Se spune că televiziunea este o armă. Câţiva neuroni au murit aseară, luaţi prin surprindere de rafalele încrucişate trimise de pixelii ecranului tv. Rudele acestora au păstrat în memorie ultimele scene de viaţă ale nevinovaţilor ucişi fără milă. Cadrul era al unei emisiuni tv, de pe un post aflat în bătaia continuă şi, uneori, obosită a telecomenzii. Aşezaţi după sticlă, nişte humanoizi purtau o serie de discuţiii în contradictoriu, asezonate cu expresii ce făceau trimitere la originele procreerii. Motivul de harţă era, se pare, dreptul de stăpânire al vizuinei unde cele patru organisme consumau oxigenul degeaba. Cel de-al doilea sistem de semnalizare pe care îl posedau şi care, în cele din urmă, îi deosebea radical de puţinele jivine aflate printre acareturile din curtea vizuinei, era de cele mai multe ori acoperit de semnale sonore stridente:

„-Făă, să-mi bag <biiip> dacă păstrezi copilul ăla ! Eşti proastă..?

 -Ce <biip> mea vrei, fă ?? De ce te bagi ? E treaba mea cu ce-l cresc !

 -Aoleuu, să-mi <biip> una, ce proastă eşti..Nici nu ştii ce înseamnă asta, <biiiip> în gură ! Aici nu stai, fă ! Să te duci unde vrei, <biiip> ! Te dau afară, <biip> morţii mă-tii !

 -Mă duc, băga-mi-aş <biip> ! Eu îl fac, n-auzi ?? Mă descurc, fă, şi fără tine, mânca-mi-ai <biip> ! ”

Prima rafală de gloanţe venise. A urmat alta, mai puternică, trimisă alături de comentariul realizatorului : „Ideea de a păstra copilul îi surâse Mihaelei. Bucuria îi era umbrită, însă, de lipsa suportului moral al mamei sale dar şi a perspectivei de a fi nevoită să părăsească locuinţa copilăriei.”. Panica se creease deja. Sângele neuronilor căzuţi prime victime ale atacului surpinzător venit via satelit invadă caldarâmul materiei cenuşii. Urmă un nou asalt violent:

„-Ieşiţi afară, <biiip> în gură să vă <biip> ! Asta e casa mea, băă !

 -Stai, fă, ai înnebunit ?..Poate îţi <biip> una, m-auzi ? Tu să pleci, hoaşcă !

 -Bă, putoare, leneşule, te omor, băă !! Ieşi, bă, afară ! Ia-ţi şi curva cu tine şi plecai, bă!

 -Pe cine faci tu curvă, băga-mi-aş <biip> ?? <Biip> mă-tii, ia d-aici pumni, <biip> mă-tii ! Tu să pleci, că te omor, făă !

 -E casa mea, n-auzi ? Plecaţi dracu’ că vă omor, <biiip> în gură de putori !

 -Tu să pleci, babo, <biiiip> ! ”

Haosul era total, sângele se împrăştia în valuri. Finalul a fost crunt: „Deşi venise hotărâtă să-i roage pe cei doi tineri să părăsească casa bătrânească, situaţia i se dovedi potrivnică bunicii. Tinerii nu vroiau cu niciun chip să ia în calcul această variantă deşi bătrâna nu părea, la rândul ei, că ar ceda în vreun fel.” .

…Acum, totul este o amintire. Cei rămaşi în viaţă îşi plâng morţii, sperând la un viitor mai bun. Din păcate, acesta nu se întrevede în următoarea sută de ani.