Pompiliu si controlorii

• Idei fertile, Promo •

ratb1

Este ora 11 şi Pompiliu se uită afară pe geam. Este pregătit pentru o zi glorioasă. “O zi glorioasă…” a auzit asta intr-un film. Îi place cum sună. Astăzi va merge în parc şi îşi va petrece timpul cu prietenii săi. Se spală, se îmbracă şi iese din garsonieră, îndreptându-se spre lift. Descoperă că liftul este blocat undeva la etajele mai jos. “Nu-i nimic”, îşi spune, “probabil doamnele mai în vârstă de la 2 s-au oprit în uşa liftului la o bârfă mică. Ce frumos”, se gândeşte Pompiliu al nostru, “lumea comunică, oamenii se înţeleg şi se respectă”. Coboară cele 6 etaje şi se îndreaptă spre staţia de autobuz. Afară este cald. Foarte cald. Mai este puţin şi cu siguranţă va veni canicula. Ca în fiecare an. Nimic nou. Sorinel dă cu fotonu´ direct în creştetul capului lu´ Pompiliu. “Nu-i nimic. Uite cum se joacă negrişorii cu apa de la Betty florăreasa de la colţ… Ce frumos. Totuşi parcă devine enervant autobuzul ăsta. Ce dracu´ face. Au trecut 10 minute şi tot n-a apărut”.

După alte 5 minute, Pompiliu se suie un pic cam năuc în autobuz.

Un iz de nervozitate îi dă târcoale dar încet – încet dispare. Pompiliu se uită calm pe geam, clătinându-se încet în ritmul autobuzului prins în trafic. “Ce fain e afară astăzi!”. Oameni care se îndreaptă grăbiţi cine ştie unde, animale toropite de căldură care zac în balcoane sau pe sub maşini şi boscheţi, copii care chiulesc de la şcoală şi se învârt hai-hui pe străzi.

Simte cum cineva îl bate insistent pe umăr. Întoarce privirea şi … realizează că nu are nici un bilet. Controloarea, căci ea insista, cere biletul de călătorie fără a se opri din clemfăitul gumei de mestecat. “Căcat!”, îşi spune Pompiliu în sinea sa. I se înmoaie picioarele şi simte cum devine din ce în ce mai cald în autobuz. “Cum naiba a reuşit să intre basmutia asta de 100 de kile în autobuz, ca doar e plin?”. O voce stridentă repetă cererea, trezindu-l din interogări:

  • “Biletul sau abonamentul de călătorie vă rog!”

După o lungă ezitare Pompiliu răspunde sec:

  • “N-am!”
  • “Păi cum nu ai tinere?”, apare o nouă întrebare asortată cu un clemfăit.
  • “Păi simplu, nu am. Cam la fel cum sunt sigur că nu aveţi nici dumneavoastră. “

“Ce glumă de căcat am făcut”, se gândeşte Pompiliu. Clemfăitul se opreşte şi fălcile grasei încremenesc astfel încât putea vedea guma şi un dinte din aur coclit. Se pare că are dreptate. Este o glumă proastă. Clemfăitul reîncepe uşor.

  • “E 60 de lei amenda. Ce facem?” întreabă grasa transpirată din faţa sa.
  • “Păi dacă dumneavoastră nu ştiţi eu de unde să ştiu? Bănuiesc că îmi daţi amendă”, spune Pompiliu spânzurat de o bară şi bălăngănit de mersul autobuzului supraîncălzit.
  • “Păi nu-i chiar aşa de simplu”, răspunde grasa care frământă în mâini un chitanţier.

Pentru un lung moment se lasă liniştea între cei doi. Pompiliu se uită impasibil la grasa care transpiră din ce în ce mai mult. “Să-mi bag pula dacă îi dau vre-un ban fără chitanţă!” îşi spune în sinea sa. Grasa se opreşte din clemfăit şi începe să învârtă guma prin gura întredeschisă. Se gândeşte cum să atace problema. Alte două doamne controloare apar. Pompiliu se simte încercuit. Una din cele două nou venite, propune să coboare la prima staţie. O soluţie salvatoare pentru grasa care tocmai mai pierduse un litru de apă.

  • “Îmi pare rău, eu nu pot coborî la prima”, spune Pompiliu cu tricoul din ce în ce mai ud.
  • “Păi cum să nu coborâţi?”, întreabă grasa transpirată.
  • “Tinere tu refuzi să plăteşti amenda?”, întreabă o coafură mov cu faţă de controloare din stânga grasei.
  • “Nu, nu refuz. Vreau doar să o plătesc în autobuz”.

Evident aceasta este o opţiune nemaiîntâlnită în întreaga carieră a doamnelor grase şi transpirate, din moment ce se uită buimace una la alta.

  • “Mai bine am coborî”, spune coafura mov. “Afară este mai răcoare”.
  • “Pe mine nu mă deranjează căldura de aici”, răspunde Pompiliu. “Şi să fiu al dracu´ dacă mai aştept un sfert de oră alt autobuz”.

După o astfel de ieşire, cele două asistente renunţă şi se îndepărtează în mulţimea din autobuz, dar nu fără să acuze limbajul tinerelului. Bătălia este câştigată. Grasa transpirată scoate un pix gros cât degetul ei mic şi înmoaie mina pe limbă. Limba uşor albăstrită revine la clemfăit. Pompiliu simte că i se face sete. Cârnăciorii grasei încep să traseze încet contravenţia ilegalistului Pompiliu. Eroul nostru înmânează buletinul grasei pentru a colecta datele. Realizează că mai are o staţie şi trebuie să coboare. “E, mai este timp la cum e traficul acum…” Grasa îşi şterge faţa cu o batistă. Continuă traseul batistei în decolteu ştergând interiorul dintre ţâţe. “Căcat, acum trebuie să pun şi mâna pe chitanţa aia transpirată”, se gândeşte Pompiliu.

  • “Din Bucureşti?”, întreabă grasa, uitându-se la buletin.
  • “Nu doamnă, din Craiova. Dar îmi place mie să mă dau cu autobuzul prin Bucureşti cu un buletin fals la mine…”, glumeşte Pompiliu în timp ce simte cum îi alunecă mâna de pe bară.
  • “Uite, tinere, eu te rog să fi respectuos”, răspunde grasa înţepată, oprindu-se din scris amenda.
  • “Nu vreţi mai bine să terminaţi de scris amenda? O să trebuiască să cobor la prima”.

Grasa simte că la prins de ouă. El ştie că ea nu-i va mai da drumul. “Ce dracu´ m-am scăpat aşa? Acu´ s-o vezi ce o lălăie…”. Grasa se destinde. Clemfăitul revine în forţă, apele curg pe ea, iar cârnăciorii se mişcă din ce în ce mai încet. Pompiliu aude ca un ecou toate datele sale din buletin spuse pentru confirmare de către grasă încet. Foarte încet.

  • “Doamnă, vă rog să nu mai spuneţi datele mele din buletin de faţă cu atâta lume”, spune Pompiliu transpirat şi însetat.
  • “Eu v-am spus să coborâm la prima dar nu aţi vrut. Dumneavoastră aţi vrut aşa…” Pe faţa grasei se poate vedea un rânjet satisfăcut şi umed de transpiraţie .

Pompiliu renunţă. Trebuia să se aştepte la o astfel de răzbunare. Staţia trece. Mai trece una.

Pompiliu coboară enervat şi cu o dorinţă criminală cum de mult timp nu a mai simţit. Îi este foarte sete. Soarele îl bate în cap. Este foarte cald. Împătureşte amenda udă de transpiraţie însă renunţă şi o aruncă dezgustat în coşul care se află nesperat lângă el. Imaginea ţâţelor grase transpirate îi revine în creier. “Mă cac în amenzile voastre de căcat!”. Se îndreaptă către staţie pentru a se întoarce către parcul unde trebuie să se întâlnească cu prietenii.

Iată un autobuz. Se suie, ia un loc la geam şi se uită enervat şi transpirat pe geam. Se bălăngăne agitat pe scaun în ritmul gropilor de sub autobuz. Îi este foarte sete. Doi minoritari sparg seminţe pe care le scuipă pe jos. Dintr-un telefon se aud ritmuri orientale săltăreţe.

Cineva îl bate pe umăr. Se întoarce enervat:

  • Biletul la control vă rog, spune grasa transpirată rânjind flancată de cele două organe.

Între prieteni

• Uncategorized •

Un tip primeste ca imprumut, de la cel mai bun prieten, 10.000 de euro. Emotionat si plin de lacrimi, il imbratiseaza, moment in care celalalt, surprins, il intreaba:
– Dar ce ai, ma? De ce trebuie sa bocesti? Si tu m-ai ajutat pe mine cand am avut nevoie. Vorba aia: „prietenul la nevoie se cunoaste”
– Nu stiu, frate! Dar am sentimentul ca e ultima data cand ma mai vezi!!!

Miss ierbar

• Spuse pe fugă •

În Israel a fost descoperită de curând o plantă care se udă singură. Aceasta are capacitatea de a stoca de 16 ori mai multă apă decât alte plante, redirecționând-o direct către rădăcina principală.

Românii se chinuie de ceva vreme să descopere o altă plantă miraculoasă, și anume menta deja frecată…

Bis

• Spuse pe fugă •

Se pare că subiectul de la teza unică de istorie de astăzi a avut o greșeală, întocmai ca la subiectul de la limba și literatura română.

Indubitabil, istoria se repetă!

Atât!

• Spuse pe fugă •

Se pare că la Mamaia va fi construit un hotel care va fi o copie a celebrului Burj Al Arab din Dubai dar la o scară mult mai mică.

Oricum, România tinde să devină o copie mai mică a întregului Orient Mijlociu. E o chestiune de culoare.

Cupa e la noi!

• Spuse pe fugă •

Mircea Lucescu a câștigat aseară Cupa UEFA, împreună cu echipa sa, Șahtior Donețk, în urma unui meci lipsit, totuși, de spectaculozitate.

Nu am înțeles de ce, vizionând imaginile de la TV, Raț luase trofeul în brațe și se îndrepta în fugă către vestiare. O fi vrut să-l ducă la Slatina?

Jumătatea plină a politicii româneşti

• Politica e un pornostar, Promo •

jumplin1Primul impuls la gândul că va trebui să tratez chiar jumătatea plină a politicii româneşti a fost să „predau” articolul gol, acoperit doar de titlu. Cum altfel aş fi putut defini mai bine „nimicul” dacă nu prin el însuşi. Dezamăgirea te face să trăieşti lucrurile mult mai intens, aproape de extreme. Personal, sunt un cetăţean extrem de dezamăgit politic.

Marea partea a cetăţenilor cu drept de vot, cu un minim discernământ politic, atribuie ideea de politică post-decembristă cu o modalitate rapidă şi sigură de îmbogăţire. O reacţie firească ţinând cont de semnalele primite, pe diverse căi media, în decursul ultimilor douăzeci de ani. Partidele îşi promovează cu surle şi trâmbiţe platformele electorale doar în ajunul alegerilor, pentru ca, odată ajunse la putere, să uite adevăratele motive pentru care oamenii le-au dat voturile. Singura doctrină în baza căreia oamenii politici de astăzi funcţionează, creând o simbioză perfectă între coloraturile politice, fie că sunt ele la guvernare ori în opoziţie, este cea a banului.

Şi totuşi, dincolo de demagogia ieftină şi interesele meschine ale majorităţii covârşitoare a politicienilor, dincolo de tot circul ăsta penibil pe care înalţii demnitari ni-l oferă zi de zi, dincolo de ridicolul şi insipiditatea personajelor de pe scena politică, ce-ar putea exista bun în politica de pe malul Dâmboviţei?

În opinia mea, singurul lucru de bine care se poate spune despre politica românească a anilor 2000 este că, deşi încă mai are enorm de multe hibe, ea funcţionează totuşi în parametrii unei democraţii, cu toate că această democraţie este una infantilă, încă. Iar ăsta nu este deloc meritul politicienilor, ci doar al contextului politic al ultimilor ani care nu a ţinut de voinţa nici unuia dintre ei. După căderea lui Ceauşescu şi apoi după disiparea comunismului cu faţă umană instaurat de tovarăşul Ion Iliescu, orientarea înspre Europa a atras de la sine o relaxare politică, şi implicit o cultivare din ce în ce mai pronunţată a valorilor democratice atât la nivel politic cât şi la nivel social. Dacă mai punem la socoteală şi proaspătul statut de membru al Uniunii Europene, putem vorbi, dacă nu de o eradicare, măcar de o estompare a matrapazlâcuri politice. Nu este o viziune fatalistă ci una cât se poate de realistă. Drama ar fi fost dacă politicul nu ar fi permis nici măcar acum educarea societăţii în spiritul democraţiei, aşa cum s-a întâmplat cu noi imediat după ’90 sau cum se întâmplă acum în Republica Moldova, nu că politicienii încă mai fură cu neruşinare. Sigur, dezavuez total ideea de fraudă, în special cea de la nivel politic, dar gândind în perspectivă îndrăznesc să cred că maturizarea societăţii civile, alături de presiunile Europei, vor duce într-un final la stabilirea unei ordini rezonabile în rândul clasei politice.

Cu totul alta ar fi fost configuraţia politică de astăzi dacă dosarele securităţii s-ar fi făcut publice imediat după condamnarea lui Ceauşescu. De ce nu a fost posibil acest lucru, să ne spună tovarăşul Iliescu. Odată ratată această şansă, singura modalitate de epurare a clasei politice româneşti stă sub semnul trecerii timpului. Încrengătura a devenit mult prea mare pentru a mai îndrăzni a crede că vor începe să cadă capete.

Peste cincisprezece, douăzeci de ani există şanse să putem vorbi despre o clasă politică mai sănătoasă. Abia atunci poate vom putea spune că circul politic este mai neprihănit ca astăzi sau ieri. Dar până-o fi să fie, jumătatea plină a politicii româneşti nu-mi va ajunge nici măcar să-mi ud buzele uscate de la atâtea înjurături..

Trăiri balcanice în faţa ştirilor

• Idei fertile, Promo •
romaniaflagSe întâmplă în România astăzi, conform ziarelor.
Prinţul Akishino şi Prinţesa Kiko se întâlnesc cu Băselu.

Sărumâna, o măslină, o atenţie. Arigato, I lav iu, te pup. Vorbim pe mess.

Nişte casieri de la Vama Giurgiu au fost reţinuţi pentru luare de mită.

Reţinuţi cam cum i-ar reţine cineva vorbăreţ la telefon. Ne scuzaţi, se poate? Ştiţi că suntem cu controlul… A, n-aţi făcut nimic? Ne scuzaţi, nu vrem să vă reţinem mai mult. Sănătate şi să vă trăiască aia mică.

Fiica unui locotenent de-al lui Cozma s-a sinucis.

În acelaşi timp, cumnata unui individ care l-a cunoscut pe vărul lui Botezatu într-o cofetărie are gâlci şi şi-a luat liber de la muncă.

Nicu Constantin ne asigură că nu a murit încă.

Noi îl asigurăm că moartea este inevitabilă. Chiar şi a dânsului.

ArcelorMittal Hunedoara îşi opreşte din nou activitatea.

Încă de câteva ori această ştire şi acest fapt va deveni banal ca şi şomajul tehnic constant şi autoimpus al oricărui român.

Terenurile cultivate cu cereale sunt afectate de secetă şi îngheţ.

A câta oară? Şi de ce suntem informaţi abia acum?

În Cişmigiu se împart îmbrăţişări moca.

Basmutiile, pedofilii, libidinoşii, etc sunt invitaţi să se perinde pentru câteva zile prin Cişmigiu. Astfel vom avea o faună completă în spaţiul în care înainte erau doar manelici, pisi şi doamne cu cercei papagal.

Naşii de la CFR au primit doar jumatate din salariu.

Astfel putem declara cu seriozitate că au ajuns să primească salariul mediu pe economie. Nu putem aprecia şpăgile primite de la călători, însă cu siguranţă nu vom fi surprinşi dacă va trebui să plătim bilet la casa de bilete şi taxa de scaun la naş.

Două echipe de liceeni din România au câştigat un concurs NASA.

Tema concursului “Cum putem trăi în nori”. Elevii români au dat dovadă de o vastă experienţă.

Săracii României se înmulţesc cu încă 370.000 de persoane.

Înseamnă că au plecat şi ultimii care mai munceau. Şi nu au stins lumina.

O fi bine, o fi rău …

Somn, vise, COMA

• Interviu •

   coma

   Un accident muzical teribil, ale cărui efecte domină de ani buni creierii ascultătorului român de muzică bună, a dat naştere stării des întâlnite în cazuri de acest gen: COMA. Stare de inconştienţă, în care indivizii sunt încă în viaţă, procesele interne continuând să funcţioneze dar nefiind în stare să răspundă în mod conştient la stimulii mediului înconjurător. Aceasta este definiţia medicală. Transpusă în termeni muzicali, fenomenul în sine reprezintă o trecere către o dimensiune paralelă, a celor puţini, cu sunete şi vorbe ingenios legate, cu vise colorate şi urlete cristaline. O reacţie la rănile cotidiene, acutizate odată cu trecerea timpului, COMA reprezintă ideea apărută în 1999 şi ajunsă până în 2009. Până când?

   Cei şase membri ai trupei, vocalii CĂTĂLIN şi DAN, ghitaristul CĂLIN, bassistul SORIN, tobarul RĂZVAN şi dj HEFE, au pornit proiectul personal de transcendere, într-un fel, către noua faţă a rock-ului românesc, inexistentă în cultura undergound locală. Debutul a luat forma unui deget pe rana deschisă a sufletului muzical românesc, o parodie a scenei de atunci. A venit şi primul album în 2001-“Somn”, o gură de oxigen menită să ambiţioneze şi mai mult tratamentul iniţiat de cei şase băieţi. În paralel, vitaminizarea s-a făcut prin concertele din cluburi, dozele cele mai puternice fiind date în deschiderile de la Sepultura, Soulfly sau Deftones. Din punct de vedere al celor care reacţionau pozitiv la soluţiile muzicale ale trupei, drumul trebuia continuat cu siguranţă. Sound-ul care îmbina liniile plăcut melodice cu riff-urile şi strigătele unor versuri bine alese începuse să adune un nucleu solid, capabil să-i motiveze pentru viitor.

   În 2006 apare “Nerostitele”, al doilea album şi produs 100% din surse proprii. Nesperat dar inspirat, procesul a beneficiat de intervenţia delicată a bassistului Bill Gould, practicant permanent la FAITH NO MORE. Au urmat, firesc, efectele secundare-videoclipuri, având şi aportul lui Marian Crişan, câştigător Palme d’Or pentru scurt-metraj. Mult mai complex dar mergând pe aceeaşi linie melodică şi emoţională, acest al doilea album stabileşte trupa COMA ca un nume de neocolit pe scena underground. Produsul 2008-„Light” înseamnă perioada de convalescenţă pentru albumul al treilea, rămas deocamdată ascuns în mintea celor șase mebri ai formaţiei.

   Personal, am urmărit trupa de la debutul său, căutând, de fiecare dată când am avut ocazia, semnale muzicale din partea lor. Şi cum proiectul nostru online este unul fraged, având nevoie de infuzie de vitamine, am cerut o reţetă din partea doctorului redacţiei, reţetă pe care am prezentat-o spre examinare celor şase specialişti COMA. Iată observaţiile:

 

RevistaCioburi: De unde şi până când Coma?

Călin: Din pasiune şi până când o să ne plictisim.

Cătălin : De la zero şi cât ne-o fi dat să o mai ducem. Dacă nu i se întâmplă ceva între timp vreunuia, sper să fie cât mai mult.

Dan: Frate…Coma…Cam de prin 2000 din gura lui Hefe şi cred că pentru totdeauna. Sper! 😀

 

 

R.C.: Dacă aţi apărea în manualul de istorie, ce ar trebui scris?

Călin: Nu ştim în manualul de istorie, dar în manualul de limba română vom apărea cu siguranţă, la curentul literar numit post-alternative-metal sau poemcore. În special datorită lui Cătă. La bac se va da din Chelemen.

Cătălin: Ceva de care copiii mei să fie mândri. Dar mai întâi trebuie să facem copiii să vrea să citească acest manual, că dacă nu…degeaba se va mai scrie ceva. 

Dan: Simplu: „COMA… CE BĂIEŢI!!!”

 

R.C.:  Tupeu sau plăcere?

Călin : Se exclud reciproc? Plăcerea tupeului de a face ceva singur.

Cătălin: Tupeu şi plăcere…Primul, din păcate, nu în doză suficientă…încă.

Dan: Plăcereeeee. Obţinută cu puţin tupeu.

 

R.C.: De ce voi si nu alţii?

Călin : Care alţii?

Cătălin: Dacă ne întrebam asta, nu mai făceam nimic. Ar trebui să dea un răspuns cei care ne ascultă.

Dan: Păi, pentru că suntem toţi într-unul: unu’ gras, unu’ slab, unu’ chel, unu’ pitic, unu’ cool, şi unu’ frumos. Deci…perfect!

 

R.C.: Dacă v-aţi întoarce în timp, în ce trupe aţi vrea să fiţi?

Călin: Eu într-o trupă de arcaşi călare.

Cătălin : Nu cred că pot înlocui pe cineva dintre cei care m-au inspirat.

Dan: Păi, în timp, mai demult, aş fi vrut să fim Led Zeppelin sau Black Sabbath…

 

R.C.: Fire-ul a murit ?

Călin: Niciodată! Fire-ul e o stare de spirit, OOOooo!

Cătălin: Niciodată!!!

Dan: Păi, e ca rocku’…Nu a murit, dar se predă în mod elegant (nu e vorba mea asta dar îmi place cum sună).

 

 

R.C.: De ce nu vă ascultă mulţi?

Călin: Nu vrem să ne asculte cei mulţi. E mai mişto să ne asculte cei puţini.

Cătălin: Cine ştie…Nu am urmărit reţete de succes…Am urmărit să fim sinceri cu noi înşine. De aici şi până „la mulţi” pentru noi intervine soarta. În orice caz, cei „puţini” au fost în ultimii ani cât toţi ceilalţi laolaltă şi pentru noi a contat foarte mult.

Dan: …Ne ascultă suficienţi.

 

R.C.: Cum ar fi un concert cu care să vă lăudaţi?

Călin: Ca cele din ultimul an.

Cătălin: Ca cele de până acum.

Dan: Frate, habar nu am…Nu am trăit aşa ceva până acum…Hai, frateeeeee, cum nu !? Cu toate ne lăudam. În ultimul timp au fost PERFECTEEEE!

 

R.C.: Nu vă ajung albumele scoase?

Călin: De anul ăsta nu ne mai ajung, aşa că lucrăm la al treilea. ”Light”-ul nu se pune ca album.

Cătălin: :))))) …NU!

Dan: Deocamdată, nu.

 

R.C.: Vreţi să vă prindă pensia cu carte de muncă?

Călin: Da. Ce ar fi mişto, ar fi să nu depindem de ea. De pensie.

Cătălin: Nici acum nu aş vrea să fie nevoie. Vremurile se mai schimbă, însă…Poate până atunci va fi cum vrem.

Dan: Vrem, nu vrem, oricum nu ne apucă…Păi, nu vine sfârşitul lumii?!?

 

 

R.C.: Daţi cu cineva de pământ…

Călin: Păi, n-am cu cine. Că cine e ok nu merită iar cine nu e ok nu merită efortul.

Cătălin: Deocamdată, nu. Dar nu suntem nici orbi şi nici surzi. Mai vedem…

Dan: …m-aş lua la tăvăleală puţin cu Scufiţa Roşie.

 

R.C.: Pe cine nu aţi înjura?

Călin: Pe nimeni dar câteodată îţi mai scapă. Niciodată pe cei apropiati. Bine, pe cei din trupă, în glumă doar.

Cătălin: Pe cine nu merită.

Dan: Pe mama.

 

R.C.: Când beţi sunteţi aroganţi?

Călin: Când bem, râdem mult. Şi când nu bem, râdem la fel de mult.

Cătălin: :)))) Unele persoane şi-ar dori…Din păcate nu se întâmplă.

Dan: Nu vreau să vorbesc în numele formaţiei…Cât despre mine, am observat că de multe ori mă cam dezbrac.

 

R.C.: Are rost să comunicaţi cu fanii?

Călin: În general sunt acelaşi gen de oameni ca şi noi. Cu majoritatea, probabil, am putea fi foarte buni prieteni, aşa că nu am simţit-o niciodată ca o comunicare cu fanii. Pur şi simplu am vorbit cu nişte oameni cu care avem pasiuni comune.

Cătălin: Ei ne fac să vorbim. De ce nu le-am răspunde? Nu îmi place să fiu tratat cu preţiozitate de oamenii pe care îi apreciez. De ce aş face la fel?

Dan : Dap!

 

Iar ca supliment medicamentos, am primit dozele de mai jos :

 

 

 

Recomandăm COMA pentru orice afecţiune cotidiană, cauzată de fauna dăunătoare socială, profesională sau muzicală.

 

Mulţumiri, Mircea!

Schimbarea si noi

• Frustrări din cartier, Jumătatea plină, Promo •

93ba52bc-c283-4fd6-b3e6-6ffb577ca10e_w203_sEste ciudat cum cotidianul îţi influenţează percepţia asupra lucrurilor care te înconjoară zilnic. Ar trebui să scriu acest articol observând jumătatea plină a vieţii noastre de zi cu zi. Nu pot spune decât că îmi este foarte greu. M-am obişnuit să observ grotescul, mizeria, opulenţa şi prostul gust într-un asemenea grad încât frumuseţea, bunul simţ, discreţia sau curăţenia rămân aproape în mod constant în plan secund. Şi cred că aceasta este o problemă generală la noi, românii. Ne scăldăm în această lătură socială, ne obişnuim cu această stare de fapt încât dacă realitatea noastră dă semne de îmbunătăţire căutăm disperaţi mizeria, sordidul pentru a ne simţi din nou “ca acasă”.

Cred că am stat aproape un sfert de oră ca să pot găsi perspectiva paharului plin. Greu, foarte greu. Însă, dacă nu ne complacem şi vrem mai mult cred că putem găsi toţi acelaşi răspuns. Frumosul, confortul, plăcerea şi tot ceea ce ar însemna “jumătatea plină a paharului” porneşte strict din noi.
Nu cred că schimbarea vine din impunerea unui anumit model celorlalţi. Schimbarea, chiar şi socială, derivă din oameni, din cine suntem şi cum ne manifestăm în raport cu ceilalţi şi cu sine. Cred în schimbarea autoimpusă. Cred în schimbarea pe care o naştem fără să ne dăm seama atunci când suntem nemulţumiţi de noi dar suntem fericiţi de ceea ce facem. Fericirea nu naşte orgolii, nu naşte veleităţi, nu acumulează valori ci le îmbunătăţeşte pe cele deţinute deja. Un om fericit este totdeauna atent la cei din jur. Un om fericit nu-şi risipeşte timpul cu jocuri de culise ci oferă mulţumire şi celorlalţi.

Mediul în care trăim rezonează cu ceea ce simţim şi facem. Însă, dacă acest lucru nu se întâmplă, tindem să modificăm acel mediu astfel încât acesta să se potrivească realităţii percepute de noi. Ce ar putea ieşi rău dacă suntem fericiţi?

Cred că este foarte important să nu uităm că nu putem schimba nimic din ceea ce se găseşte în jurul nostru. Tot ceea ce putem schimba suntem chiar noi. Schimbându-ne pe noi nu putem decât să propulsăm înainte societatea în care trăim. Schimbarea socială nu poate fi autentică decât dacă este înţeleasă, trăită personal.

Credeţi că se întâmplă acest lucru în România? Eu cred că da.

Datorită jobului am reuşit în ultimul an să ajung de mai multe ori în Republica Moldova. Mentalitatea simplistă – minimalizându-se implicaţiile oricărei acţiuni, discursul comunist, şpăgile pe faţă, nesimţirea, rasismul sunt la ele acasă. R. Moldova este România de acum 15-20 de ani. Nu, acesta nu este un concurs între două state cu aceeaşi naţiune, ci doar cred că astfel se poate înţelege mai uşor diferenţa dintre oamenii schimbaţi şi cei care nu au avut această şansă, între societatea în care trăim noi şi cea din Moldova. Din păcate, de multe ori nu vedem schimbarea, nu vedem diferenţele pentru că trăim în acelaşi loc majoritatea vieţii noastre. Principala diferenţa dintre noi de atunci şi noi de acum este că atunci nu vedeam sau ne prefăceam că nu vedeam. Cred că asta este principala caracteristică a românului comunist şi a celui postdecembrist: orbirea. Eram orbi şi nu vedeam mai mult decât aveam voie, nu gândeam mai mult decât ni se permitea sau decât am fost învăţaţi să gândim. Astăzi vedem urâtul, vedem nedreptatea. Şi chiar dacă nu toţi, suntem destui care ne revoltăm, care vrem mai mult. Credeţi-mă, este mai mult decât sperau părinţii noştri. Este mult prea puţin pentru generaţiile care vin. Şi asta mă bucură nespus. Nemulţumirea lor de acum mă bucură pentru că îşi vor căuta mulţumirea mai târziu. Vor continua schimbarea. Mârlanii, ipocriţii, profitorii, descurcăreţii, etc vor dipărea încet în hohotele noi generaţii. Mă bucur că sunt nemulţumit în continuare şi mă bucur că am prieteni nemulţumiţi. Încă mai avem speranţe.