 

R.C.: Decadenţa apare din frustrare?

Peter: Depinde de gradul de decadență. Decadentul fără „background” îmi este egal cu zero. Pentru mine, decadenții au fost niște vizionari. Nu le-a fost teamă să pătrundă în fântânile fără fund ale psihicului și să împărtășească și cu alții. Și da, există și oarecare frustrare, să-i zicem, mai degrabă o tristețe care provine din neînțelegerea din partea celorlalți.

 

R.C.: Orizontul poate exista fără paşii lăsaţi în urmă?

Peter: Zeii prezentului nu pot exista fără demonii din trecut. Fără continua analizare a ceea ce a fost, nu poți evolua.

 

R.C.: Ce este frumosul?

Peter: Pentru mine, frumusețea a avut întotdeauna miros de Thanatos. Frumusețea mă face să plâng în hohote, cere să fie devorată cu toate simțurile pentru inaccesibilitatea și pentru efemeritatea ei. Nu există „frumos” fără demonic. Frumosul nu umple, secătuiește.

 

R.C.: Daţi-ne un exemplu palpabil de ură…

Peter: Ura, ca și dragostea, nu este palpabilă. Când devine palpabilă, devine gratuită, prozaică. Ura este o parte componentă din văduvaBOB, din frumos. Urăsc ceea ce nu am avut niciodată, ceea ce am avut și am pierdut și ceea ce nu voi avea niciodată.

 

R.C.: Dacă aţi lua-o de la început, ar fi ceva ce nu aţi repeta?

Peter: Da. Ar fi câteva lucruri.

 

R.C.: Vă place România?

Peter: Este  o țară frumoasă. Păcat că este populată.

 

R.C.: Mulţumim pentru discuţie. Un sfat pentru progres?

Peter: Progresul se poate doar prin cultură. Iluminarea se ascunde în întunecimea sufletului.

Mulțumim pentru interesul acordat. Și vă așteptăm la următorul concert, care va fi prin octombrie, în noua formulă. Behold! văduvaBOB is back!

 

   Mulțumim și noi lui Peter Stoica pentru discuție, urându-i un drum plin de lumină în evoluția muzicală și nu numai. Intrați și pe http://www.myspace.com/vaduvabobofficial , pentru a asculta câteva idei muzicale ale trupei văduvaBOB.