E trecut de 11 si déjà picioarele nu ma mai asculta, parca dansez pe gheata fara patine. Printr-un miracol poate ajung la timp. E al dracului de frig si mi-am luat pe mine doar un tricou si o jacheta scurta de toamna. Ninge din ce in ce mai tare si a inceput sa bata un vant puternic de parca ar vrea sa ma opreasca. Respir adanc aerul rece si-l simt in tot corpul ca pe o mie de ace, o sa faci pneumonie sigur, idiotule! N-ar fi mai bine sa faci stanga spre Berzei, barul e tot acolo si un pahar de tarie ar fi binevenita, la fel ca in oricare din zilele astea nenorocite. Johnny plimbaretu’, cel mai bun prieten al meu, intotdeauna te scote din bucluc, mai ales cand nu mai suporti pe nimeni in jurul tau, te face …. mai amabil, mai placut, mai vorbaret sau cum spune Malina, barmanita, “te transformi intr-un dobitoc cand bei!”. Bine ca imi spune asta cand sunt beat, treaz nu as suporta penibilul situatiei. Incerc s-o agat de doi ani si ea ma plezneste peste ochi cu portia ei de realitate…are doi copii, e maritata si nu-i trebuie nici macar o doza din esecul meu personal si professional. A trecut ceva vreme de cand nu mai am job si am ajuns in extrema de rahat a datoriilor, pentru o seara cu Johnny. Pana si telefonul l-am dat pe o sticla si un cartus de tigari…ultima mea legatura cu prietenii, cu ai mei. In fiecare zi gasesc dimineata o hartie agatata de clanta usii cu “pe unde umbli mah?” “ne vedem la club maine la 10?” “suna-ma 074…..Clara”….sora-mea. Am uitat de Clara, a fost ziua ei alaltaieri, 30 de ani…bineinteles ca nu m-am prezentat la chermeza, in fiecare an aceleasi fete, ea in centrul atentiei, eu la ba,r cu obisnuitul “double Johnny on the rocks”.As fi stanjenit-o cu siguranta, daca voiau spectacol mergeau la circ. Oricum a presimtit dezastrul si mi-a strecurat o hartie de 100 euro pe sub usa. Dezastrul s-a produs imediat, am stins o datorie de 50 la Ana, vecina si am mai stins apoi de cateva ori cate 50 de Johnny la bar.
11:30, la dracu, cat de tarziu e, nu-s nici macar la jumatatea drumului. Imagine apocaliptica in vitrina pizzeriei, ciufulit, cu o barba demna de stramosii vikingilor, o tigara fumegand in coltul gurii, o jacheta ponosita si o mana de dincolo de geam care imi face semn sa plec . Cum dracu’ am ajuns in halul asta? Nici macar nu mai conteaza , simt ca nu o sa ajung la timp si ma enerveaza la culme. Am fost punctual toata viata, n-ar trebui sa se schimbe asta acum, nu,nu, nu acum.
Imi e foame de crap, n-am mai mancat ceva decent de doua saptamani, mi-aduc aminte de frigiderul de acasa, cel mai important obiect dintre toate….am scris cu markerul pe el “Creatorul de gheata”, singurul lucru care mai functioneaza..de fapt singurul lucru, celorlalte le-am gasit noi proprietari. Am pastrat doar salteaua si jaluzelele sa ma apere de lumina diminetii, nu ma trezesc niciodata inainte de pranz….doar azi, azi e o exceptie, da…si intarzii fir-ar al dracului!
Rahat! Maria…fix in fata mea cu silueta ei perfecta, vine chiar spre nenorocita asta de pizzerie, o sa ma recunoasca cu siguranta…sau nu. Incerc o eschiva si simt deodata ca ma indepartez de orice lucru din jur, trecerea de pietoni e prea departe, din spate vine o multime de oameni si masinile astea care trec cu o viteza ametitoare si ninge. Nu vreau sa ma vada, nu vreau sa vorbesc cu nimeni, n-as putea sa mint! Trebuie sa dispar si repede! Aud in spate un scartait de roti, frane dezlantuite din toate partile si inconstienta care-mi urla in cap sa fug…si fug.Imi aud numele strigat in urma dar nu ma pot opri decat doua strazi mai incolo, inaintea unui bar in care intru cu toata viteza, aproape daramand un cuplu care tocmai se indrepta spre iesire. Simt ochi atintiti spre mine de parca sunt o tinta miscatoare, parca stiu toti unde ma duc, ce vreau sa fac si…Johnny…deasupra barului. Cu un efort suprem imi dezlipesc privirea de pe eticheta si intreb unde e baia. Vigilenta barmanului ma insoteste pana trec de usa cu pricina si ma lasa singur cu o durere transformata in greata … si dau afara..tot si nimic, parc-as fi gol pe dinauntru, simt ca ma sufoc si incerc sa trag ar in piept printre spasme si convulsii. Sunt in genunchi langa buda asta infecta dorindu-mi sa dau afara tot raul din mine. Imi revin destul de repede, corpul asta nu mai are nimic de dat, fizic sau psihic. Stors de vlaga ma indrept catre iesire impreuna cu gandurile de bine ale barmanului.
12:00 si cred ca oricum nu mai ajung. Refac in minte un alt traseu de parcurs si ma grabesc spre dreapta. Nu mai ninge chiar asa de tare si ma simt un pic mai linistit. Stiu stradutele astea ca pe propriul buzunar asa ca…merg cu capul in pamant, ridic gulerul jachetei si aprind o tigara din care trag cu sete vreo dou trei fumuri la rand. Mai arunc o privire in spate dar nu e nimeni.
Aici e..parca recunosc cladirea asta veche din colt. Aleea se desfasoara lung in fata ochilor mei, intunecoasa, ingusta. Numarul 213…si raman pironit in fata, nu ma mai pot misca desi stiu cu siguranta ca e singurul lucru de facut. Trebuie sa recunosc..e prima oara cand am vointa si nu ma mai asculta fizicul. Inchid ochii si incerc din toate puterile sa misc… Se aud pasi in spate, din ce in ce mai aproape, simt cum cineva ma apuca usor de brat si ma trage usor spre intrare. Deschid ochii si o vad cum preia din socul meu, tremur tot si cred ca si ea la fel…Maria. Urc usor scarile si abia mai am timp sa recitesc inscriptia de la intrare: “Asociatia alcoolicilor anonimi”.
Un alt început de sfârşit
Orice ai face, orice ai gândi are un început, e un început de sfârșit. Îți dai seama de lucrul ăsta când te naști și începi să plângi, și plângi vreo 2-3 luni de nu te mai oprești. Întotdeauna e cineva lângă tine care încearcă să te facă să te simți confortabil, băgându-ți un sfârc în gură. Vei vedea mai târziu că nu e chiar așa de rău. Pentru moment practica asta este menită să-ți reprime primul sentiment față de lumea în care vei sfârși inevitabil (parcă era mai bine înăuntru!).
Participi activ la distrugerea mediului în care vei înfrunta finalul. Mănânci în exces astfel încât destabilizezi bugetul celor doi acoliți ce-ți supraveghează mișcările. Spargi orice obiect pe care pui mâna încercând să aduci imaginea “locuinței”, așa cum o numesc cei doi, la stadiul de auster. Defechezi atât de mult încât aerul din casă s-a schimbat. Marchezi prima victorie când el se înverzeste la față, schimbându-ți scutecul…Marchezi printr-un jet de pipi, neașteptat, direcționat către aparatul lui vizual. Frumoasă perioadă…Victorie după victorie!
Primele cuvinte tot de la el le-ai învățat..”Băga-mi-aș pula”. Nervozitatea lui crescândă și oboseala îl fac să repete obsesiv aceste cuvinte.Neștiind ce înseamnă, ai inceput să le folosești și tu în încercările de a comunica cu al treilea personaj din peisaj,ea…”lapte, băga-mi-aș pula”. S-a conformat imediat și din momentul ăla ai știut cumva că “pula” e la comandă oriunde. Mda…începuturile misoginismului…
După ce te-au obișnuit și cu exteriorul prin plimbări dese cu căruciorul, după ce răspunsurile la întrebarea “de ce, băga-mi-aș pula?” au încetat să mai vină, după ce ai căzut de nenumărate ori în fața lor încercând să mergi (prima oară te-a luat amețeala, semn că ai rău de înălțime) au hotărât să te dea la creșă, ulterior la grădiniță. N-ai să mai vezi niciodată doi indeciși ca ei, în fiecare zi “băga-mi-aș pula” te duc și te aduc înapoi, încât ai clacat și ai renunțat să-i mai înțelegi.
Ai crezut că s-au schimbat când te-au luat înapoi pentru vreo câteva luni, te-au indus în eroare cu mic dejun și desene animate la orice oră, cu tone de dulciuri și o gramadă de jucării. Ai sperat că așa o să fie mereu de acum înainte…Asta până când afară a început să plouă și te-au echipat cu “cărți”, “caiete”, “stilou” și “ghiozdan”, te-au îmbrăcat în pătrățele și ți-au făcut vânt pe ușa cștre “ȘCOALĂ”.
Ai observat, din clipa în care ai ieșit în stradă, că nu ești singurul ostracizat, ca o forță nevăzută atrage ca un magnet spre clădirea aia pătrățoasă, o gramadă de pitici ca tine. Într-o sală mare v-au adunat pe mai mulți și în scurt timp v-au lăsat singuri cu o grasă cu păr roșcat, cu sâni imenși, exact ca mătușă-ta din partea lu’ tactu…O voce pițigăiată care vorbește în țipete scurte ca să se facă înțeleasă.
Ești clasa I și te obișnuiesti cu ideea. Nu știi ce înseamnă încă dar apari acolo în fiecare zi, făcând bastonașe și liniuțe alături de piticul de lângă tine…Stai un pic, piticul de lângă tine are părul lung, ochi albaștri și poartă o fustiță albastră cu floricele. Te întreabă dacă vrei să mergi după ore la ea să vă jucați impreună. Poc..!!!!!
Confuzie, derută…Inconștient….Un nor negru e parcat în creierașul tău. Într-un târziu te trezești în țipete și urlete, ale tale…nu. Pe moment nu recunoști unde te afli până când primești un cot în coaste și recunoști lângă tine piticu’ cu ochi albaștri și fusta cu floricele transformat în…”băga-mi-aș pula”…nevastă-mea. Aoleu…ăla micu!!! Sfârșit!
Dan Voiculescu este şi el în criză. Criză de electorat.
Zilele trecute, după ce s-a întins pe canapea somnoros şi ascuţindu-şi ghearele de laterala fotoliului de senator, Dan Voiculescu a căcat o idee în drumul spre lădiţa cu nisip, unde urma să cace altceva. O idee menită, în urma unui vis din noaptea anterioară, probabil, să-l scoată din criza de imagine şi priză la public. Şi cum „priză” este de genul feminin, numai bine de aruncat pe piaţa electorală vrăjeli feministe. Deci, dumnealui a lucrat (sanchi) la un proiect de lege în care se stabileşte numărul de ore lucrate pe zi la numai 6 (şase) pentru purtătoarele, în majoritate, de estrogen, respectiv 30 de ore pe săptămână. Şi apoi trase un pârţ, îndreptându-se către castronul cu Whiskas boabe.
Pe cât de mult rahat a aruncat în lădiţa cu nisip, pe atât de mult gura nu-i miroase senatorului conservator. Lăsând la o parte lupta pentru egalitate între sexe a pe care au dus-o ani la rândul femelele din specia om, ideea este una incoerentă gândindu-ne la felul cum privesc acest lucru plătitorii de salarii. Păi, inevitabil, remuneraţia primită de doamne şi domnişoare va fi una mai mică, în comparaţie cu cea încasată de masculul speciei, lucru ce ar duce la dezechilibre în cadrul celulei de bază a societăţii. Pe lângă acest aspect, echipele de resurse umane vor evita (să angajeze) pe cât posibil posesoarele de sutien, ceea ce ar fi o descriminare, la bază. Dar dând şi aceste imagini pe fast-forward, ajungem la scena în care lipsesc gospodinele şi bravele crescătoare de puradei. Pauză de publicitate.
Revenind la filmul prost produs de motan, am aruncat o privire în societatea în care îmi desfăşor activitatea, căutând modelul de mamă care prestează singură-singurică al doilea serviciu după programul de la intreprindere. În mediul urban, acest specimen este pe cale de dispariţie, oricum, şi nu din cauză că timpul muncit la angajator le distruge ultima resursă de putere. Nu. Aşa cum spuneam, societatea modernă oferă multe alte explicaţii şi nu are rost să le expunem aici. Cert este că vânzarea de cratiţe şi oale este din ce în ce mai des susţinută de masculul alpha, uşor transformat într-o versiune beta a bărbatului obişnuit cu spălatul, călcatul şi gătitul. Ceea ce nu este neapărat un lucru rău, dacă ne gândim că deocamdată nu are instalată şi aplicaţia de alăptat.
Reîntorcându-ne la natură, observăm în zona rurală un alt tip de sex feminin (este un mod de-a spune, doar), cel obişnuit cu munca la liber alături de sexul masculin, în general obişnuit cu alte tipuri de sex, mai ales animal. Lăsând gluma la o parte, în această zonă nevoia de bani este cu atât mai acută iar dorinţa de a munci este cu atât mai mare. Iar copilaşii au crescut în acest mod de secole. Aici statul ar trebui să intervină pe alte căi, respectiv infrastuctura şcolară, mijloace de transport, profesori competenţi, programe de educaţie a timpului liber, lăsând părinţii să-şi vadă timp de opt ore de treaba lor ca buni plătitori de taxe ce sunt.
Una peste alta, iniţiativa lui Dan Voiculescu mi se pare una foarte proastă şi care nu are nicio legătură cu societatea actuală. Nu neg faptul că îngrijirea unui copil este anevoioasă dar sunt convins şi de faptul că o mamă ar prefera să muncească cele două ore tocmai pentru a oferi şi baza materială. Iar responsabilităţile în cadrul unei familii se împart, dacă privim către pătura tânără a populaţiei, cea care ar trebui încurajată să procreeze. Iar domnii puşi geană pe fondurile băneşti de orice fel, respectiv guvernanţii şi parlamentarii, ar trebui să urmărească mai atent piedicile puse de angajatori în calea fecundării ovului de către spermatozoid. Evident, mai multe detalii în episodul următor.
Dental Commercial
Frustrări de ora 10
Mă revoltă tot rahatul ăsta care ne înconjoară la mometul de faţă, tot “praful în ochi” ce mă împiedică să-mi văd de viaţă. Poţi să te uiţi puţin în jurul tău şi vei descoperi cu siguranţă un dobitoc, gata să-şi exprime opinia vis-a-vis de cât de prost merg lucrurile. Cel mai greu este atunci când conştientizezi că sunt prea mulţi în tagma asta. Uneori chiar mă simt ca făcând parte dintre ei şi mă retrag repede în carapace sau încerc să “repar” discursul când îmi dau seama că persoana din faţa mea cască alene…
M-am săturat de muncă, de discursuri moralizatoare bazate pe minciuni, de ore târzii şi de amiciţii prefăcute. Consider zilele acestea ca zilele regăsirii mele ca om, regăsirea simţurilor adormite şi a sentimentelor reprimate .
Cenuşiul de Bucureşti poate rivaliza cu Albastrul de Voroneţ într-o antiteză dusă la extrem…Apasă atât de tare asupra conştiinţei de sine încât insensibilitatea preia controlul total şi te transformă într-un animal gata să prefacă în scrum tot ce este mai bun în tine. Oraşul şi oamenii din el se strică reciproc iar orice intrus este redus la tăcere sau transformat, sub imperiul unei forţe de atracţie ce subjugă instantaneu.
E un sentiment iluzoriu că-ţi poţi trăi viaţa aşa cum vrei tu…Poate ai întâlnit oameni animaţi de speranţe, gânduri pozitive, eroic-stupide sau înălţătoare. Uită-te un pic înapoi şi vei vedea o cădere spectaculoasă, demnă de cartea recordurilor…Este ca în bancul acela, “râdem, glumim dar nu părăsim incinta”. Vezi tu, eşti prins în capcana reprimării, a frustrării, a autoinhibiţiei…N-ai să mai gândeşti la fel a doua oară…Voinţa nu s-a dat ca Wiesana, n-a ajuns la toţi!
Îţi aduci aminte că ai fost un timp fericit, că într-un timp chiar simţeai că trăieşti şi că viaţa nu-ţi punea atâtea obstacole. Sunt doar firimituri strânse de-a lungul timpului, timpul…cel mai mare duşman al tău. Le numeri pe degete şi te gândeşti la compromisuri tacite şi alegeri proaste…Oare ar fi fost altfel dacă…Prea târziu, fraiere!!
Cât de prost poate să-ţi meargă într-o zi astfel încât să ajungi să scrii textul ăsta patetic??!
Mda….pun punct frustrărilor de azi. Un Kings of Leon sună bine în singura boxă pe care o mai am la PC. Şlapi…tigară…duş (rahat, am uitat că am spart becul la baie dimineaţă). Oricum, nu suport să mă văd în oglindă, aşa că…
Smîrfii are back
Gânduri matinale
Este 6:15….soneria telefonului încearcă să te readucă la realitate. Îţi arunci mâna către fotoliul de lângă pat şi dărâmi o scrumieră plină de mucuri de ţigări…exact peste ultima pereche de pantaloni curaţi. Infernul muzical continuă şi singura salvare este „snooze”- button care îţi dă un răgaz de 10 minute către finalul partidei de sex visată de la 6:14 la 6:15 şi o erecţie matinală cu care te poţi lăuda oglinzii din hol. Ai noroc cu colegii de apartament care s-au obişnuit cu demonstraţiile tale de potenţă. Oricum, moment culminat al dimineţii lor este imaginea mâinii tale înfiptă în partea dorsală şi angajată într-un masaj frenetic al unui posibil hemoroid.
Te intorci în sfârşit pe partea cealaltă şi realizezi că nu mai este nimeni cu tine în pat sau dacă a fost …a plecat demult…poate acum o lună. Cine dracu’ se trezeşte dimineaţa într-o grotă?!? Este derutant oricum contrastul între tapetul cu floricele, mormanul de doze Beks, două pungi cu coji de seminţe şi o cutie cu ananas felii care tocmai înfloreste…mda….”ce dracu’ …m-am trezit sau habitatul meu natural este o plăsmuire infectă a realităţii virtuale?”. Îţi dai seama că eşti un dobitoc obosit şi plonjezi către masuţa calculatorului plină de scrum (semn ca ar trebui să bei mai mult seara….îţi tremură mâna foarte tare) şi îţi aprinzi o ţigară. Tragi..tragi…tragi şi într-un final înghiţi şi gălbenuşul…Aşa este dimineaţa, plină de surprize.
Este deja 6:30 şi te întrebi dacă să iei masa de dimineaţă sau nu… Un gând pozitiv vis-a-vis de sănătatea ta, care se evaporă pur şi simplu la vederea sticlei de „Coca cola” desfăcută cu o seară înainte să schimbi gustul de câine ud pe care-l provoacă băutura în exces. Dai pe gât un pahar, hai două căci sigur nu mai este nimic în frigider, şi te îndrepţi către uşa dormitorului, o deschizi…..luminăăăă…Cine dracu’ a aprins becu’ pe hol?? Aha…nu eşti singur acasă şi te grăbeşti către baie. Moment critic…OCUPAT.
Te macină indecizia…dacă fumezi şi bei cafea nu este bine, dacă mai bei un pahar de cola iar nu este bine…Oricum o dai, pică prost. Cât stai tu 10 minute strângând din buci şi mijind ochii ca un chinez matinal care te afli, se eliberează baia. Hopa, colega cu halatu’….Parcă ai mai vazut-o pe undeva…Boule, stă acolo de 6 luni. Se uită la tine ca la sublimul lui „patetic” şi îţi aruncă un „bună dimineaţa” într-un zâmbet schimonosit de ură. Închizi uşa în urma ta şi pândeşti momentul în care „madama” intră în cameră. Da, ăsta e momentul….Inspiri adânc aer în piept şi te laşi în voia sorţii într-o explozie de bucurie.
Dusu’ merge bine…asta îţi place, este reconfortant…Apă fierbinte…abur…saună…până ce jetul de apă se îndreaptă fără voia lui spre bec…Care la rândul lui se îndreaptă către duşumea. Beznă…clăbuc…cioburi…coşmar…Pipăi după papuci, îi speli şi păşeşti înfricoşat către uşă, peste cioburi. Finalul aventurii se desfăşoară în prag, unde asteapta „madama 2″….Nu te panica….Spui că nu se poate intra..Ea o să creadă că eşti un nesimţit şi că mirosul nu vine de la ghena blocului şi pleacă. Strângi repede dovezile de la locul faptei şi te baricadezi în dormitor.
Tragi repede o pereche de ciorapi în picioare…Nu-i mai miroşi înainte căci n-ai timp, esti deja în mare întârziere. Pantalonii scuturaţi de două ori sunt ca noi. Cămaşa de ieri o zăreşti printre vălătucii de fum pe care-i scoţi pe nas….Uite că nici măcar nu este mototolită. Parfum, juma de kil – soluţia de urgenţă. Pantofii prăfuiţi parcă sunt în ton cu toată agitaţia din capul tău….Haina repede…Ceas…Chei…Portofel… Pula mea…Ce-o fi, o fi!!! Mai rău ca azi numai mâine poate să fie!
Făcătură de târâtură
Taţi model
Pete verzi
Buna ziua domnule doctor.
-Buna ziua, cu ce va pot fi de folos?
-Domnule doctor, din cand in cand imi apar doua pete verzi intre.
picioare, sus langa pasarica. Ce credeti ca ar putea fi?
Doctorul o consulta, si o intreaba:
-Aveti un prieten?
-Domnule doctor va rog…sunt casatorita
-Doamna! daca nu-mi spuneti adevarul nu va pot ajuta, si va rog sa
plecati.
-Da, bine, am un prieten.
-Si este tigan?
-Da.
-Atunci va rog sa-i spuneti ca cerceii din urechi nu sunt de aur.