În general, nu suportăm cerșetorii. Fiecare are motivația sa dar un sâmbure de adevăr formează o punte comună pentru toți. Cerșetorii, la rândul lor, au un sindrom comun care cere de mâncare. De obicei, acesta are forma unui ban pentru frățiori, un ban pentru pâine sau un ban pentru gura ăluia mic. Sau un ban pentru gura care cântă.
Sunt oameni care dau și oameni care nu dau de pomană. Adică există unii care pică în capcana rețelelor de pomanagii și alții care nu pică. Așa cum spuneam, cerințele sunt unele oarecum acceptate. Dar cum ați reacționa dacă un potențial plătitor de taxe (care, din păcate pentru țară, are ghinionul de a nu-l angaja nimeni, deși a încercat de nenumărate ori…) vă aruncă brusc spre rezolvare o problemă de genul: „șefu’, ai să-mi dai doi lei de bilet ?” ?…Eee, acum să văd simțul civic. Omul vrea să fie regulamentar și are nevoie de bani pentru bilet de autobuz. Îi mai dați cu flit ?
Românul, cică, s-a născut poet. De fapt, românul este un mare inventator. Invențiile majoritare ale sale, din păcate, sunt brevetate în lumea celor care cerșesesc. Iar premiile le dăm tot noi. Ăia care picăm în plasă, evident.
Să dăm năvală!
Băi fraţilor ce liber e în Bucureşti! Şi ce linişte! A plecat lumea în vacanţă. Care pe unde a putut. După buget. Dar cred că 90 la sută dintre ei au plecat la munte. La noi la munte, Valea Prahovei, Poiana Braşov…
Cred că e super să pleci în perioada asta în vacantă la noi la munte. Şi foarte relexant de altfel. Să vezi că toţi bucureştenii pleacă cu tine şi să ştii sigur că se vor intoarce o dată cu tine. Să faci în şase, şapte ore 180km este foarte odihnitor. Trebuie să fii foarte norocos să ajungi în concediu deja odihnit şi detaşat de problemele cotidiene, de trafic, de stres!
Unii nu au fost asa de norocoşi şi au ajuns repede cu trenul. Alţii au fost norocoşi, că a plonjat unu’ cu maşina peste liniile electrificate ale CFR-ului şi s-au odihnit şi ei în tren vreo şase ore până au acţionat cu promptitudine autorităţile.
Gata! Ne-am cazat şi acum vrem să mergem pe pârtie. Cum să mergem pe jos pâna acolo? Luăm maşina, dragă! Luăm maşina şi stăm. Poliţia a blocat drumul de acces către pârtie. Nu mai sunt locuri unde sa-ţi parchezi (laşi) maşina. Cum? Nu mai sunt locuri în parcare, pe lângă parcare, pe lângă drum, în drum şi nici în pădure? Dar nu ne enervăm dragă, am venit să ne relaxăm aici!
Mamă, ce mişto e pe pârtie! Voie bună, plin de lume, îmbulzeală am putea spune! Iar după un timp ţi se face foame şi sete şi te duci la o cârciumă. Te duci dacă găseşti o masă liberă. Dacă nu, te mai plimbi, mai respiri aer curat, te relaxezi intr-un cuvânt. Într-un final, poate găseşti vreo masă liberă pe undeva. Şi să vezi atunci de ce ospitalitate ai parte! Ospătari zâmbitori, bine dispuşi si cu grijă pentru sănătatea ta. În sensul că, după ce dai comanda, te mai lasă vreo oră să te odihneşti, că doar nu vrei să mănânci imediat după ce ai alergat atâta să cauţi o masă. Nu de alta, dar mănânci cu noduri.
Bă, ce marfă este în concediu! Abia aştept să mă-ntorc în Bucureşti cu gândul la cele şase, şapte ore odihnitoare de la întoarcere! Cum ar veni, te relaxezi şi la dus şi la întors!
Odihnă plăcută vă doresc!
Posibil anunţ
Stimaţi, locatarii,
O dată cu întîrzierea citiri la timp a apometrelor ASOCIAŢIA NOASTRĂ a rămas restantă.ACUM trebuie, plătite şi gazele. Ex. şanse MARI să fim debranşaţi. Ce-i care, NU, a plătit pînă ACUM sînt rugaţi să plătească, gazele + căldura.
VA RUGAM PLATITI ca să nu fie surprize. E păcat să începem ANUL NOU cu datori. Cine nu plăteşte v-a apărea la panou.
Fi-ţi locatari model!
30:12-2008 ASOCIAŢIA.
Crăciun betegit
Crăciun fericit ! Asta ne dorim cu toții, nouă și celor de care ne pasă. Moș Crăciun există ? De fapt, spiritul său ce formă a căpătat ? Gîndindu-mă la copilărie, nu pot să nu remarc diferențe între optica de atunci și cea de acum. Chiar dacă anii au trecut, Moșul va exista într-o formă sau alta, strâns legat și de un context social, economic, cultural. Va exista, dominat fiind mereu de familie și turma căreia i se asociază celula societății. Iar pentru un copil, imaginea impregnată astfel îl va călăuzi tot timpul.
Astăzi, Moș Crăciun nu mai este doar unul. Sunt mii. Zeci de mii. Sute de mii. Fie că doboară recorduri, fie că este negru, fie că face plajă sau surfing, fie că are chipul unui urs sau al unei marmote, este clar, Moșul nu mai este același. Astăzi, Crăciunul înseamnă cumpărături fericite, reduceri la mall, excursie la schiat. Colindele încep timpuriu iar flacăra lor este întinată de hoardele de cerșetori ce agasează trecătorii. Copiii ce îți sună la ușă sunt asociați, subconștient, cu ei. Nimeni nu mai vrea dulciuri și mere, banii sunt motivul pentru care se apucă de îngânat un cântecel. Urările de sănătate și fericire, trimise printr-o scrisorică, au luat calea sms-ului (normal, de altfel) dar au căpătat forme grobiene, cu „reni futuți în cur”, „să ai jeep-uri în garaj”, „J. Lo să-ți fie vecină”, „dolarii să-ți cânte în cont” și multe altele. Moș Crăciun înseamnă hypermarket, devenit sursă de cozonaci, jucării cu țâncii urlând agățați de ele, părinți stresați la coadă, sarmale la conservă.
În urban, Crăciunul are o altă formă. Așa a fost, așa va fi. Iar cu timpul, denaturarea spiritului său va fi tot mai accentuată. La sate, schimbarea începe ușor, ușor. Și nu în sensul păstrării unor tradiții. Mirosul de cozonac, scorțișoară, brad și bucuria colindului din ajun vor fi peticite de influențele pur afaceriste. Iar copiii care l-au cunoscut pe Moșul adevărat nu se vor mai regăsi nici în cărțile de povești.
Cu microfonul în prizdă
Ieri dimineaţă dacă nu mă înşel, când mă uitam sau visam că mă uit la televizor, pe sport.ro mi-a atras atenţia o secvenţă de vreo zece-cinsprezece secunde în care două dudui trăgeau de un microfon. Prima dintre ele, care părea o reporteriţă 4×4, adică de teren, adică una care transmitea în direct din teritoriu, o făcea puţin mai discret deoarece chiar era în toiul unei transmisii în direct (sau cel puţin aşa lăsau impresia imaginile). Cea de-a doua duduie, care se dorea aterizată cumva pe neaşteptate în cadru, trăgea de microfonul ăla cu vigoarea şi încăpăţânarea unui copil dornic să-şi recupereze jucăria înstrăinată.
Dar de ce să îţi doreşti, ca femeie, cu atâta abnegaţie un microfon!? Răspunsul n-a întârziat să apară în josul ecranului, ambalat într-un mesaj de genul: “pentru că bărbaţii iubesc doar sport.ro”. Apoi s-a revenit în studio.
Acuma, dincolo de simbolul falusului subtil strecurat sub husa microfonului ce vibra complice la dorinţele arzătoare ale duduii neglijate de bărbatul devorator de sport, mi-a năvălit în cap – ăla de pe umeri – o erectă nedumerire: cum poţi face sex, bărbat fiind, cu un post de televiziune altfel decât nebăgându-ţi pula în el? Copyrigher-ii ăia şi-or fi pus-o? Problema adică…
Dacia cu sase roti
22 Decembrie 2008, cu Iliescu (încă) în prim-plan. Se va termina blestemul ?
Suntem în Decembrie 2008. Mai exact, 22 Decembrie 2008. Acum nouăsprezece ani se dărâma un regim jignitor pentru orice naţiune. Spontan sau nu, protestul popular a reuşit scrierea unui alt capitol din istoria României, sângele întins peste străzile martore acestui eveniment fiind pecetea rămasă pentru urmaşi. Indiferent care a fost scenariul de bază al mutării politice din Decembrie 1989, cert este că orizontul poporului a căpătat altă culoare. Durerea a devenit speranţă. Cei care şi-au jelit morţii, fie atunci, fie în perioada neagră a regimului comunist, au renăscut privind către şansa copiilor încă neatinşi de plaga dictaturii.
Suntem în 22 Decembrie 2008. Ion Iliescu, primul preşedinte al României „libere” a participat, alături de alţi români, la comemorarea eroilor căzuţi pentru libertate acum nouăsprezece ani. A fost huiduit şi lovit cu ouă de un bătrân, după ce ieri a primit o rafală de monede. Gestul, condamnabil în opinia unora, a stârnit, probabil, o umbră de satisfacţie în sufletul altora. Nu sunt în măsură să judec incidentul. Este definitoriu pentru PSD-ist, în schimb, răspunsul dat de fostul preşedinte: „…este opera unor dezaxaţi care trebuie ignoraţi. Este ura tâmpită a unor oameni lipsiţi de cultură, lipsiţi de moralitate elementară şi de respect”. Stimate domn, să ne gândim un moment cum a tratat aceşti „dezaxaţi” regimul care v-a crescut pe dumneavoastră. Regimul în care v-aţi format convingerile şi în timpul căruia aţi pus semnătura pe documentele ce declanşau distrugerea de vieţi. Să ne gândim la „ura tâmpită” faţă de valorile anticomuniste, faţă de cultură, faţă de opinii individuale. Să privim moralitatea torţionarilor, a poliţiei politice, a întregii nomenclaturi. Să ne amintim de lipsa de cultură, fapt care a dus la cretinizarea unei naţiuni întregi. Şi, nu în ultimul rând, haideţi să ne gândim la ignoranţa faţă de morţii din Decembrie ’89, aşa cum aţi construit-o dumneavoastră. De ce nu aveţi onoarea să nu mai întinaţi idealurile tinerilor de atunci ? Când veţi sfârşi, domnule Iliescu ?
Suntem în 22 Decembrie 2008. În urmă cu aproape o lună au avut loc alegeri. Alegeri libere, aşa cum se întâmplă de nouăsprezece ani în România. Aşa cum şi-au dorit oamenii ieşiţi în stradă în Decembrie 1989. România de azi nu seamănă cu cea de acum aproape două decenii, asta-i clar. În schimb, tumoarea a rămas aceeaşi, manifestându-se sub forme din ce în ce mai odioase. Iar leacul împotriva sa va fi cea mai bună ofrandă adusă eroilor comemoraţi zilele acestea.
22 decembrie 1989 sau momentul prevestirii unei democraţii
Anul 2008 a intrat în ultima turnantă. Ca orice naţiune care îşi respectă trecutul dar care continuă să-şi compromită invariabil viitorul, printre sarabanda cumpărăturilor, tranşarea porcilor sau degustarea murăturilor – preocupări bine impregnate în ADN-ul colectiv – şi printre discuţii referitoare la instalarea crizei mondiale sau la reprezentaţia politică naţională – preocupări conjuncturale – suntem datori să amintim din nou, parcă din ce în ce mai stins, de evenimentele din decembrie ’89.
Analizele retrospective ale faptelor petrecute acum nouăsprezece ani, care rămân în decursul anului sufocate de actualitate, reîncep uşor, uşor a-şi face loc printre titlurile ziarelor sau în spaţiul de emisie al radiourilor şi al televiziunilor. Prind viaţă aceleaşi întrebări pentru a sfârşi din nou în beznă, negăsindu-şi răspunsurile. Revoluţie sau lovitură de stat? Cine a tras în noi? Unde sunt teroriştii? Vor fi condamnaţi vinovaţii? Oare se va face lumină?
Visurile si idealurile ce au mânat oamenii să iasă în stradă şi să strige „Libertate!” chiar cu preţul vieţii s-au stins treptat într-o resemnare tacită. Paradoxal sau nu, ele au fost înăbuşite rând pe rând în timp ce România făcea primii paşi în mult râvnitul tărâm al demorcaţiei. Inerţia celor aproape 50 de ani de comunism a fost mult prea mare pentru ca o mână de oameni să fi putut schimba la momentul decembrie ’89 destinul unei naţiuni. Societatea românească era mult prea bolnavă pentru a nu înghiţi pe nerăsuflate pastilele falşilor ei salvatori. Ce repere asupra democraţiei şi a valorilor acesteia ar fi putut avea un simplu individ, un product al societăţii comuniste, a cărei traiectorie a fost trasată cât mai aproape de linia partidului unic? Ce aspiraţii ar fi putut avea un om izolat într-un cerc de sârmă ghimpată? Respectul şi admiraţia faţă de acei oameni care au avut curajul să iasă în stradă în momentele acelea ar trebui să fie cu atât mai mari cu cât şi ei au fost exponenţii unei societăţi în care drepturile şi libertăţile au fost atrofiate de mecanismul aceluiaşi sistem diabolic de represiune.
Revoluţia din ’89 a fost doar o simplă şi necesară etapă pentru restabilirea unei noi ordini. Păcat că a fost nevoie să moară oameni nevinovaţi şi să se nască visuri deşarte pentru aplicarea ei. Sunt aproape douăzeci de ani de când România a simţit din nou izul libertăţii. Însă duhoarea epocii trecute încă persistă. Mai e nevoie de timp…
Evenimentele din decembrie ’89 rămân pentru nostalgici momentul declanşator al căderii în derizoriu, al derivei nesfârşite în apele învolburate ale tranziţiei, în aceeaşi măsură în care tânăra generaţie se raportează la acestea ca la principalul motiv pentru care programele televiziunilor sunt perturbate cu aceleaşi cadre anacronice neinteresante, an de an, în pragul sărbătorilor de iarnă. Pentru cei din stradă, cei care le-au făcut posibile, rămân doar o mare dezamăgire.
Oraşul recordurilor
Iată că pe final de an 2008, Bucureştiul intră în Cartea Recordurilor pentru că aproape patru mii de Moşi Crăciuni au împânzit centrul oraşului, dăruind câte ceva mulţimii de gură-cască adunată pe acolo. Se pare că primarul Oprescu, după ce a terminat cu brio cele promise în campanie, s-a apucat de fineţuri. Am înţeles că urmează cel mai lung cârnat şi cel mai mare tort.
Eu cred că pe lângă evenimentele menţionate mai sus, frumoasa noastră capitală ar mai putea bifa vreo câteva recorduri. De exemplu, la omologarea celui mai mare cârnat s-ar putea face un duo cu cea mai mare masă de fomişti (cu vârste de până la 90 de ani) ce va fi prezentă la consumarea, ca să zic aşa, a evenimentului. Care se poate transforma cu succes în cea mai mare mulţime de guri care va consuma, în cele din urmă, cârnatul gigant. Bineînţeles, se va putea consemna şi prezenţa în acelaşi loc a celor mai mulţi oameni care se ceartă în acelaşi timp. De unde ceartă ? De la cel mai mare grup de cetăţeni care vor dori în acelaşi timp să muşte primii dintr-un cârnat. Domnule Oprescu, v-aţi gândit la acest potenţial ?
Oricum, lista poate continua: pentru cea mai mare concentraţie de maşini pe metrul pătrat, pentru cel mai poluat oraş la orele dimineţii, pentru cel mai alert ritm de distrugere a spaţiilor verzi, pentru cele mai multe încălcări ale regulilor de circulaţie, pentru primul edil analfabet care a garantat un ministru al educaţiei, pentru numărul de nunţi făcute de populaţia „discriminată” printre blocuri, pentru numărul de neuroni distruşi pe minut şi pentru multe altele. Domnule primar, pe acestea nu vă grăbiţi să le omologaţi ?
Linişte şi pace
Aşa începe un colind la Realitatea TV. Apoi cântă un grup de copii urmat de un grup de politicieni, să zicem reprezentativi pentru clasa politică românească. Şi se pupă şi dau noroc între ei de zici că sunt cei mai buni prieteni. Dar ei chiar sunt prieteni. Îi leagă un ţel comun. Ştim cu toţii care este…
Printe altele, colindul se încheie cu următorul mesaj: “Sărbători liniştite!”. Adică ?
Adică poţi ? Normal că poţi ! Uite, eu m-am mai liniştit puţin când am văzut cum Ion Iliescu a fost huiduit şi “atacat” cu monede în Cimitirul Eroilor ! Da’ doar puţin….căci apoi mă enervez şi mă înfurii când realizez că aceşti oameni mi-au furat viitorul ! De 20 (douăzeci) de ani tot îl fură ! SISTEMATIC ! Şi furia mea se transformă în ură şi dorinţă de răzbunare…Vreau să am o putere magică să pot să-i calc pe cap dacă şi când îi întâlnesc pe stradă. Aş vrea să-i omor la fel cum ne omoară ei pe noi prin lipsa drumurilor şi a marcajelor corespunzătoare şi prin prezenţa gropilor ce creează accidente. Prin neputinţa ambulanţelor ce nu pot ajunge la pacienţii din sate din cauza căilor de acces impracticabile. Prin lipsa de medicamente în spitale, lipsa educaţiei din scoli, haosul şi nedreptatea din justiţie, lipsa de respect şi nesimţirea de care dau dovadă faţă de cei care i-au ales, atunci când apar la TV. Prin stresul zilnic la care suntem supuşi când ieşim pe stradă, prin traficul infernal, prin lucrările interminabile şi şanţurile lăsate destupate cu lunile. Prin faptul că am devenit nişte indiferenţi faţă de cei din jur, nişte “şmecheri”, nişte şpăgari, nişte “descurcăreţi”.
Se spune că toţi avem astfel de instincte criminale dar că le ţinem reprimate şi nu ies la suprafaţă decât stimulate.
Vă urăsc pentru faptul că mă “stimulaţi” astfel zi de zi ! Linişte sfântă vă doresc!