Masuri de evitare a ursilor periculosi

Ingrijorati de numarul mare de atacuri ale ursilor asupra oamenilor, Ministerul Apelor si Padurilor din Canada a publicat un mesaj de avertizare catre turisti in care se prezentau 3 masuri de baza in evitarea eventualelor conflicte cu usrsul grizzly si anume:

1) circulati doar in grupuri si fiti siguri ca aveti asupra Dvs. un clopotel care sa faca zgomot alungand astfel ursul

2) sa aveti asupra Dvs. un spray cu piper pentru a neutraliza ursul in cazul unei intalniri

3) este foarte important sa puteti diferentia fecalele de urs negru (care nu ataca omul) si grizzly (care e cel periculos). Fecalele de urs negru contin urme de afine, conuri de brad si blana de animale mici (gen veverita) in timp ce fecalele de grizzly contin urme metalice de clopotei si miros a piper !

Pasiunea mea este prematura!

Vara asta, ce uşor, uşor, îşi închide decolteul, lăsând loc fâşului de toamnă, am constatat că mi-am dezvoltat armonios o nouă pasiune. Pasiunea pentru fashion.

Dacă în timpul unei sesiuni de zapping se întâmplă să îmi împiedic privirea în paşii apăsaţi ai unor top modele în plină manifestare a graţiei, petrec minute în şir cu ochii aţintiţi la tv, absorbit de eveniment, făcând ture de sus în josul şi de jos în susul formelor filiforme ale fătucilor ălora.

Nu vă gândiţi că mă gândesc la ce s-ar gândi majoritatea reprezentantelor sexului frumos în astfel de posturi. Parcă aud: ar fi mişto rochia asta dacă s-ar renuţa la paiete; şi ar fi mers şi o pălărie la ea; sau nu-mi place fată asta. E prea împopoţonată. Are prea multe zorzoane. Sau e supeeerbă rochia asta de seară. E aşaaa… de-o vulgaritate pălită. Dar nu o prinde bine coafura, fată. Cocul ăla e prea… convenţional. Nu, clar nu!

Gândurile ce mi se derulează în cap sunt total opuse raţiunii pentru care designerii ăia şi-au pus creioanele şi foarfecele la contribuţie. Dacă ei şi-au ars creierii la cum să le îmbrace mai bine, eu îmi angrenez toate pârghiile, concentrându-mă pe un aspect mult mai primar şi anume la cum să le dezbrac mai uşor.

La carne, oşteni !

Un septembrie încă îmbrăcat cu straie ţipătoare de vară m-a prins astăzi undeva, în capitala patriei, cu mintea transpirată de gânduri încărcate de grade Celsius. Trafic, praf, RATB indecent, proiecte de predat, oameni, toate acestea udau din belşug rădăcinile unui arbore de năduf şi de cuvinte nu tocmai auzite pe la biserică, care începuse să crească agresiv cu fiecare oră bifată pe cadran. În tot acest amalgam de senzaţii pline de sudoare, remarc în dreptul unei unităţi militare câteva pancarte cu un slogan menit să crească inima oricărui iubitor la extrem al ţării: “ARMATA ROMÂNĂ-FORŢĂ-PROFESIONALISM-RESPECT !”. O adiere palidă îmi aduse un fir de praf în ochi. Am continuat în gol drumul pe care îl aveam de urmat, încercând cumva să găsesc o imagine asociată cu rândul citit mai devreme. Am găsit-o după câţiva metri. Din mijlocul unui nor de fum, sustras parcă din mijlocul unei scene de luptă de la Griviţa, cu Sergiu Nicolaescu în toate rolurile, apăru el, soldatul, viitor erou, cu sudoare în priviri si mustind de forţă din toate încheieturile. Arma sa era gata de luptă, desenând în aer urme ale mişcărilor perfecte şi identice ale ritualului de război. Ca un real participant la clădirea profesionalismului militar românesc, oşteanul duse mâna la chipiu, salutându-şi cu respect colegii apăruţi din spatele negurii aliate lor, aşa cum codrul a purtat pavăză românului în toată această istorie zbuciumată a neamului nostru. Urmă un moment emoţionant pentru poporul gură cască aflat în faţa gardului unităţii militare: fumul se ridică, oştenii se adunară unul lângă celălalt, victorioşi, culegând micii de pe grătar cu o dexteritate invidiată şi de către cel mai experimentat artilerist, în timp ce PET-ul  de bere trecuse deja de primul tur prin paharele aliniate regulamentar în faţa lor. Întocmai unei lacrimi, o picătură de răcoare se prelinse pe sticla aruncată mai apoi în iarbă. Apa îşi continuă, în final, circuitul său în natură, lăsând pietrele neclintite. Soldatii au aţipit, poate. Sau, poate, ne veghează.

Un barbat la epilat

Doamnelor si domnisoarelor, să nu vă mai aud că ziceti „voi nu stiti prin ce trecem” că eu acum stiu!

Scurt istoric: Mă rad sub brat de vreo 12-13 ani. Firesc, firul se facea tot mai trainic si mai frumos, incepuse sa o ia in jos, spre coate. Deci asa nu se mai putea. Fără mângâierea lamei, axilele mele ar fi aratat in curand ca ZZ Top (cautati pe google cei care nu-i stiti) in mizerie.

Asa ca am luat suprema decizie de a trece la epilat. Am coborat la salon curios de ce mi se poate intampla. M-a intampinat domnisoara care m-a tuns cu gauri cu ceva vreme in urma. „Va tundeti?” I-am zambit multumit de raspunsul ce urma sa i-l dau:”NU! Ma epilez sub brat” A zambit, ca la o gluma buna:”Glumiti?” „NU! Ce-i de glumit in asta?!” A mai zambit o data si a zis „Nimic”, plecand…. Intre timp a vanit epilatoarea, Buna ziua, pofiti in cabinet.

Am intrat in „cabinetul” care arata ca o sala de operatii.. Si am fost invitat sa ma intind pe un pat la fel de medical. Incepusem sa fiu intimidat. Mi-am dat tricoul jos, mi-am supt un pic burta, am ridicat bratele. Doamna a proptit deasupra mea un bec extrem de puternic, fix ca alea de la chirurgie, si a inceput sa ma studieze:”Mda…nu-i rau, totusi va va durea un pic…mda, in fine, sa incepem”. Eu zambeam. Durere, zici?! „Durere” eram poreclit in copilarie, eu am inventat durerea, mananc durere pe paine! Doamna amesteca maglavaisul intr-o oala. M-a informat ca fiind prima oara, folosim ceara clasica. Ok, cum zici tu, mare scofala! Apoi cu o spatula mi-a intins sub brate şmecheria. O crema calda si galbena, mai ca-mi era pofta sa gust un pic. „Va arde?” „Nici pomeneala, domnisoara” – am raspuns zambind la fel de smecher. A inceput sa apese ceara care se întărea si, pe neasteptate, JBANG!!! Ochii au dat sa-mi iasa un pic din cap. Smulsese ceara intarita cu tot cu firisoarele mele.

Domnisoara m-a studiat din priviri si m-a intrebat:”V-a durut?” „Un pic, asta-i tot?!” am provocat-o eu viteaz. „Nu, nu-i tot.” – a venit replica pe care nu o doream si nu o asteptam. „Mai dam un strat, ca au mai ramas firisoare.” Si din nou m-a uns cu ceara fierbinte. Adevarul e ca mă asteptam sa fie mai dureros. Că atat de mult va plangeti, domnisoarelor si doamnelor, incat m-am asteptat la ceva similar cu luatul unui sut in coae. Zona tocmai epilata imi era insa deja sensibila si cea de-a doua „extragere” a fost mai dureroasa. Ochii mi-au iesit cam jumate din cap. Si cu toata vitejia mea, am recunoscut:”Nu-i teribil de placut…” Domnisoara mi-a zambit si a spus:”Inca o data si gata!”

Inca o data?!?!?! Pai de ce? „Tot v-au mai ramas niste firsoare. As putea sa le smulg cu penseta. Cum doriti?” Eram invins. „Cu ceara, domnisoara, cu ceara…” Mi-a aplicat cel de-al treilea strat. Nu mai imi era bine, nu mai zambeam, vroiam sa se termine dracu o data, imi era dor de lama mea si de usturimea after shave-ului aplicat dupa ras. Si JBANG!!!!! + a treia oara!!! Mi-am muscat buzele. Mi-a venit sa o iau pe domnisoara de freza si sa o dau cu capul de lampa, de dulapuri de pereti. ” ‘tu-ti gura ta de ceara si epilare, mai bine imi las carlionti ca evreii!” Chiar ma duruse. Domnisoara isi cerceta opera. Mă intreabă:”Aveti Baneocin acasa?” „Nu stiu ce-i ala, si de ce ar trebui sa am?” „Pentru ca v-a dat un pic sangele.” „Vaaaaaaaaaaiiiii, ‘tu-ti ceara ma-tii care te-a facut de ceara si de epilare… – injuram in gand ca birjarul. „Mi-a dat sangele?” „Da, un pic, se opreste repede.”

M-a dat cu niste creme calmatoare, cu o pudra, si mi-a zis ca-s gata. Da, eram gata, la propriu. Tineam mainile pe langa corp de parca avea sub brat doua becuri fierbinti. Si acum simt tot asa. In plus am inceput sa transpir. Si cica nu am voie sa fac dus vreo doua-trei ore. Si nici sa ma dau cu after-shave.

Deci da, stiu prin ce treceti. Si da, stiu ca se poate si mai rau. Nu vreau sa-mi inchipui ce s-ar fi intamplat daca ceara mi-ar fi fost aplicata si apoi smulsa din zone, sa zicem, mai sensibile. Aferim!

Providenţă preferenţială

Seara trecută, pe când stăteam cu mintea picior peste picior, aşteptând ca materia-mi cenuşie, împachetată în cutia craniană, să fete o idee fertilă, m-a fulgerat un gând ce mi-a aprins în minte următoarea întrebare: dincolo de viaţă, providenţa dispune de vreun organism divin care să funcţioneze ca un soi de birou de emigrări?

Adică, odată ajuns dincolo, un reprezentant al biroului de emigrări să te întâmpine cu un pix şi un formular tip şi să te îndrume pios să completezi rubrica cu data şi locul naşterii, rubrica cu data şi locul transcenderii, cauzele ce te-au adus acolo, secţiunea cu fapte bune, secţiunea cu fapte rele, religia la care vrei să te încadrezi, semnătura şi data. Apoi, iei loc pe un norişor şi aştepţi decizia instanţei supreme. Nu cred că mai e nevoie şi de bon de ordine pentru că şi aşa nu toată lumea se înghesuie să ajungă într-acolo.

Două ferme cu tupeu

Am zărit pe o pânză a internetului, într-un colţ de ecran, următoarea înşiruire de cuvinte: două ferme din Estonia vor să devină “republică sovietică” independentă.

Era de aşteptat, dom’le. Când agricultura tradiţională începe să fie înghiţită de boom-ul tehnologic, fermieru’ îşi pune secera şi ciocanul în cui şi se lasă devorat în prostie de nostalgie. Sincer, nu cunosc cât este nostalgie, cât este roşu în faţa ochilor sau cât este gol în spatele frunţii, dar sper din toată liniştea se nu se creeze un precedent prin recunoaşterea acestei republici separatiste.

Mâine, poimâine, aud că grupului de pensionari activi din Parcul Cişmigiu li s-a facut de stat independent. Şi până să apeleze la Moscova, vor apela la tovarăşul Iliescu. Şi-apoi, cum ar fi să avem în centrul Bucureştiului, Republica Socialistă Cişmigiu vecină de stradă cu Primăria Capitalei? N-ar înnebuni Băsescu?