Beţivii fac lucruri trăznite

• Idei fertile •

De cele mai multe ori, iesitul la o bere este o chestiune utopica. Sa fim seriosi, cati au iesit la doar o bere ? Urmarile sunt din cele mai diverse, in general multe situatii fascinante. Iar ele nu ar exista fara personaje, caci aici vreau de fapt sa ajung. Personaje, la randul lor, amuzante, dupa caz. Multe din intamplari au loc dupa ce ficatul fiecaruia iese din tura, obosit sa tot dea cu mopul prin stomac si intestine, stergand moleculele de C2 – H5 – OH. Revenind la personaje, acestea se pot grupa (oarecum) in cateva categorii (sa nu le spunem specii, caci de obicei acesta ar fi termenul corect). Personal , eu vad lucrurile astfel:

1)Tacutul (descris in expresii de tipul “beat mut” sau “rupt in gura” ). Ajunge sa nu mai intre in discutii desi sunt convins ca ar avea foarte multe de spus. Este prins fie in mijlocul unor schimburi de sunete (foarte asemanatoare cu limbajul omului preistoric) ale colegilor de masa, fiind miscat ba intr-o parte, ba in alta, in functie de puterea decibelilor ce-i trec pe langa urechile oricum adormite, fie pe strada in urma unor adulti (tata, socru sau unchi+colegii de pahar ai acestora) proaspat iesiti de la birt si incercand din rasputeri macar sa-si controleze vezica desi oricum nu-i pasa de urmari. Il mai intalnim si in club sau discoteca ramas singur pe marginea unui scaun pentru ca toti ceilalti danseaza iar el a ratat pana si sansa de a se iubi cu chupacabra serii. Tristule !

2)Zambaretul. Sau glumetul, depinde de la caz la caz. In esenta, tot un betiv este. Il recunoasteti dupa ranjetul ce i se instaleaza pe fata la un moment dat si nu-i mai dispare nici macar atunci cand se rasteste la papuci. Scoate ceva poante din el, fiind de obicei in mijlocul atentiei. Nu are iesiri de luptator ninja desi din cand in cand se baga in niste controverse cu amicii de tejghea, tratand probleme de fizica, istorie, matematici complexe sau mai stiu eu ce alte subiecte academice, parand chiar nervos. Zambetul rezista. L-ar da jos, cred, insa numai gandul asta il face sa rada ca prostul. Cand se trezeste pe langa un ring de dans, atunci cand nu da si el din cur si picioare, rade de toti ceilalti. Tot ca prostul, evident. Mare om, mare caracter..

3)Voinicul. Om linistit in viata de zi cu zi si ferit de cele lumesti insa dupa ce interactioneaza cu cel putin un litru de ceva pileala devine cel mai mare luptator in viata. Vorbeste foarte tare din cauza ca timpanele i se atrofiaza, speriate probabil de furia stapanului. Isi dezvaluie vastul bagaj de cunostinte (ascunse pana atunci, motivele nu se cunosc…) si ar fi bine sa aiba dreptate caci de nu…Bineinteles ca dovedeste calitati de mare dansator, cunoscator al sexului opus, tehnici yoga, etc. Il gasim spre dimineata imbratisand la sentiment fie colacul unei toalete, fie brandul vreunui bodyguard. Canta-ne ceva, maestre !

4)Maestrul. Zeul. Stapanul. Poate fi confundat la un moment dat cu tacutul dar un fin observator isi da seama de ghidusie. Intr-adevar, tace dar participa (activ) la discutii (la toate discutiile !) dand aprobator din cap sau zambind inteligent. Ma rog, cat de inteligent o parea…Nu-l intereseaza muzica de cacat (catalogata de el) care se aude in jurul sau, puzderia de pisi din bar sau discoteca (pentru ca de dansat danseaza doar prostii, fuck off), ar mai bea parca ceva tarie, life sucks, prostilor ! Da drumul la toaleta, nene..

5)Somnorila. Sincer, ar fi bun de studiu pentru universitati de prestigiu. Asta doarme, nene ! Doarme de rupe. Rade, discuta, se cearta, poate danseaza un pic iar apoi la revedere Terra ! Il gasesti in cele mai ciudate locuri, moduri, situatii. Poate fi rapit cu usurinta de extraterestrii, dus pe a zecea planeta din a x-a galaxie, disecat, impaiat, reanimat, batut, adus inapoi , batut iar de-ai lui, urlat in urechi, tinut cu capul in WC, pictat, pisat, ma rog, tot ce va trece prin creier insa credeti-ma, rezista. Mai bine mai luati-va un metru de bere.

 

In fine, or mai fi ei si altii dar (inca) nu i-am intalnit. Baiete, nota, te rog !

Ţara Lalelelor vs Ţara Manelelor

• Educaţie fizică •

sau Franta-Italia, meciul propriu-zis al unei generatii.

Inainte de ultimul meci al grupelor, Romania se proptea de un neverosimil loc doi in clasament, cu sanse reale de calificare in faza urmatoare a turneului, in detrimentul unor echipe mult mai bine cotate, ca Franta sau Italia. Dupa prestatia tricolorilor din meciul impotriva campioanei mondiale en-titre, nu-mi ramanea sa exclam decat un strasnic “Jos palaria!”. Ala era jocul echipei Romaniei pe care am tanjit sa-l revad ani la rand. De vreo patru ani incoace uitasem sa mai si sper. Intalnirea cu italienii m-a strunit putin din amorteala.

E drept ca nu am mai avut demult prilejul sa facem un meci mare. E drept ca dupa 2000, am ratat doua campionate mondiale si unul european la mustata, poate pe nedrept chiar. Si totusi, raspunzatori pentru suita de insuccese sunt chiar jucatorii convocati la lot, caci nimeni altcineva n-a jucat pe teren in locul lor. Daca ar fi izbutit sa ajunga in sferturi, Chivu si ai lui nu doar ca ar fi repetat traseul generatiei lui Hagi la un campionat european, dar si-ar fi si insusit performanta de a iesi dintr-o grupa infernala prin simpla rezonanta a numelor echipelor ce o alcatuiau, daca nu a valorii lor efective. Si totul depindea de un singur meci.

Disputa cu Olanda se anunta o disputa, n-as putea spune usora, dar abordabila. Olandezii aveau asigurat primul loc in grupa, iar Van Basten isi aratase intentia, lucru si firesc, de a-i menaja pe unii dintre jucatori. In conditiile astea m-a strafulgerat un unic gand: daca nici acum nu vom izbuti sa invingem, chiar ca nu mai avem ce cauta la turneul european.

Si-a inceput si meciul… Prima echipa a Romaniei vs a doua echipa a Olandei, sau echipa de seniori a Romaniei vs echipa de juniori a Olandei, in care cei doi depasiti, Robben si Van Persie se distreaza, sau IX C-ul vs XII E-ul, sau reeditarea oricarui episod al neputintei noastre stramosesti. Toate cele nouazeci de minune parca am stat in expectativa, parca am asteptat sa ne pice din cer. O echipa decolorata. O echipa de desculti cu ghete in picioare. O echipa de creta, si atat. Refuz categoric sa cred ca jucatorii s-au speriat chiar de ideea ca sunt nesperat de aproape de realizarea unei mari performante. Cu totii sunt jucatori profesionisti si ar trebui sa cunoasca a gestiona astfel de momente.

Am avut naivitatea sa cred ca, odata intrati pe teren, nu vor juca decat la victorie. Dar nu, dragi romani, se pare ca nu s-a intamplat chiar asa. Strategul Pitzi iese cu o declaratie, imediat dupa fluierul final, afirmand ca baietii au fost demoralizati si de rezultatul din cealalta partida, unde Italia preluase conducerea inca de la inceput. De aici, furtuna: ce zici bă? Lua-ti-as toate schemele defensive la lovituri libere! Pai tu de ce i-ai trimis p-astia, bă, in teren? Cum poti sa rostesti o asemenea ineptie? Pai cine la mana cui statea in grupa asta, bă? Cum e cu putinta sa depinzi deliberat de alt meci decat cel al tau? Caca-m-as in pragmatismul tau, bă! Asta e prostie! Brusc, am simtit gust de sange in gura. Dintele care-l aveam impotriva marelui antrenor Piturca, inca de cand antrena in Ghencea, imi ţâşnise iarasi prin gingie.

Dureros nu este ca a nascocit Piturca o astfel de scuza patetica, dureros e ca asta a fost exact si impresia pe care a lasat-o jocul tricolorilor. La urma cozii, asta e. Previziunile majoritatii s-au adeverit: Romania, alaturi de o alta echipa din cele trei, vor merge acasa. Avem mari jucatori ca Mutu, Chivu sau Lobont. Avem jucatori care promit, precum Tamas, Rat sau Goian. Dar ne lipseste cu desavarsire echipa si, mai nou, si antrenorul.

Terminam grupa pe locul trei, cu capul (in) sus, dupa ce am lovit inca o data plafonul mediocritatii.

Drum către o stea

• Rătăciri lirice •

 Prima rază de lumină l-a învăluit în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. S-a luptat din prima clipă, căutând cu ardoare hrana începutului de drum. Destinul începuse deja să-i modeleze orizontul…

   …După ce ultima zăpadă părăsi umerii uriaşului munte, totul ieşi la viaţă. Florile se întreceau în a picta fiecare colţişor năpădit de verdeaţă, cerul era brăzdat de bătrânii vulturi care scrutau stâncile golaşe, brazii îşi scuturau cetina de hainele ponosite ale anotimpului ce tocmai plecase, în timp ce soarele căuta să pătrundă şi pe lângă cel mai mic firicel de iarbă. Râul ce brăzda mijlocul văii se grăbea să cuprindă toţi bolovanii care îndrăzneau să-i iasă în cale iar micile zburătoare ieşite din scoarţa copacilor se amestecau printre stropii aruncaţi deasupra apei. În mijlocul lor, nepăsător, apăru el. Ieşise din marginea pădurii, singur, încercând parcă să se ferească de zumzetul din jur. În ochii săi încă se putea vedea amintirea mamei sale, înghiţită de marea albă. Nu a ştiut ce înseamnă atunci, până când fraţii săi nu începură să tulbure liniştea nopţii cu urletele lor, dispărând apoi, unul câte unul, în zarea întunecată. Acum nu mai avea nevoie de cele din urmă, fiecare zi oferindu-i încă o şansă de supravieţuire. Crescuse, blana fiindu-i tot mai băţoasa, fiecare zi lăsându-şi într-un fel semnele pe ea. Era doar el acolo, şi uneori muntele părea că-i dă puţin câte puţin din măreţia lui…

   Şi au trecut anotimpurile unul câte unul, an de an, valea urmând de fiecare dată acelaşi şi acelaşi ritual. Nopţile începură să-l surprindă tânjind către o stea ce părea că-i şopteşte alinare. A vânat, s-a luptat, a supravieţuit. Soarta nu i-a hărăzit urmaşi, pedepsindu-l, parcă, pentru tovărăşia sa cu muntele. Steaua îl chema, însă, noapte de noapte. Iar el a chemat-o lună după lună.

   …Prima atingere l-a surprins în mijlocul unei zile de iarnă, sub un cer îngheţat şi tăcut. A mulţumit ultimei clipe, căutând rece capătul de drum. Steaua lui începuse deja să-l ridice senin…