Forever

• Editorial, Frustrări din cartier •

Primarul „fac io, dreg io” Oprescu a intrat pe ultima sută de metri în cursa către păstrarea scaunului pufos şi bănos de primar al capitalei. Campania electorală nu a început şi în acte, ci doar în varianta fără factură. Cel puţin asta arată ultimele acţiuni ale edilului al cărui singur propriu proiect este autostrada suspendată din Bucureşti. Rămasă proiect. Probabil în campania asta o să povestească locuitorilor din capitală cum o să facă şi un parc Disney în Herăstrău, port pentru iahturi pe Dâmboviţa, la Unirii, o junglă amazoniană în Ferentari şi, evident, finalizarea străzilor din centrul vechi.

Şi de această dată doctorul eminent Oprescu va candida ca independent dar susţinut de noua alianţă galactică USL (Ponta+Antonescu=love). Că lor le pasă de oamenii care votează, că susţinerea este normală pentru un om care are proiecte bune şi coerente, că se urmăreşte consolidarea unui consiliu care să nu mai pună beţe în roate primarului muncitor, că e timpul ca Bucureştiul să devină un oraş senzaţional etc. Super. În traducere liberă, acest lucru înseamnă că la anul trebuie să vină bani mulţi de la U.E., deci cum-necum trebuie să cace nişte proiecte, aprobate rapid de un consiuliu majoritar USL şi apoi contractele, se ştie, să ajungă pe mâini bune şi prietenoase alianţei, la preţuri supraevaluate. Dom’ Oprescu, evident, ca un edil independent şi echidistant, va fi un fel de moderator TV al acestui lanţ de distribuţie. Că oricum iese de-o bere, acolo…

Între timp, în căcatul ăsta de capitală, se schimbă borduri iar (vedeţi, băi, boilor, că nu numai Videanu era de vină?), se schimbă gazon semănat cu o lună în urmă, se plantează copaci uscaţi, se asfaltează aiurea, se înmulţesc câinii fără stăpân şi, în general, se fut banii aiurea. Aiurea pentru cetăţeni. Adevărul e că oricum am da-o cu ştampila, tot rahatul ăsta va fi. Forever ever.

Sindromul săracului

• Editorial, Frustrări din cartier •

Nu suntem săraci de-acum. Adică de vreo doi ani, de când a răbufnit criza. Nici de când a venit noua guvernare. Sau ultimul preşedinte. Nu suntem săraci nici de când am făcut primul împrumut post-decembrist la FMI.

Ne-am născut săraci şi am rămas cu asta în sânge. Acţiunile multora sunt, în mare parte, pentru a-şi demonstra că au scăpat de sărăcie.

Nu intrăm în restaurante mai de doamne ajuta doar pentru că nu avem chef să gătim acasă sau pentru a ne delecta cu anumite specialităţi culinare.

Nu cumpărăm ţoale de firmă pentru că avem gust şi ştim ce e calitatea. Faptul că luăm ceva “de firmă” ne e suficient.

Nu intrăm într-un anume local pentru a ne clăti papilele cu un vin bun. Nu ne strângem într-un pub pentru că ne era dor să mai schimbăm o vorbă unii cu alţii (dovada că jumătate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de răspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare).

Nu achiziţionăm ultratehnologie prin bârloguri pentru că le-am folosi într-adevăr (ooo, şi ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobilă, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i aşa, să le respectăm dreptul la fericire sau, cum îmi place mie să zic, antrenamentul pentru veşnica şi neîntristătoarea odihnă).

Nu.

Toate acestea sunt pentru a ne demonstra nouă că am scăpat de sărăcie.

O sărăcie impusă şi de faptul că, şi să fi avut bani, nu prea aveai ce să cumperi cu ei.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau trei-patru mărci de pantofi. Cam tot atâtea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau 4-5 soiuri de prajituri în cofetării. Şi două de suc.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era o aventură să ai un video în casă.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era super şmecherie să ai o jucărie chinezească – iar liniile chinezeşti şi creioanele cu guma în capăt erau o confirmare a unui status de nivel mediu “în lume”.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casă nu pentru a fi bătute pe maidan, ci ca o dovadă a faptului că există!

Pe vremea lui Ceaşcă era pericol de puşcărie dacă aveai în casă mai multe alimente decât puteai să cumperi pe cartelă (puştanii de azi nu înţeleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” când Dumnezeu îl lasă pe mâna Dracului pe unul care, prins în casă cu o sută de kile de ulei a dat vina pe El, motivând că îi trebuia uleiul pentru candelă). Cartela aia! Am mâncat cea mai cruntă bătaie din viaţa mea de la mama când am pierdut nenorocita aia de cartelă! Abia undeva, după 20 de ani am înţeles cam ce însemna…

Lista ar putea continua mult şi bine. În fine…au trecut.

Revoluţia a însemnat imediat libertatea de a cumpăra. De toate. Orice. Pentru că se putea!

Şi lumea a început să cumpere! Până la ultimul leu! A fost o mini-demenţă atunci: se făceau vizite “hai să vedem ce şi-a mai luat cutareasca…”

Iar noi am crescut cu sindromul ăsta. Nu pentru că am fi înţeles foarte bine ce se întâmpla dar pentru că aşa am văzut la ai noştri.

Nu-mi spuneţi că există o logică în a-ţi lua o plasmă în casă sau nu ştiu ce gamă de electrocasnice în condiţiile în care ratele pot să însemne şi jumătate din salariu. Sau, cum spuneam la început, în a avea nu-ştiu-ce ce sistem audio în condiţiile în care atunci când vrei să măreşti volumul începe concertul de percuţie de ţevi, pereţi şi calorifer. Sau să iei ceva doar pentru că “toată lumea are…”

Problema e că ai noştri copii se ridică din cauza sindromului ăstuia al nostru al sărăciei  cu un alt sindrom: al avuţiei.

Şi noi ne uităm la ei şi îi bodogănim şi îi criticăm că nu ştiu să aprecieze banul.

De la cine să înveţe asta? De la părinţii care au bucătaria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mănâncă de la Mc’Donalds?

***

Sindromul sărăciei îl simt de fiecare dată când, vrând să ies la o sticlă de vin cu tata într-un local, “să ne mai clătim ochii” – sanchi, pentru a-i demonstra că mi-e bine, că îmi permit să beau o sticlă de vin oraş –  îl văd reticent şi cum încearcă să mă convingă: “Da’ nu mai bine luăm DOUĂ sticle de la chioşc şi stăm acasă…?”

Dunăre.

2010 a murit, 2011 este reîncarnarea sa

• Editorial, Frustrări din cartier •

Ok, am început 2011. Am trecut de numărătoarea inversă a trecerii dintre ani, am scăpat de pocnitorile colorate şi zgomotoase, am lăsat în urmă ghiftuiala disperată a unicei mese încărcate din an, am trecut peste grija cadourilor şi îmbrăţişărilor forţate.

Cu ce am rămas? Am rămas cu un an în minus în vieţile noastre. Am rămas cu numărătoarea inversă a zilelor de salariu, cei care-l avem. Am rămas cu pocnitorile vopsite în salvatori de neam din politica locală. Am rămas cu ghiftuiala plină de muie primită de la România. Am rămas cu cadourile verbale electoral-mascate şi  cu îmbrăţişările lipsă ale unei atitudini combativ-colective împotriva mizeriei tot mai groase din societatea românească.

Ce ne-am putea dori în anul ce tocmai a început? De ce ne urăm unii altora „La mulţi ani!” dacă toţi, în acelaşi timp, ne pişăm pe viaţa de căcat din România? Vrem locuri de muncă sau vrem să muncim? Vrem salarii mai mari sau bani mai mulţi? Vrem politicieni corecţi sau pomeni electorale? Da, în general, vrem ca totul să fie mai bine, cât mai bine, poate cel mai bine. Dar nu facem nimic în sensul acesta.

A trecut 2010,  cu greutăţile şi minciunile sale. A trecut 2010 cu grătarele de pe bloc, de lângă bloc, unde mânia împotriva sărăciei se reduce la PET-urile de bere şi maneaua oferită cu multă muie vecinilor ajunşi involuntar imaginea statului de căcat. A trecut 2010 cu protestele regizate ale unor turme de oi, cu sfidarea ţipătoare a clasei politice. Am scăpat de un 2010 în care groapa comună a poporului mioritic a crescut în adâncime. A trecut 2010 cu o ţară aproape de colaps. 2010 a murit.

Nu-i aşa că acest an va fi unul al deja-vu-urilor?

Gânduri de NEsărbătoare

• Editorial, Frustrări din cartier •

M-am chinuit să caut o urmă de sinceritate şi inocenta într-o sărbătoare. Dar oraşul gri şi rânced, oamenii apăsaţi, isterici şi haini nu m-au lăsat să întrevăd nimic.

Văd blocuri mucegăite, străzi jegoase, tomberoane pline, câini printre picioare. Din loc în loc, spre lumea bună din centru nişte luminiţe mai fură privirile.

Văd magazine pline, aglomerate care colcăie de oameni ce se calca-n picioare, se îmbrâncesc.

Văd copii care merg cu colindul din usă-n uşă ş din scară-n scară doar ca să adune bani. Dacă te-a pus sfântul să le dai covrigi şi mere sunt în stare să te scuipe-n freză.

Văd oameni. Trişti, apăsaţi, gânditori. Oameni care s-au apucat acum să facă curăţenie de parcă până acum au trăit în jeg. Oameni care fac cumpărături de parcă ar veni sfârşitul lumii. Oameni care se apucă de gătit de parcă le-ar mai i crescut două stomacuri. Oameni care se apucă de făcut cadouri de parcă şi-ar recupera toţi prietenii. Oameni care postesc şi salivează uitându-se prin galantare. Oameni ipocriţi şi superficiali.

Văd oameni care privesc la fel ca şi mine şi nu înţeleg ce se petrece în jurul lor. De ce se agită? Pentru ce?

Gândurile de sărbătoare sunt departe. Pentru că nu ştim să sărbătorim cu gând curat. Pentru că nu sărbătorim. Nu avem pe cine, nu avem de ce. Am dus un mit de-a lungul a mii de ani şi l-am transformat şi adaptat la un peisaj contemporan. Şi noi, odată cu el.

Pinguinulfurios

Sunt ignorant de România. Gen.

• Editorial, Frustrări din cartier •

De ce? Pentru că așa vreau eu. Pentru că mi-e silă. Mă uit în jurul meu. Sunt de 10 ani în capitală. Că m-a trimis mama la facultate. Gen. Mda…La fel ca mine, mai toata generația mea precum și mulți alții din generațiile care au urmat. Nu putea să mă trimită naibii în Hjkfjhghgunlkkriuyr? Cu siguranță  mi-ar fi fost mai bine. Gen.

Și ne-am realizat maică de nu mai putem duce… Adică cei realizați au credite la casă, mașină și frigider, restul sunt pârliți. Mă uit că în 10 ani Bucureștiul s-a schimbat doar așa, pe ici pe colo. Ici în bine, colo-n rău. Dar neinteresant. Mă gândeam că de câteva luni bune sunt ruptă de sceneta intitulată viața politico-socială a României. Cum nu dispun de o cutie a prostimii, găsesc că am lucruri mai importante decât să frunzăresc presa pe net. Ce am de câștigat? Nimic,  poate, dar mai salvez niscai neuroni să nu crape de draci. Ce am de pierdut? Nimic poate, doar ratez o piesă de teatru foarte proastă, care nu se mai termină. Și sincer, îmi doresc cu ardoare să urmăresc această șaradă de pe alte meleaguri. Că de terminat, nu o să se termine prea curând. Gen.

Și noi ne amuzăm. Facem caterincă. Facem miștouri de ei. Și ei de noi, cu vârf și îndesat chiar. Asta ne e soarta. Soarta de oameni sictiriți. Aș propune să adoptăm în limbajul nostru colorat, gen, ca în loc de saluturile uzuale care încep cu „bună” – “bună dimineața” – gen, noul salut – „Hai sictir!”. Nu ar fi mai corect și cinstit? Pentru cine e bună dimineața când se duce la muncă iar mai apoi să dea juma’ de chenzină pe rate? Nu ar fi mai adevărat :  „Hai sictir !”, gen?

Pentru că sunt ignorant de România. Pentru că nu mai sper nimic, nu-mi mai pasă de nimic. Gen.

Pinguinulfurios

Complexul celor 50 + 1

• Editorial, Frustrări din cartier •

Românul a învăţat să mârâie fioros în spatele gardului fără a avea determinarea şi implicit curajul să muşte mâna celui care îl întărâtă, nerealizând că nu trebuie decât să deschidă poarta sau dacă e nevoie să sară şi gardul pentru a-l confrunta. Nu ne mai ţine nimeni închişi în cuşcă. Toată lumea vuieşte că lacătul a fost spart acum douăzeci de ani, nu-i aşa?

Ne place să arătăm cu degetul. Ne place să arătăm cu degetul şi să scrâşnim din dinţi. Ne inflamăm virulent când se aduc în discuţie tot soiul de probleme ce ne ard orgoliul, inteligenţa sau chipurile idealurile, devenind de fiecare dată parcă şi mai dezamăgiţi că iniţiativele ni se sting fără reacţii în conştiinţa ignifugă a celorlalţi. Românul nu ştie să ardă. El a învăţat doar să mocnească pentru ca mai devreme sau mai târziu să se stingă resemnat. Orice tentativă de a lua atitudine îşi găseşte finalitatea invariabil într-o singură frază: E inutil, n-are niciun rost.

Nu sunt nicidecum adeptul ideii că tot românul este delăsător, laş, fricos, parşiv sau orice alt epitet denigrator ce ar mai putea caracteriza personalitatea puiului de dac altoit cu sângele cotropitorului roman. Şi nu spun asta din patriotism. Patriotismul stă şi va şedea mult şi bine rătăcit printre manualele de istorie zvârlite de demult în pod. Când afirm aceste lucruri mă referit strict la oameni pe care i-am cunoscut sau despre care am auzit vorbindu-se.

Drama naţiei române nu constă în faptul că nu dispune de oameni capabili în a duce la capăt un demers, oricare ar fi acesta. Nicidecum. Drama naţiei noastre constă în incapacitatea de a ne grupa, de a ne solidariza în jurul unei idei, al unui principiu. Iar dacă se întâmplă acest lucru, cei care se urnesc sunt  în marea parte a cazurilor insuficienţi pentru a stârni o reacţie populară, un curent capabil să schimbe ceva. Suntem mai mulţi dar nu suficient cât să formăm o majoritate. Cumulul tuturor factorilor obiectivi sau subiectivi ne-au surprins mai mereu,  dintr-un motiv sau altul, tratând în minoritate situaţiile de criză. Că majoritatea nu s-a format pentru că unii au ales să nu se implice sau că trăgeau într-o cu totul altă direcţie, în ecuaţia de faţă n-are nicio importanţă.

Românii nu au capacitatea de a răspunde în acelaşi mod problemelor care îi macină, frustrărilor care îi rod. Noi nu ştim şi sincer nu cred că vom învăţa vreodată să convergem toate nemulţumirile într-un punct şi, cu mic, cu mare, cu cult şi incult, cu înţolit şi desculţ să acţionăm în consecinţă. Istoria a avut grijă să ne ţină împreună şi în acelaşi timp separat atâta amar de vreme. Şi ce-i mai trist este că am ajuns într-un stadiu al dezamăgirii şi al apatiei încât nici măcar ura nu poate reuşi să ne scoată din această amorţeală.

Dar până una-alta, până la noi coordonate istorice, să rămânem conformaţi în continuare, fiecare cu pizda mă-sii.

Reforma statului capră

• Editorial, Politica e un pornostar •

Există voci din corul optimiştilor care afirmă pe tonuri înalte cum că tăierea macaroanei bugetarilor este o primă măsură a vastului şi atât de necesarului program de reformare a statului pe care PDL-ul s-a angajat de atâţia ani să îl implementeze. De ce a fost oare nevoie să se ajungă cu cuţitul la os ca asemenea măsuri să se pună în practică? Răspunsul vine scurt şi la obiect: ei au vrut dar nu au fost lăsaţi să o facă.

Deunăzi, la aproape şase luni de la încheierea alegerilor prezidenţiale, după îndelungi analize ale experţilor cabinetului Boc, s-a stabilit că a sosit timpul. Doar coincidenţa a făcut ca momentul de maximă responsabilitate să se suprapună cu vizita reprezentanţilor FMI.

Să fi avut pretenţia ca aceste măsuri să se fi luat în plină campanie electorală ar fi fost total nerealist. Orice cetăţean cu un dram de lucididate e conştient de acest lucru. Cât despre demararea aşa-zisei reforme a statului în ca şi inexistenta perioadă de coexistenţă guvernamentală a PDL-ului cu mult huliţii pesedişti închegată la finele lui 2008, nici nu se pune problema. Cum să ai mână liberă când ai comunişti drept parteneri de guvernare!? Să nu ne mai aducem aminte de cei patru ani irosiţi de neascultătorul Tăriceanu. Patru ani?! Vă daţi seama câte lucruri bune s-ar fi putut face în patru ani de un guvern marca Boc?

Şi în plus, situaţia economică precară a României nu s-a acutizat doar pe fondul crizei mondiale sau a slabei gestionări a situaţiei. Există mult mai multe cauze, mult mai multe nuanţate care au făcut ca până şi bine-intenţionaţii oameni ai preşedintelui să nu poată preîntâmpina acest impas economic. Aici nu trebuie uitată nici contribuţia Guvernului Năstase în timpul căruia s-a furat în haită ca în codru. Să ne aducem aminte şi de Ion Iliescu şi incursiunile minerilor cu trenul, pe bani publici, la Bucureşti. Păi dacă domnul Băsescu ar fi fost ministrul Transporturilor în acea perioadă tulbure (nu că n-ar fi fost) şi-ar fi ştiut el ce vremuri îl aşteaptă în cel de-al doilea mandat, n-ar fi cerut el să se taie bilet dus-întors fiecărui justiţiar subteran în parte ca să pună banii la buget? De vină e şi Ceauşescu cu împrumuturile lui care au dus ţara în sărăcie. De vină sunt ruşii că nu ne-au înapoiat tezaurul. Să nu mai vorbim de influenţa nefastă a trioului Horea, Cloşca şi Crişan care au băgat zâzanie între ţărani. La fel şi turcii care ne-au secătuit vistieria cu fiecare dintre tributurile exagerate pe care le pretindeau. Nu trebuie să omitem nici influenţa nefasta pe care au avut-o triburile migratoare, în special pecenegii, asupra situaţiei economiei actuale a României, triburi care rulau galbeni neimpozabili şi distrăgeau oamenii de la muncă tot foindu-se prin ţinut.

Aşadar, dacă cineva afirmă că aceste măsuri drastice s-au luat într-un context economic la care s-a ajuns cu precădere din cauza guvernării PDL, înseamnă că acelui cineva chiar îi scapă the big picture-ul.

Autostrada melcilor

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Într-o ţară unde toate lucrurile merg cu viteza melcului, şi de obicei înapoi, nu ne miră faptul că nu sunt drumuri care să asigure un flux coerent şi fluent al mărfurilor, oamenilor, economiei. Am avut douăzeci de ani la dispoziţie să construim, să punem la punct o infrastuctură adaptată lumii moderne dar de ce să o facem? Licitaţii dubioase, proiecte fantastic de scumpe, mânării, contracte preferenţiale, cam asta înseamnă şi astăzi implicarea statului în a realiza ceea ce restul Europei moderne are de zeci de ani: autostrăzi.

   România deţine în acest moment un ruşinos număr de kilometri de autostradă, construiţi cu viteza melcului şi reparaţi prematur. Lăsând la o parte costurile de exploatare, valoarea exagerată a unui kilometru construit, precum şi modul în care au fost atribuite contractele sunt nişte hibe care ne vor ţine pe loc încă o sută de ani. Demarat cu tam-tam, ultimul „mare” proiect de acest gen a fost autostrada Bucureşti-Braşov, un drum care cu siguranţă este mai mult decât necesar şi urgent şi care ar fi trebuit să fie în atenţia autorităţilor de ani buni de zile. Într-un final au fost atribuite contractele, s-au început nişte lucrări, s-au oprit iar, s-au recalculat sume, ş.a.m.d. Ca melcii.

   Dar, surpriză: zilele acestea, consorţiul Vinci-Aktor a anunţat că se retrage din proiect. Grupul respectiv urma să se ocupe de construcţia tronsonului Comarnic-Braşov, adică 58 de kilometri de autostradă, având în mână un contract de 1,5 miliarde de EURO. Ceea ce înseamnă aproximativ 26 de milioane de EURO pe kilometru (sau 26 000 de EURO pe metru). O fi bine, o fi rău?

   Reprezentanţii constructorilor au motivat decizia de retragere din cauza neobţinerii unei finanţări care să-i ajute în susţinerea proiectului. Şi acum, vin nişte întrebări din fundul grădinii: cum a putut să participe la licitaţie un grup de firme care nu avea garantată o finanţare? Cum a reuşit un astfel de consorţiu să câştige licitaţia? Pe de altă parte, băncile la care or fi apelat băieţii constructori, nu şi-au pus întrebarea dacă este în regulă să ofere nişte bani pentru o lucrare supraevaluată?

   Deocamdată, ministerul analizează situaţia. Tot ca melcii. Iar şoferii plătesc de zor taxe peste taxe pentru a-şi mânca nervii prin trafic. România este o ţară?

Ambalajul aparenţelor

• Editorial, Politica e un pornostar •

Cine încă trăieşte cu impresia că lucrurile nu s-au pus pe roate în România se înşeală amarnic. Ori nu e la curent cu viaţa politică, ori e un simpatizant rău-intenţionat al opoziţiei.

În ciuda crizei, al cărei recul începe să se resimtă din ce în ce mai puternic şi în ţarcul mioritic, avem un guvern activ care şi-a asumat responsabilitatea într-un context economic extrem de nefavorabil, care luptă neîncetat pentru găsirea de soluţii viabile. Avem un preşedinte deschis la dialog care, atunci când vine vorba de interesul comun al oamenilor de rând, este capabil să treacă peste orgoliile sale politice pentru a pune în aplicare voinţa poporului de a modifica Constituţia tocmai pentru a pune umărul la epurarea clasei politice. Avem o justiţie mai funcţională ca niciodată în ultimii douăzeci de ani, ce sesizează şi nu se dă îndărăt atunci când este cazul să penalizeze neregulile săvârşite de înalţii demnitari, în timp ce parlamentarii, aflaţi sub presiunea unei profunde conştiinţe civice, aprobă ridicarea imunităţii colegilor săi întocmai pentru ca justiţia să-şi ducă la bun sfârşit demersurile, stârnind reacţii pozitive din partea presei internaţionale. Avem servicii secrete care apelează la mijloacele de obţinere a informaţiei – fie că acestea sunt dintre cele mai performante (obţinute prin satelit),  fie că sunt dintre cele mai banale (ascultarea telefoanelor) – doar pentru a sluji la respectarea legii şi a Constituţiei.
Avem un ambalaj capabil să camufleze în cele mai igienice condiţii ditamai căcatul. Cei cu mirosul ascuţit au sesizat probabil din timp acest lucru. Întrebarea care se pune acum este câţi dintre consumatorii de delicatese media cu arome politice, ca şi cele de mai sus, resimt gustul imediat ce apucă să le deguste şi câţi dintre ei le vâră, fără să stea prea mult pe gânduri, pe gât?

Patriotismul principial

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Iată că nici n-a venit bine primăvara şi temperaturile scăzute ale iernii din Covasna şi Harghita au înfierbântat minţile unora şi altora, dând de rumegat analiştilor politici de la birturile din sate şi gări. Se răscoliră un pic urmaşii secuilor medievali şi cerură un pic de autonomie, limbă oficială şi alte accesorii constituţionale, numai bune de semănat acum, după topirea zăpezii iar băjeţii noştri, naţionalişti la blană dar cu nărav curviştin, au demarat discursuri, acuze şi alte trăiri solidare cu patriotismul de carton românesc, arătând cât le pasă lor de soarta ţării. O p#lă.

   Nu am nimic împotriva autonomiei secuieşti. Care-i treaba? De ce îl interesează pe dl. Boc, pe dl. Antonescu, pe dl. Ponta sau pe nevroticul Vadim-Tudor dacă România rămâne fără partea aia de teren? Bine, în afară de interese ascunse şi nespuse poporului prost, afaceri cu lemn UDMR-ist şi alte şpârle, care sunt , de fapt, adevăratele pârghii de tras… Nu, serios, luându-ne după conţinutul volubil în esenţă al mesajelor aruncate gurilor nemâncate şi minţilor netede, ar trebui ca prin secuime să se regăsească nişte investiţii masive ale statului, să iasă bani serioşi la economie, să fie o mină de profit pentru contribuabili. Plus că nouă, ca popor, ar trebui să ne pese de jertfele înaintaşilor. Şi, aşa e? Nu. Drumuri varză, infrastuctură varză, bani daţi pentru investiţii o laie. Iar eroii (forţaţi sau nu să ajungă în această ipostază) s-au pierdut prin cimitire. Doar interese şi atât. Şi este cazul întregii ţări, nu doar al zonei în cauză. Şi atunci, de ce poporul se oftică?

   Dar iată cum din gura colectivă ies nişte cuvinte care nu au nicio legătură cu privirile baljine. Dom’le, nu e corect să se rupă ţara din principiu! Din principiu! De unde până unde există principii în România? Bine, fie vorba între noi, principiul este doar o chestiune teoretică… Deci, din principiu, nu le dăm la unguri autonomie. Pentru că ungurii, f#tu-i în gură, sunt nişte nemernici. O spune asta un popor care merge după zicala „să moară capra vecinului”. O spune asta un popor care se ceartă pe locul de parcare, pe locul de grătare, pe locul de cimitir, pe locul din autobuze, pe orice loc. O spune asta un popor care umblă numai cu spume la gură şi care nu-i în stare să evolueze într-un fel. O spune asta o clasă politică fără niciun fel de performanţă economică notabilă dar plină de furtişaguri, înşelăciune şi manipulare. O spune majoritatea, cea care se pişă pe gard şi pe vecinul de trotuar. Deci nu, să nu ne rupem ţara! Din principiu, normal.

   Nu ţin partea nici secuilor, maghiarilor, smârfilor, elfilor sau mai ştiu eu cărei alte naţii. Dar cred că într-o ţară unde băgatul şi suptul de p#lă au ajuns la rang de artă, să îi oprim pe unii să iasă de sub o cloacă infectă, mai ales că mulţi dintre noi habar nu avem ce se mănâncă pe acolo, mi se pare mioritic pur. Lipsit de principiu, monşer!