Căderea dictaturii comuniste a însemnat pentru România, la un moment dat, infuzia de corporaţii şi a stilului de muncă văzut în serialul Dallas, la începutul anilor ’90. Adică băieţii în costume, fezandaţi şi gagicile cu fustă şi sacou, cu ochelari şi mecle de intelectuali economişti. Corporatiştii s-au dezvoltat din ce în ce mai mult în ultimii ani, pentru unii dintre ei lucrul în clădirea de sticlă devenind un cult. Toate bune şi frumoase, alte mentalităţi, mod de lucru organizat, evaluare şi remunerare funcţie de performanţă. O vrabie rătăcită în bucătăria redacţiei ne spune să nu visăm la mălai…

   În marea parte a cazurilor, corporaţia vine de peste hotarele României iar cei care împart iniţial şpăgile sunt expaţii rămaşi tartori până la formarea unor giboni locali. Evident, stilul de lucru iniţiat de aceştia este unul similar cu raportul maimuţă-banană-dresor, drept urmare nu durează mult până când frustrările şi bârfele de la cafea încep să miroasă a gunoi. Nimic de spus, mai ales că pentru băştinaşi stilul de lucru nu se prea pupa cu mişcarea de glezne de până atunci. Ideea de bază rămâne că ai dreacu’ expaţi au venit să ne calce în picioare şi să ne trateze ca pe culegătorii de trestie. Vrabia îmi atrage din nou atenţia că exagerez…

   Schimbarea de direcţie se întâmplă în momentul în care primul român accede într-o funcţie privilegiată şi rezervată străinilor. Colegul de „suferinţă” al salahorilor închipuiţi devine, deodată, torţionarul de serviciu. Destule poveşti adunate de la lume, schimbă raportul de forţe între banană şi maimuţă, în sensul că expaţii se transformă în tablouri cu fundal albastru iar românii şefi apar doar în portrete pătate cu căcat. Nu este o generalizare, evident dar, din păcate, meteahna de a deţine neapărat punga cu directive este o trăsătură principală a „managerului” neaoş. Iar nevoia de a arăta cine poate umili cel mai mult se manifestă destul de des prin birourile firmelor capitaliste.

   Sărăcia, aşa cum o cunoaştem majoritatea dintre noi, a indus starea de a ţine strâns între dinţi  fiecare firimitură de lături întâlnită în cale. Ideea poate fi dezvoltată în dublu sens. Pe de o parte, băieţii cu urletele în dotare, nu scapă niciun moment în a-şi salva scaunul furnizor de potol iar pentru acest lucru utilizează toate mijloacele neortodoxe faţă de subordonaţi (şi nu numai). Pe de altă parte, însă, vina o putem atribui celor care înghit cu privirea în pământ sudălmile venite din susul scării ierarhice. Din păcate, prea puţini angajaţi reacţionează împotriva dejecţiilor la care sunt supuşi, apărându-şi drepturile legale. Aceeaşi nevoie de a-şi păstra sursa de venit îi opreşte în a stopa atitudinea mizeră a „şefilor” iar rezultatul este sistemul descris mai sus.

   Presupun că o reacţie, diplomată şi susţinută, în cazurile de abuz faţă de angajat ar putea domoli răbufnirile nejustificate şi umilitoare ale celor care duc subordonarea la nivel de tortură. Chiar dacă munca pentru care este plătit nu ar fi de partea celui abuzat, tot nu ar trebui permisă comunicarea de tip neanderthalian în relaţia şef-angajat. Până la urmă , nimeni nu este proprietatea nimănui iar societatea actuală are alte pretenţii. Sindicatele sunt o soluţie, poate, împotriva acestui fenomen dar şi aici se poate ajunge într-o altă extremă. Ar trebui, în primul rând, ca sistemul să fie desfiinţat de cei care îl întreţin. Ar fi utilă atitudinea curajoasă a celor care şi-o iau în barbă, fără a degenera în situaţii de prost gust. Resemnarea nu este o soluţie. Până la urmă, muşuroiul nu poate fi construit fără aportul lucrătorilor de bază.