Căcatul din noi

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Căcatul, fie că vrem, fie că nu vrem, este parte din noi. Aşa dizgraţios, cum îl vede orice biped sănătos la cap, căcatul ne însoţeşte de la prima suflare pâna la ultima, evoluând odată cu fiecare dintre noi. Este ca un al doilea alter-ego, căpătând forme şi influenţe aflate într-o strânsă comuniune cu hrana materială şi spirituală pe care o îngurgităm de-a lungul vremii. Căcatul ne este înger şi demon, căci, nu-i aşa, nu-i bine cu el dar mai  rău fără el. Încercăm toată existenţa să-i dăm drumul, să rupem relaţia cu această  entitate puturoasă  care ne lărgeşte cururile şi, paradoxal, o facem cu o plăcere sadică, soră cu un amalgam de râs şi plâns, aşteptând în obscuritatea sufletului următoarea ceartă cu monstrul căcăniu din adâncurile noastre.

   Sunt oameni care adoră căcatul. Îl venerează atât de mult încât scopul lor în viaţă va fi să nu rateze nicio grămadă de fecale care ar putea să le iasă în drum. Fiecare căcăţel intrat în câmpul vizual al lor îi va înduioşa până la lacrimi, ridicându-şi mânuţele şi implorând infantil ajutor. Iar ei, iubitorii de căcat, îl vor lua ca atare, în braţe, şi se vor mânji sufleteşte cu materia urât mirositoare, până când Împuţiciunea Sa se va topi de tot. Şi tot aşa, din căcat în căcat, oamenii pro-fecale îşi vor urma calea, sperând de fiecare dată la o grămadă şi mai mare, şi mai mare, reglându-şi standardele după regula nescrisă a unui cerc vicios de rahat.

   Cine intră în căcat o face cu bună ştiinţă. Orice situaţie urât mirositoare şi îmbrăţişată cu ardoare va aduce după sine o alta, şi apoi o alta şi tot aşa. Căcatul devine drog iar sclavii acestei dependenţe vor intra în sevraj în fiecare clipă a existenţei lor lipsită de fecale. Vor căuta disperaţi minutele mânjite intens pentru a-şi satisface pofta nebună de mizerie, fără a-şi doza în vreun fel porţiile luate. Într-un final, căcatul va ajunge deasupra lor, îngropându-i maiestuos, alături de viermii aflaţi în universul etern al celor doi metri de sub scoarţa terestră.

Întâi Martie, apoi şi Ziua Femeii

• Editorial, Frustrări din cartier •

În sfârşit primăvara a reuşit să-şi facă cu greu loc printre mormanele stinghere de zăpadă îmbâcsită de pe marginea şoselelor şi printre blocurile mohorâte ce-şi aşteaptă rândul în programul de reabilitare termică. Şi aşa cum ne-a obişnuit încă de pe vremea când decupam hârtia creponată şi spuneam poezii elogioase despre mamă, Moş Crăciun sau despre conducătorul mult iubit, nu a venit singură. A cărat după ea, ca în fiecare an, şi cuplul de sărbători, Mărţişor – Ziua Femeii.

Dacă pentru natură primăvara înseamnă trezirea la viaţă şi reînceperea unu nou ciclu, pentru reprezentanţii sexului tare înseamnă efectiv trezirea. După Ziua Îndrăgostiţilor sau/şi Dragobete, zile în care bărbaţii şi-au făcut încălzirea cu tot felul de cadouri şi mici atenţii acordate exclusiv jumătăţii, păstrând cât de cât nivelul de alertă sub limită, săptămâna 1 – 8 martie reprezintă un adevărat tur de forţă pentru aceştia. În săptămâna asta, bărbaţii nu numai că trebuie să se axeze pe prietenele/soţiile/amantele lor, e aproape musai şi cavaleresc să ia în calcule şi contingente întregi de reprezentante ale sexului frumos cu care intră în contact într-o mai mică sau mai mare măsură. Şi aici se socotesc în principal colegele de birou. Dacă ai norocul să ai un număr numărabil, ca să zic aşa, de ele la locul de muncă, se rezolvă regulamentar şi discret, cu puţine eforturi. Dar dacă te prinde săptămâna cu pricina în mijlocul unui colectiv însemnat de femei, te apucă frământările…

În săptămâna 1-8 martie nu e loc de regim preferenţial. În perioada aceasta se aplică principiul de totul sau nimic. Ori cumperi o plasă de mărţişoare sau lalele ori zambile fără număr şi te apuci să împarţi în stânga şi-n dreapta la toate doamnele şi domnişoarele de-ţi ies în cale, ori te faci că plouă şi dacă eşti pus faţă în faţă cu o situaţie delicată pretinzi că ai fost atât de ameţit încât ai uitat cu totul de acest moment special. Scuza asta s-ar putea să ţină. Până la un punct, femeile tolerează bărbaţii mai ameţiţi. Am putea spune că e scuza perfectă pentru 1 Martie.

Dar dacă vrei să te fofilezi şi pentru 8 Martie, ar fi o stângăcie inimaginabilă să invoci acelaşi motiv. În cazul acesta, ori te revanşezi şi înmânezi regulamentar câte o floare tuturor colegelor pe care le-ai ratat de Mărţişor – care cu siguranţă te-au ţinut minte – spunându-le eventual că dacă de 1 Martie ai fost căscat şi ai uitat, de Ziua Femeii este plăcerea ta să dai o floare unei femei (dacă ai făcut-o femeie, deja ai cinci puncte din start), ori, mult mai simplu şi eficient, îţi iei liber.

Dacă faci greşeala fatală să dăruieşti mărţişoare sau flori doar unor anumite colege, în prezenţa altora ce sunt sărite, dintr-un motiv sau altul, din schemă, eşti halit de gărgăriţe. Devii instant un paria al biroului, ţi se va uita numele iar majoritatea fetelor se vor referi la tine folosind apelativul ăla. Pentru a evita această situaţie, cel mai indicat ar fi să faci într-un fel şi să te prezinţi într-o a doua etapă înmânându-le celor sărite din schemă cele de cuviinţă. Un asemenea gest te saltă zece punte în ierarhia celor mai finuţi/atenţi/drăguţi colegi şi-ţi asigură din partea lor zâmbete necondiţionate pentru o bună bucată de vreme.

În cazul ideal în care ai fost atent şi ţi-ai îndeplinit pe deplin sarcinile, oferind mărţişoare şi flori atât de 1 cât şi de 8 martie, atunci mobilizarea ta exemplară lor li se va părea ceva absolut firesc, va fi ca o simplă fărâmă de normalitate, pentru ca nu-i aşa, este natural ca un bărbat să-i ofere flori şi mărţişoare unei femei.

Nunta la români

• De-ale lu' Păcală, Editorial •

După naştere şi moarte, singurele două evenimente certe în viaţă, cel mai semnificativ moment al conştiinţei colective este indiscutabil nunta. Momentul mult aşteptat de miresica îmbrăcată în rochia de prinţesă – ce afirmă suspinând că a aşteptat această clipă toată viaţa, mult evitat de mirele care într-un final a cedat presiunilor, la ţanc venit pentru părinţii gata să organizeze evenimentul aşa cum ei n-au fost lăsaţi s-o facă, se profilează ca o adevărată corvoadă pentru însurăţei. Heirupul mirilor, de vineri de la brad şi până duminică la potroace,  statul după invitaţi, că e doar petrecerea invitaţilor, nu a tinerilor proaspăt căsătoriţi , stresul că nu ies socotelile şi multe altele, fac ca nunta să devină din evenimentul dedicat exclusiv celor doi miri, un real chin pentru aceştia.

Situat într-o zonă de confluenţă ca cea a Balcanilor, poporul român a dobândit de-a lungul istoriei un bagaj etnografic extrem de diversificat. Iar când e vorba de nuntă, avem la tradiţii şi la obiceiuri, căcălău, Măria ta. Dar cum era şi firesc, noile vremuri şi-au lăsat adânc amprenta asupra acestor obiceiuri. Unii înţeleg acest lucru, alţii nu. Iar când oamenii ţin cu tot dinadinsul să-şi conserve tradiţiile transmise din moşi-strămoşi, de prin colbul satelor şi al caselor din chirpici, în asfaltul oraşelor şi al blocurilor de beton, se iscă penibilul. Păi una era când alaiul îşi urma traseul, la pas, pe uliţele prăfuite ale satului, în chiote de veselie şi alta e când alaiul îşi parcurge traseul, la bordul unor maşini, în sunetul asurzitor al claxoanelor. Păi una era când se încingea hora miresei în bătătură şi alta e când te apuci să dansezi în parcarea din faţa blocului sau în jurul mesei din sufragerie, dans în varianta zip, stresat să nu dai peste vreun bibelou şi să stârneşi o criză de isterie soacrei mici.

Un alt element caracteristic majorităţii nunţilor de la bloc este că nimeni nu se ştie exact care este pasul următor. Şi cât de în temă te-ai afla cu tradiţiile locului, este aproape imposibil ca cineva să nu comenteze şi să nu se mire cu glas tare că la el/ea nu se ţine aşa. În aceste situaţii, cel care are întâietate este, în general, acordeonistul. El este cel care le dictează protagoniştilor, pas cu pas, ce e de făcut, în timp ce aceştia, cuprinşi de emoţia momentului – sanchi,  execută maşinal indicaţiile.

Un alt episod de referinţă este cel desfăşurat în biserică, episod în care însurăţeii îşi pun pirostriile. Moment de maximă importanţă pentru babele din audienţă. O oră de stat în faţa altarului cu ochii geană pe nevastă să nu care-cumva să te calce pe picior că te-ai nenorocit – o să te aibă sub papuc toată căsnicia – în timp ce un preot sau un sobor de preoţi (de la caz la caz) te plictiseşte recitând versete biblice. La sfârşitul slujbei, are loc validarea acesteia.  Dacă ai optat pentru o variantă de slujbă Professional, cu tot pachetul, costul este pe măsură. Dacă vrei să scapi mai repede şi alegi varianta Express, costurile sunt la fel. Întortocheate mai sunt căile Domnului…

Pe parcursul celor trei zile ale evenimentului, bârfele sunt ca la ele acasă. Auzi lumea şuşotind: I-a rupt turna? Eu n-am văzut. Auzi tu, cum să nu-i rupă tura!? sau Uite, fă, că şi-a găsit şi asta bărbat. Ce noroc a avut a dracu’ sau Ia uit-o şi pe soacra mare. Zici că e împăiată.

Ajunşi la salon, tinerii mai au o singură grijă. Să le vină invitaţii. Fără ei,  s-a dus şi avansul la apartament. Tot la salon, cam între peşte şi sarmale, e imposibil ca vreo rubedenie să nu o ia pe ulei şi să nu înceapă să lanseze sistematic, cât o ţin plămânii, urări de bine pentru miri, socri sau naşi, ridicând paharul plin cu vin deasupra unui coc de cucoană special amenajat pentru seara cea mare. Apoi, vrei nu vrei, trebuie să se fure şi mireasa. Cine a mai văzut nuntă fără furatul miresei?! Răscumpărarea ei aduce după sine, pe lângă navetele de bere sau sticlele de whisky cuvenite răpitorilor, şi umilirea lui ginerică care este pus să facă tot felul de lucruri, chipurile trăsnite, de la cântat, dansat, declaraţii de dragoste, toate acestea desfăşurându-se spre deliciul nuntaşilor.

Cel mai emoţionant moment al nunţii rămâne fără doar şi poate dezgătitul miresei. Redat de glasul gâjâit al unui lăutar obosit, de o guristă cu glas duios sau de CD-ul cu însăşi Maria Ciobanu, cântecul de jale Ia-ţi mireasă ziua bună umple babele de lacrimi. Mireasa se aşează pe un scaun, cu gândul că mai e puţin şi a scăpat, şi îşi lasă naşa să îi prindă baticul pe cap, aducând-o astfel în rândul femeilor gata să ia cratiţa în primire. Iar versurile cântecului au un singur scop. S-o facă să sufere. O smulg de la sânul protector al familiei, îi calcă în picioare grădina cu flori, o asmut împotriva mă-sii, lui taică-său, soră-sii şi o pasează fără reţineri soacră-sii. Ce poate fi mai edificator că poporul nostru ştie să sufere?

Apoi atmosfera se destinde cu recuperarea jartelei. Ginerică îşi vâră în văzul tuturor capul sub rochia miresei extrăgând în dinţi, cu mâinile la spate, jarteaua. Moment numai bun să-şi ia noapte bună de la ce nu va vedea cu siguranţă în noaptea nunţii, pentru că, nu-i aşa, mireasa, sleită de puteri după atâtea sârbe şi hore, va cădea răpusă de oboseală. Nu are cum să lipsească nici momentul aruncatului buchetului. Acest obicei tradiţional românesc de sorginte americană lasă întotdeauna două, trei tinere domnişoare cu buza umflată şi loc de miştouri pentru răutăcioşii piliţi, puşi pe şotii.

Când totul se sfârşeşte, tinerii căsătoriţi îşi fac socotelile şi îşi acordă o binemeritată lună de miere de o săptămână la Sinaia sau pe însoritele meleaguri ale Greciei, asta depinde, desigur,  în funcţie de anotimp. Apoi, toarnă vreo doi, trei copii, el îşi face o amantă iar ea îşi creşte în linişte odoarele. Şi uite aşa vor trăi româneşte până la adânci bătrâneţi.

Dragostea dintr-o secundă

• Editorial •

Se apropie şi o simţim cu toţii într-o oarecare măsură. Nu este vorba de concediu, vacanţă ori cine ştie ce pot norocos. Se prezintă drept ziua iubirii, mai nou şi pe meleagurile noastre în dauna unei datini străvechi, deşi pe asemenea temperaturi numai de dragoste nu-ţi arde, când îţi târâi corpul îngheţat printre troiene. O terţă zi din an, la început dorită a fi celebrarea unui martir, ca mai apoi un poet alcoolic, cu puternice abilităţi de filozof şi alte chestii semnificative pentru perioada în care a răsuflat la el în curte, să o folosească pentru a-şi exprima dragostea şi pasiunea pentru femei. Cu alte cuvinte unul dintre primii Don Juani, care dorea şi el, ca şi în zilele noastre, să dea o bucă pe ici pe colo, gratuit şi fără prea mare tevatură.

Sfântul Valentin reprezintă un „must” în zilele noastre. Mie nu-mi place mustul, prefer vinul. Perechi de diferite origini vor împânzi cafenelele, mallurile, barurile în această duminică, ţinându-se de mânuţe, şolduri sau de unde mai apucă. Se vor libidini în public, îşi vor spune expresii duioase, vor folosi dimnutive şi, cu siguranţă, vor încerca să îşi impună un sentiment de fericire totală pe buzele crăpate de vânt şi ger. Teatrele, opera şi chestiile astea din sfera culturală vor rămâne goale, căci deh, tinereii şi cei mai copţi un pic nu vor dori să se frece pe nişte scaune uzate, cu faţa îndreptată spre o scenă populată sau lângă nişte persoane mai în vârstă care horcăie melodios. Nu, în această perioadă se impune una bucată uniune sexuală, o împerechere ca între lilieci, pe întuneric, însă nu în patul conjugal, că doar o dată pe an este această sărbătoare. Trebuie să iasă cu toţii din cutiile de zi cu zi şi să găsească un loc suficient de întunecat pentru a nu-i vedea ceilalţi, pentru cei pudici, dar suficient de luminat pentru a nu pune mâna pe a altuia, pentru cei geloşi.

Cadourile vor curge, inimioarele vor împânzi camerele, dulciurile vor întări cariile, băutura va încălzi atmosfera. Cei singuri sau, bineînţeles, cele singure se vor găti de serată, îşi vor da cu parfumurile de duty-free ori combinate într-o baie mărginaşă, vor lua ceva la gingie să-şi facă niţel curaj şi vor ieşi în cluburile urbane sau rurale în căutare de prăzi sau prădători. Mirosul cărnii excitate are priză mai mare la public în această săptămână.

Ideea esenţială, dragilor şi dragelor, a acestor înşiruiri mentale este aceea că în loc să ne bucurăm de 365 de ori pe an de căldura celui/celei pe care îl/o iubim, alegem o singură zi în care trebuie să ne forţăm şi să ne prefacem.

Să nu ne prostim şi să încercăm să transformăm fiecare dimineaţă într-o sărbătoare a comuniunii sufleteşti alături de persoana care ne mângâie viaţa.

Un mesaj pentru toţi şi în special pentru tine dragă, cea care sălăşluieşti în inima mea!

Colaterale venite din trecut

• Editorial, Frustrări din cartier •

Să nu-mi spună nimeni că România este o ţară dizgraţioasă, numai bună de a fi acoperită sub un grandios nor de napalm. Nimic mai fals. România este, în cea mai mare parte a ei, un tărâm desenat cu atenţie de natură, cu mici detalii perfecte ce pot fi surprinse doar de un obiectiv macro cosmic. Dar România este tânără. Fiind tânără, este proastă, pentru că nu i-a plăcut aşa mult cartea şi a dat-o mai mult pe golăneală, precum o fetişcană superbă, venită de la ţară, cu sâni perfecţi, picioare numai bune de adulmecat şi ochi care îţi taie răsuflarea. România e atât de naivă încât îşi ţine cu dinţii locuitorii săi, românii, copiii ei, adunaţi din aventurile cu turiştii turci, tătari, nemţi, austrieci sau, în general, cu orice turist migrator şi tare în coaie. Românii, spre deosebire de fetişcana care i-a adunat în jurul ei, sunt ca o grămadă de plozi care cer tot timpul de mâncare, fac mizerie, strică toate jucăriile pe care mă-sa le fură de cele mai multe ori, urlă, se cacă pe unde îi apucă şi nu reuşesc niciodată să treacă în clasa următoare. România, încă arătoasă, începe să dea semne de uzură, fiind mai tot timpul după curul  puradeilor ei români.

România a avut la un moment dat nişte rude, să le zicem părinţi (sau bunici), fiecare dintre aceştia având la un punct şansa de a păşi pe un alt drum. Asaltată de turiştii evului trecut, neamurile României ar fi putut să ajungă fie austrieci (unii spun că unguri), fie turci, fie ruşi sau, pur şi simplu, ar fi putut rămâne rumâni. Soartă sau nu, iubire sau nu, ambiţie sau orice alt rahat proiectat istoric, însă rubedeniile din trecut ale României au decis că e mai bine să rămână unite, cu riscul de a pierde din plozii care trăgeau atunci de fustele lor. Curve sau nu, rudele bătrâne au dat muie turiştilor (după ce au supt pule străine secole întregi) şi au plămădit ca într-un spectacol de iluzionism ieftin fetişcana cea frumoasă, cu sâni, ochi şi pulpe de Cosânzeană. România s-a născut chinuit, prematur dar a crescut frumoasă şi fără bube în cap. Plozii de lângă ea, cei pe care îi criticăm vehement unii dintre noi, vorbesc româneşte în majoritate şi se poartă ca atare.

Eu nu urăsc România. Poate urăsc românii, doar pentru că nu se pupă cu viziunile mele cotidiene. Nu-i condamn. Urăsc, în schimb, Unirea. Mare, mică, nu are importanţă. Şi urăsc şi mai mult bunicul meu Ardeal pentru că, în loc să arunce o privire la vecinii săi mai mari şi mai gospodari, s-a uitat la ochii frumoşi ai rudelor vorbitoare de aceeaşi limbă, dorindu-şi să locuiască sub acelaşi acoperiş cu acestea. Iar eu, colateral, mă număr printre plozii trişti ai României, privind cu jind la roşeaţa din obraji a nepoţilor vecinilor din Vest.

Generaţia video

• Editorial •

Am să profit de contextul mini-confruntării politice contând pentru locul de deputat pe Bucureşti pentru a face un salt în timp şi a-mi expune o teorie referitoare la  unul din principale motive datorită căruia, cred eu, Traian Băsescu a ajuns să ne fie de două ori preşedinte jucător.

Voi lăsa la o parte de la bun început orice element care ţine de jocuri de culise, demagogie, interese, strategii sau orice altceva ce ar putea avea legătură cu modul în care un politician sau un om influent ar putea influenţa direct sau indirect o dispută electorală. Teoria de care aminteam mai sus are strică legătură cu modul în care alegătorul percepe tot acest conglomerat politic de zi cu zi, şi nu în ultimul rând cu modelele  infantile.

Se spune că poporul român, ţinut timp de 50 de ani în lanţurile comunismului, simte şi acum, după douăzeci de ani de incipientă democraţie, nevoia unui tătuc, unei mâini de fier. După un Ceauşescu mai bun, regăsit în persoana domnului Iliescu, şi după Vlad Ţepeşul zilelor noastre, înghesuit în personalitatea domnului Vadim Tudor, şi-a făcut loc în scena politică autohtonă un nou hibrid anacronic în persoana stârpitorului de sistem ticăloşit, Traian Băsescu.

Însă atunci când vorbim despre simpatiile unora vizavi de un astfel de model de conducător, ne referim strict la acei indivizi care s-au dezvoltat social într-un context ca cel al comunismului. În cu totul altă oală se află segmentul de votanţi cu  vârsta cuprinsă între 18 – 35 de ani, care nu a apucat sau a apucat foarte puţin să interacţioneze cu valorile partidului unic. La o bună bucată din acest segment de vârstă a funcţionat cu totul şi cu totul alt principiu, aşa-numitul principiu de singur împotriva tuturor, care face şi subiectul teoriei despre care vă pomeneam la începutul articolului.

Aşadar, care ar fi elementul fundamental ce stă la baza principiului de singur împotriva tuturor care a funcţionat în destul de mare măsură în subsidiarul tânărului alegător? Nimic mai simplu: filmele pe video urmărite în bezna minţii imediat după revoluţie. Acele filme în care cel bun nu are nevoie decât de o armă sau de cunoştinţe temeinice de arte marţiale, de un motiv precis şi,  foarte important, moral al răzbunării şi nu în ultimă instanţă de un aliat din rândul oamenilor simpli apărut în mod neaşteptat, ale cărui intervenţii se dovedesc nu de puţine ori providenţiale,  pentru a nimici clici sau reţele mafiote de care nimeni nici măcar nu reuşise să se atingă până atunci. Avem aici un Van Dame, un Arnold Schwarzenegger, un Bruce Willis, un Sylvester Stallone, un Steven Segal, un Bruce Lee şi lista poate continua mult şi bine, actori care au dat naştere unor personaje ce au obsedat copilăria, pubertatea sau adolescenţa multora dintre tinerii alegători şi au demonstrat că se poate. Da, se poate să câştigi şi singur împotriva tuturor!

PS: Şi atunci, de ce-ar avea cei ce s-ar încadra unui asemenea profil ceva de obiectat guvernului Boc III, când super-eroii de pe video au făcut faţă cu brio provocărilor până în Rambo III, Rocky VI sau Die Hard IV?

Voinţa din hârtie

• Editorial, Frustrări din cartier •

Acum că toţi ne-am făcut planuri  în noaptea de revelion pentru anul în cauză, respectiv 2 ouă şi-un binar, a venit momentul să aruncăm foaia cu ce vrem să schimbăm sau să ni se întâmple. Unii, mai ambiţioşi niţel din fire, o vor păstra până când va miji leucojum aestivum dintre nămeţii de noroi ori până în momentul în care rămân în pană de hârtie igienică.

Vedeţi voi aşa e românul : o freacă peste 360 de zile pe an, repetând aceleaşi porcării, neînvăţând din greşeli, complăcându-se. Însă când se pregătesc să sară bariera dintre ani cu o poftă infinit mai mare decât a mexicanilor care sar cu gloanţe-n spate graniţa, subit îi loveşte speranţa-n ceafă. Îşi fac planuri : muncesc mai mult, fut mai des, trag de fiare, nu mai beau, nu mă mai las pradă tentaţilor, nu îmi neglijez sănătatea, mă apropii de familie, devin patriot, lupt pentru o lume mai bună şi pentru pacea intergalactică. Şi aşa cu vinul, ţuica, şampania în buze întocmesc o listă care l-ar face de cacao şi pe Schindler, cu o încărcătură emoţională şi istorică peste letopiseţ. A doua zi de Sf. Vasile, mahmuri, cu greaţa pe trahee, mai amână oleacă schimbările că de, e sărbătoare, zi de repaus. Zilele următoare trag şi ţin de promisiunile scrise mecanic pe foiţa din lemn sănătos, dar ciopârţit prematur. Până la un moment dat când nu mai pot, îşi bagă, îşi scot, se blesteamă singuri, doar năravul nu se schimbă. Rup hârtia, o mestecă, o îngroapă, o pişă, o fac cornet, o ard.

„Destul!” , îşi spun ei, introspecţia continuă. „Ce pentru a mă schimba trebuie să verific zilnic o hârtie? O pot face şi singur fără niciun ajutor.”

Ce trebuie reţinut este faptul că atunci când hârtia, fie ea şi fictivă, dispare voinţa se transformă în speranţă, iar ea la rându-i se transformă în binecunoscuta expresie ” las-o bă că merge aşa”. Ţineţi de hârtie, nu daţi înapoi.

Pe a mea am pierdut-o chiar înainte de a o scrie. O declar nulă.

Un alt început, aceleaşi utopii

• Editorial, Rătăciri lirice •

Gata, s-a terminat. De fapt, a început. S-a terminat un an, a început alt an. S-au terminat lăturile gustoase, încep mizeriile cotidiene. Am tras linie dorinţelor neîmplinite şi le-am adăugat pe o nouă listă, în general aceeaşi. Am răsuflat uşuraţi, închizând cutia cu neşansă şi ne rugăm să nu se deschidă iar. Ne-am hotărât să nu mai privim în urmă, părăsind toate gândurile murdare de răni, şi vrem să devenim mai mulţumiţi de noi. Am cântat în strună timpului, rugându-l să treacă odată iar apoi ne dorim să-l încetinim măcar un pic, pentru a înţelege ceva din viaţă. Am închis un ciclu, o luăm de la capăt.

Orice capăt de drum implică analize, pertinente sau nu. Ne uităm în tolba din spatele nostru, numărând cele adunate mai greu sau mai uşor şi, uneori, rămânem dezamăgiţi de ceea ce găsim acolo. Trecem ignoranţi şi pierdem momente unice pentru că, de cele mai multe ori, ne raportăm doar la listele anterioare. Trişti sau veseli, împăcaţi ori tulburaţi, finalul este inevitabil, an de an. O luăm de la capăt apoi, întocmai cum istoria îşi repetă poveştile. Şi iar greşim, iar ne rugăm, iar sperăm că vom fi împliniţi. Viaţa se împarte în cicluri de 365 de zile din care, de cele mai multe ori, nu învăţăm mai nimic. An după an…

Iată, avem în faţă un nou început. Un alt început, la suprafaţă. În esenţă, noi suntem aceeaşi, mânaţi de utopii şi dorinţe intense, de fiecare dată mai multe, mai puternice, mai colorate. Timpul îşi ia tributul său iar când ne vom da seama, vom fi cioburi.

Douăzeci

• Editorial, Frustrări din cartier •

Acum douăzeci de ani era iarnă, frig, zăpadă murdară.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani erau blocuri nespălate, garduri metalice, ochi ascunşi după vizor.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani aveam furie şi un morman de săgeţi otrăvite pentru lideri. Astăzi ni se întâmplă acelaşi lucru.

Acum douăzeci de ani vedeam suflete străvezii pe trotuar, cu cearcăne şi priviri în gol.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani nu alegeam.

Astăzi nu avem ce.

Acum douăzeci de ani ne era frig în case.

Astăzi întrerupem racordarea la căldură.

Acum douăzeci de ani eram asaltaţi de colinde cu desenul tristeţii în ochi.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani ne băteam pentru carne, numărând firavi resursele din portofel.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani speram într-un viitor luminos, urând prezentul.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani nu ne regăseam în lucruri frumoase.

Astăzi facem la fel.

 

Acum douăzeci de ani aveam 11 ani.

Astăzi am la fel.

 

20

Bilanţ electoral

• Editorial, Frustrări din cartier •

Republica România şi-a ales preşedintele. Nu a fost să fie George Bush Jr. mioritic,  aşa cum ne prezentau trei din cele patru exit-poll-uri. A fost să fie acelaşi preşedintele dejucător şi nerăbdător care şi-a clamat victoria cu patru minute înainte de ora oficială a închiderii urnelor. Pentru cine nu ştia,  alegerile se joacă pe buletine de vot corect ştampilate şi nu pe statistici întocmite pe vorbe recoltate la ieşirile din secţiile de votare.

În colţul din dreapta am avut un Traian Băsescu, singur (doar cu serviciile secrete şi guvernul) împotriva tuturor. Un vodă căruia boierii lacomi şi bicisnici i-au uneltit mazilirea, dar care are de partea lui cea mai de preţ armă, POPORUL. Salvator de ţară sau tiran în plină expansiune, bădăran sau şmecheraş, machiavelic sau doar precaut, preşedinte jucător sau marinar golan care-şi face de cap ca în fiecare port, Traian Băsescu rămâne acelaşi personaj seducător care se mulează la marele fix pe profilul poporului român.

În colţul din stânga, de partea opoziţiei care culmea, tot se opune, i-am avut pe stigmatizaţii de la PSD, pe complementarii de la PNL dar şi pe cei mai periculoşi dintre toţi, monştrii cu conţii media, mogulii. O corcitură diabolică cu mii de tentacule veninoase şi milioane de guri flămânde gata să sugă sângele POPORULUI, hărăzită în cel mai comic mod cu un cap de căpcăun infantil, Mircea Geoană. După cum se ştie, lighioana electorală nu a reuşit să câştige chiar dacă se scălda în două dintre cele mai mari bazine electorale.

Acum, că lupta s-a încheiat, e timpul pentru o nouă ordine. Cel care va dicta noua configuraţie este, după cum bine n-am obişnuit, interesul. Masa votantă şi-a făcut datoria până la următorul hop, atunci când va fi chemată din nou la datorie.

Ce este mai importat pentru POPOR este că comuniştii au fost învinşi! Mai puţin comuniştii şi-au consolidat din nou puterea. Bătălia a fost crâncenă. Combatanţii s-au încleştat în dispute dure, purtând lupte pe toate planurile, la limita legii şi mai ales dincolo de linia voalată a acesteia. Susţinătorii lor, elementele cheie ale acestui turnir, nu s-au lăsat mai prejos. Absorţia de voturi a avut la bază catalizatori dintre cei mai variaţi: interesul, ura, dezamăgirea, resortul ideologic, inerţia, ignoranţa, panica şi chiar speranţa.

Singura luptă care mai contează a naţiei ăsteia este în momentul de faţă lupta cu timpul. Numai timpul ar putea triumfa în faţa mocirlei politice actuale. Şi chiar nu e resemnare, e pur şi simplu o realitate implacabilă. Acum douăzeci de ani, după ce s-a strigat jos comunismul!, oamenii au ales orbiţi de lumina nedesluşită a democraţiei un comunist preşedinte. În 2009, conştienţi sau nu de tot acest simulacru construit în jurul alegerilor, au făcut la fel.