O rusoaică de un sfert de tonă a reuşit să nască, în ciuda greutăţii sale, un copil perfect sănătos de numai două kilograme.
Nu ştiu ce spun medicii de spre acest caz inedit, dar la o aşa mamă supraponderală ar fi fost de aşteptat ca noul născut să iasă cu tot cu tricicletă.
Fac pe această cale un apel către Costel. Nu știu cine este Costel și a făcut dumnealui, știu doar că tatăl unei fete, prietena lui Costel, vrea ca acest individ să vină cu fiica lui acasă. Să treacă peste trecut, peste greșeli și să vină acasă. Eventual, cu o litră de pileală, să discute perspectivele relației lor.
Finalul unei zile de muncă te lasă, de obicei, cu mintea destul de șifonată și cu rare idei despre orice activitate extra-profesională. Puținele imagini care te îndrumă către cuibul personal conțin, de obicei, una din combinațiile bere+somn, bere+sex, mâncare+somn, bere+mâncare sau orice altceva+orice altceva. Orice eveniment ieșit din comun și care tulbură matricea anterioară, fie te scutură un pic, fie te lasă la fel de rece precum gheața care te așteaptă în frigider. În acest peisaj monoton m-a vizitat un apel telefonic în această seară.
„-Alo, da!
-…da!
-V-ascult, cine e la telefon?
-Tu ești?
-Da, eu sunt cu siguranță, dar pe mine mă căutați?
-Costel, tu ești băiatule?
-Îmi pare rău, ați format greșit numărul. Vă rog să verificați.
-Costel, tu ești?
-Nu și nu mai insistați.”
Privesc pe geamul mașinii și mă gândesc la praful de pe drum. Orașul își scutură ultimele picături de căldură peste valul metalic din trafic. Sună telefonul.
„-Alo, da!”
-Costel, de ce ai închis?
-Nu înțelegeți, ați greșit numărul…
-Costel, ce faci tată?
-Nu, nu sunt Costel…
-Mă băiete…Veniți, mă, acasă! Haideți acasă…
-Îmi pare rău, ați greșit numărul. Vă rog, o să închid.
-Ce să fac, mă, eu fac bine. Da’ voi de ce nu mai treceți pe la mine? Vino, mă, că vreau să-mi văd fata. Adu-mi puiul acasă.
-Domnule, ați greșit.”
Mă gândeam că omul fusese sfătuit de neuronii săi ce mestecau alcool să-și ia inima în dinți și să facă un apel către Costel. Ce puteam să fac? Nici de râs nu-mi venea. Claxoanele din jurul meu m-au făcut să tresar. O rază cărămizie mângâia un coș de gunoi vărsat pe trotuar. Sună telefonul.
„-Alo, tot dumneavoastră?
-Costel, de ce închizi, mă?
-Domnule, nu sunt Costel!
-Haideți, mă acasă, că vă aștept. Haideți…
-Cine sunteți?
-Hai, mă, veniți să stăm de vorbă.
-Unde să venim?
-În Larga, mă, la căşile voastre.
-Domnule, vă rog…”
Nici nu mi-am dat seama că se făcu seară de-a binelea. Mi s-a descărcat bateria. Afară, s-a mai răcorit un pic.
Costel, du-te, măi, acasă! Fă un om fericit!
Dialogul este real, cuvintele nu sunt reproduse cu exactitate. Povestirea, însă, este neschimbată.
În urma rezultatelor slabe din ultima vreme, Steaua Bucureşti a rămas din nou fără Lăcătuş.
În aceste condiţii îl sfătuim pe Gigi Becali să caute cheia succesului direct la sculărie.
Un surdomut intra într-o farmacie sa cumpere prezervative. Încearca întâi sa explice prin limbajul semnelor, dar farmacistul nu întelege. Mai gesticuleaza el mai pe întelesul tuturor, dar farmacistul tot nu întelege. Nervos, surdomutul si-o scoate, o pune pe tejghea si mai trânteste si 10 lei lânga ea. Farmacistul scoate si el 10 lei, îi pune lânga cei ai surdomutului, si-o scoate si el si colecteaza banii. Surdomutul, rosu de nervi, începe sa gesticuleze violent înjuraturi în limbajul semnelor. La care farmacistul: „Stii ce ? Daca nu stii sa pierzi, n-ar trebui sa pariezi !”
Presa britanică speculează că Elena Gheorghe, reprezentanta României la Eurovision, ar fi făcut play-back.
Culmea este că Elena chiar are voce. Eu însumi am auzit-o vorbind!
„Salut! Eu sunt Gheorghe şi mă mândresc că sunt român.” Am şi uitat când am auzit asta ultima oară. Ne-am transformat în roboţi care, precum caii de la ţară ori din mahalaua urbană, văd doar drumul drept. Căutăm să pasăm vina de la unul la altul pentru situaţia în care se află România, învârtindu-ne pe loc in nucleul problemelor de prea mult timp. Am rămas români doar în cojones, inima si corneea vizează mirajul altor ţări din sfera asta colorată.
Tripaţi grav pe monetar ori pe aşa-zisele probleme ale românului am uitat să răzbatem, să râdem, să ne simţim oameni in primul rând. Relaxarea nu are cum să ne mângâie din moment ce stăm 90% din timp mai încordaţi decât pugiliştii cubanezi.
Am ajuns să ignorăm partea plină a paharului doar pentru că cealaltă bucată e crăpată. Am ajuns să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă în ziua următoare nu ne-am mai trezi, dacă ne-ar şterge de pe faţa pământului ca pe un parbriz murdar, i-ar păsa cuiva? O întrebare cu prea multe răspunsuri, opţiuni, însă toate dispar subit dacă în primul rând nu-ţi pasă ţie.
Nu mai poţi da vina pe mase când tu, individual, te complaci lor.
Trebuie să reînvăţăm să iubim, să ne bucurăm că respirăm, să îmbrăţişăm natura. Viitorul îl facem noi de aceea totul trebuie să iasă bine. Românul nu s-a născut optimist, dar poate învăţa.
Avem o ţară frumoasă, avem o istorie în spate, avem prieteni care ne oferă încredere, avem iubite/iubiţi care trăiesc pentru noi, avem speranţă.
Un bătrânel, acum câţiva ani, mi-a spus că, atunci când înfloresc salcâmii, cei plecaţi dintre noi îşi întind aripile protejându-ne. De ce mai staţi încordaţi? Trageti aer în piept şi bucuraţi-vă de viaţă.
„Salut! Eu sunt Cosmin şi mă mândresc că sunt român. Sunt fericit. Sunt optimist.”
Observ zi de zi feţele din jurul meu. Mi se spune, în mod sistematic șşi subliminal, să distrug. şi, până la urmă, de ce nu? Cine zice că nu mai este nimic de aruncat în aer, este cel mai mare mincinos. Oho, mai sunt destule treburi neterminate încă. Lăsând la o parte natura şi tabieturile ei, noi, oamenii, noi românii în speţă, lăcustele sociale europene şi mondiale, noi, aceste primate care pot folosi cuvintele, noi mai avem de devorat o mare parte din ceea ce ne înconjoară. Cine ne opreşte?
Cineva mi-a spus odată că pe aceste locuri, acum mii de ani, era numai pădure…
Nu pot să mă abţin în a-mi opri o lacrimă privind munţii. Uriaşii plini de orgoliu şi suflu vivace, mireasmă şi cântec astral, ne aşteaptă să-i îngrijim. Să-i mângâiem începând de la firele de iarbă ascunse printre trunchiurile de brazi şi până la firul de nisip născut pe creste. Să-i ascultăm când ne şoptesc adiere de vânt şi susur de izvor. Nu! Lăcuste fraţi, intraţi cu ATV-ul! Ardeţi pădurea, daţi foc la grătare, îmbuibaţi ursul cu gunoi! Ah, le ajunge cât au stat neatinşi mii de ani, munţii, copacii, râurile, florile, vulturii! Nu, la ce ne trebuie frumos? Cine ne opreşte?
Nu-i aşa că vi se pune pata când vedem cetăţile transilvănene cum se încăpăţânează să reziste atâta amar de vreme? Nu ştiu de ce unii au impresia că ele pot fi ca vinul, mai valoros odată cu învechirea. Nu, să ne rugăm să nu se apuce nimeni de îngrijirea lor, să le privim cum cu fiecare minut, oră, an care trec mai pierd din spiritul lăsat de cei care le-au construit. Şi, da, nu le vizitaţi! Trecutul trebuie să rămână îngropat, cu toţi monştrii lui, noi privim spre viitor. Haideţi să luăm cărămidă cu cărămidă din vestigii şi să facem blocuri! Cine ne opreşte?
Iar apoi, să continuăm organizat, până dispare tot. Să facem o lume a noastră, aşa cum este ea criticată acum de cei puţini. Fac o listă mică a ceea ce nu ne mai trebuie: florile în geam, Delta Dunării, dropiile, zimbri, mănăstirile, performaţa, respectul, zâmbetul, salutul. Şi ar fi bine să creştem rezerva de gunoi. Pe spaţiile verzi, în scările de bloc, în albia de râu, pe drum, în casă, în minte. Şi neapărat, nu trebuie să zâmbim. Să urlăm, înjurăm, scuipăm, deranjăm, mâzgălim, delăsăm, importăm. Cine ne opreşte?
Spun, totuşi, că mai bine aprindem lumina peste negura din mentalul comun. Să vedem frumosul, să-l păstrăm, să-l cultivăm. Să respectăm şi să învăţăm idei albastre. Să schimbăm lumea în bine. Cine ne opreşte?
Am trăit un meci de tenis!!
Nadal vs. Djokovic va rămâne meciul cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată. S-au bătut de la egal la egal doua fenomene ale tenisului mondial. În patru ore cât a durat acest meci, am văzut ce înseamnă dorinta, rezistenţa, ura, respectul şi frustrarea. Un Nadal care aleargă patru ore după orice minge şi un Djokovic care reuşeşte sa zâmbească înaintea fiecărei mingi de meci reprezintă un spectacol extraordinar. Doi oameni care uitaseră ca joacă tenis, şi-au depăşit limitele rezistenţei fizice şi psihice şi au lăsat cu gura căscată o lume întreagă. Rafael Nadal n-a meritat victoria în aceeaşi măsură în care Novak Djokovic n-a meritat înfrângerea.
Trebuia oprit totul in tiebreak la 9:9, in decisiv!
Atât!