România sub limita de îngheţ

zapada-Frig.  Frig de-ţi îngheaţă apa la genunchi, de-ţi fug perciunii sub căciulă, de ţi se cristalizează şi gândurile sub ţeastă. Iar generalul Iarnă abia dacă şi-a mai oprit puţin asaltul. După ce şi-a luat masa de aer rece tocmai din îndepărtata Siberie,  numai bine că a aţipit puţin, prilej pentru gradele Celsius să-şi mai scoată sfioase capul, câte puţin la amiază, deasupra limitei de îngheţ asemenea unor animale de tundră ieşite din hibernare. Dar tocmai ce s-a trezit şi e gata să-şi reia asaltul. Noi salve de vânt şi ninsori se aşteptă în următoarele zile pentru jumătatea sudică a ţării.

Frig, gheaţă şi mormane de zăpadă murdară. Mai nou intră în schemă şi vântul puternic. Şi din nou frig. Agentul termic rămâne în alertă. Frig de fac pneumonie purecii pe maidanez, de-ţi îngheaţă zacusca dintre măsele, de-ţi ajung tremurând mail-urile în Inbox.

Hai o săptămână, două, o lună, o lună jumate, dar până când băi nene!? Îmi vine să iau la şpiţuri mercurul termometrelor. Urcă, bă! Încă o lună aşa şi deja încălzirea globală o să devină o legendă.

Şi iarăşi frig…

O nouă subspecie: oamenii-buldozer

   În cadrul speciei oamenilor-penis  (prezentaţi acu’ ceva vreme) există o subspecie apărută mai recent (vorbim de secolul trecut) dar care s-a răspândit repede, precum lichidul seminal printre ţâţele unei domnişoare extaziată de scena fierbinte în care se scaldă. Am putea să le spunem oamenii p#zdă, aşa cum amintea un om de bine la un moment dat, însă nu li se potriveşte. Denumirea lor este în lucru deocamdată.

   Dar să facem prezentările de rigoare. Această subspecie se întâlneşte în special în zonele unde transportul în comun este prezent. Par bipezi obişnuiţi la o primă vedere, fără o mare activitate sub oasele cutiei craniene, cu ochii pierduţi în depărtare, aşteptând parcă ceva. Normal, ei aşteaptă mereu autobuzul, tramvaiul, metroul sau orice alt sistem ingineresc care le poate facilita deplasarea pe distanţe mari sau mici. Şi în care trebuie să existe neapărat alţi oameni. Cum îi recunoaştem, totuşi? Simplu. Dacă ne aflăm într-unul din mijloacele amintite mai sus, lipiţi de ferestre, scaune, agăţaţi de bare, mirosind transpiraţia gibonilor de lângă noi (sau mirosindu-ne chiar pe noi), fierbându-ne creierii la 80 de grade ori lipindu-ne nările de frig (în funcţie de anotimp) şi dorind să păşim pământul în staţie, ei bine, atunci apar disperaţii. Practic, totul se reduce la o luptă între cei care vor să iasă la aer (pentru că pur şi simplu au ajuns la destinaţie sau pentru că vomită) şi cei care vor să pătrundă în micro-universul aflat deasupra celor X roţi. Cei care pătrund sunt ei, subspecia demonică. În momentul în care autobuzul, să spunem, s-a oprit în staţie, totul se transformă în mintea lor. Practic, urcatul în autobuz devine ultimul lucru pe care ei vor să-l mai facă în existenţa lor mizeră. Sunt ca la un fel de concurs de urcat-viteză, de strivit picioare, de dat coate în gură sau de împins grămezi de oameni. Privirea lor cea pierdută devine instant una diabolică, focusată pe spaţiul ocupat de cele două uşi ale autobuzului iar creierul lor stafidit transmite singurele semnale clare pe care ar putea să le transmită vreodată grămezii inutile de carne de sub el: „Urcă, calcă, striveşte, urcă, împinge, urcă, urcă, urcă!”.

   Am avut de multe ori neşansa de a întâlni această subspecie tulburată iar imaginea pe care o vezi când te afli în faţa lor poate fi lejer folosită în filmele horror cu stârvuri umblătoare sau cu zombie ieşiţi de la naftalină şi plecaţi să rupă capete. Să vezi o masă de indivizi cu ochii mici şi roşii pironiţi pe tine, cu mâinile îndreptate spre spaţiul pe unde tu încerci să evadezi, de parcă ar vrea atunci să-ţi smulgă carnea de pe oase şi cu o forţă de a împinge similară cu cea a elefanţilor, strivindu-te de tot ce se află în spatele tău, nu este chiar plăcut. Sau poate am eu o fobie.

   Vor fi din ce în ce mai mulţi. Nu or să dispară niciodată şi, în cele din urmă, vor molipsi şi humanoizii care intră în contact involuntar cu ei. Vor sechestra autobuzele, tramvaiele, vor arunca şoferii pe geam. Nu pot fi învinşi. Sunt ei, oamenii-buldozer.

Scurtă scenetă sub „s” şi „ş”. Subiect: sex

Şase seara. Sâmbătă. Sediul societăţii Scorbura SA. Şeful studiază ştatele.  Sictirită, secretara sprijină scaunul. Sunt singuri, sastisiţi şi se simpatizează.
Secretara şopteşte suav.
– Şefuuu’, socotiţi?
Simandicos, şeful suceşte sprânceana.
– Să spunem…
– Şi sumele suie sau stagnează?
– Suie, sistematic.  Salariaţi sifilitici…
– Sunteţi suuuper-supărăcios, şefu’. Ş-aşa sexy…
– S-o spui şi soacră-mii.
– Sigur, sigur…
– Sictir!
Şeful se supără. Secretara surâde şiret şerpuindu-şi sandala. Subit, stinge sursa, scoate sacoul şi slăbeşte sutienul. Şeful stă surprins şi savurează-n semiîntuneric scena. Şase secunde şi siluetele se suprapun. Secretara stă sub şef, şeful sub secretară. Se succed. Sunete sufocate survolează spaţiul singuratic scufundat-n semiîntuneric. Şi… S-a sfârşit.
Şeful se scoală, se-mbracă şi şopteşte satisfăcut.
– S-o ştergem, şi se strecurară silenţios spre scări.

Analiza Doctorului Pildă #4

Iată-ne deja la a patra ediţie a maestrului în arta amorului subjugat, posesorul libidoului arhetip, stimatul Doctor Pildă. Ca de obicei scrisorile ne-au invadat adresa redacţiei cu diferite izuri de carne coaptă, cu defulări şi dejecţii. Pentru această săptămână am ales un caz deosebit, cu o puternică încărcătură sufletească. Domnişoara Ancuţa Virginica Pătrunjel are nevoie de ajutorul doctorului, aşa că să nu o mai frecăm aiurea căci se scoală e pe parcurs.

” Stimate domnule doctor, am 24 de ani şi locuiesc în căminul facultăţii alături de alte 3 colege. Eu sunt venită mai de la ţară aşa dacă se poate spune, de prin zona Oaşului, un pic mai jos de ea, deci se poate spune că sunt mai cu moţ. Deşi am crescut la sat să ştiţi că sunt deşteaptă, stilată şi o fată care se întreţine. Problema mea a survenit la o petrecere de aici din cămin, unde ştiţi şi dumneavoastră cam ce se petrece. Fiind mai fâşneaţă, mai dezinvoltă de fel atrag privirile băieţilor, în dauna altor fufe care mă bârfesc pe unde apucă. La petrecerea respectivă mi-am cam făcut de cap, m-am ameţit puţin, deşi eu nu prea consum băuturi alcoolice, acum am gustat puţin dintr-o horincă că-mi aducea aşa aminte de locul natal. Şi de acolo ştiţi şi dumneavoastră că de la un pahar de băutură până la un cuc în gură e drumul mai scurt decât de la căcăstoare până în casă. Problema a fost că nu m-am rezumat la unul ci am îngurgitat vreo 4 în total, 3 de la iubiţii colegelor şi unul de la paznicul căminului să nu ne strice petrecerea.

Astea din urmă s-au supărat pe mine din nu ştiu ce motiv d-ăsta infantil, că le-am furat iubiţii, că le-am rănit, mă rog fustrate. De fapt eu cred că ele fiind urâte se răzbună pe mine că sunt frumoasă şi deşteaptă. Au început să bârfească prin facultate lucruri totale neadevărate despre mine. De exemplu că am negi şi furunculi pe fese, deşi nu este aşa, eu le-am mai spus lor că sunt semne din naştere, ereditare,  că doar mi-a spus mama că şi tata are, până şi vaca preferată a lui tataie, Joiana, avea. Desigur că din unele mai curge uneori un lichid însă un nene mi-a spus că sunt sfântă deoarece acela este mir. Altă tâmpenie a lor a fost să spună că am păr pe tot spatele când nu este aşa. Am doar două smocuri doar, ieşite pe omoplaţi, dar ăsta e semn de adaptare la mediul înconjurător, cum mi-a spus profesorul de biologie, alături de care mi-am pierdut virginitatea. Chiar îmi plăcea o poziţie când era pe la spatele meu şi mă ţinea de smocuri, mi se părea aşa de sălbatic şi de excitant.

Acum niciun băiat nu se mai uită la mine şi nu mai pot vreau şi eu să, na ştiţi ce vreau să zic, că mă mănâncă şi pe mine că sunt tânără, frumoasă şi deşteaptă. Ce este de făcut domnule doctor? V-am ataşat o poză cu mine dezbrăcată să vedeţi că am dreptate.”

Dragă domnişoară Ancuţa, v-aş fi spus Virginica până acum 12 ani, poza a fost cireaşa de pe tort dacă se poate spune aşa. Am nişte ani în spate  şi credeam că le-am văzut pe toate până la această vârstă. Se pare că m-am înşelat. Doamne nu cred că am văzut un nume de familie mai potrivit pentru dumnevoastră la ce livadă cultivaţi pe şira spinării. Sincer cred că ar trebui să le mulţumiţi colegelor de cameră pentru această publicitate gratuită, căci acum timpurile sunt într-o continuă schimbarea, lumea începe să aibă din ce în ce mai multe feţişuri. Într-adevăr sunt nişte nesimţite, nu aveau dreptul să facă aşa ceva doar din cauza unor idile sexuale cu partenerii lor de viaţă, idile infiripate simultan. Sunteţi o femeie liberă şi puteţi alege pe oricine să vă ceruiască mirul de pe faţa posterioară. Toată această pauză este una trecătoare, până atunci propun să participaţi la cât mai multe petreceri cu tematici diverse, unde deghizarea este necesară. Aşa apetitul dumneavoastră va fi satisfăcut.

De asemenea o metodă de a face rost de bani pentru întreţinere este aceea de a vă împrumuta posteriorul pentru documentarele televizate care au ca subiect principal craterele sau vulcanii de pe unele planete.

Glume proaste şi pitici

Ţrrrrr!

-Oh, yes…

-…ăăă, alo..!

-Yeeees…

-Băh, te-ai prostit, ce-ai??

-Sorry sir, but can you speak english?

-Boc, te sparg!

-Sorry?

-Boc!

-Hi, hi, ce-mi place accentul meu!

-Băh, Boc, eşti praf. Uite, m-am enervat şi-o să-l sun pe Geoană să-l întreb unde mai candidează, să fac mişto de el.

-Hi, hi, păi candidează acum la partid…

-Da, băh, ştiu. Omul candidat. Şi pierzător, hă, hă, hă!

-Hi, hi!

-Boc, de ce râzi? Că nici tu nu eşti mai breaz. Râzi de necazul omului?

-Păi…

-Ce păi? Nu-l vezi săracu’ cât se chinuie să facă ceva şi nu-i iese? E şi el un suflet.

-Da, să trăiţi…

-Aşa, Boc! Hă, hă, hă, băh da’ ce repede pui tu botul! Hă, hă, hă, ce credeai, că mi-e milă de Geoană? Hă, hă, hă!

-Păi…

-Piticule, îmi place de tine! Mic şi credul, hă, hă!

-Păi…

-Mai termină cu păi-urile astea. Zi ceva, dacă ai de zis, dacă nu, valea!

-Vă rog, mai îmi spuneţi un banc…?

-Un banc? Hai, băh, Boc, că-ţi spun unul scurt.

-Da, da, mulţumesc, mulţumesc, hi, hi!

-Aşa. Fii atent, Boc. Era un pitic şi intră într-un bar…

-Aşa…

-Taci, măh! Deci, intră piticul într-un bar, se duce la tejghea şi cere de băut. Numai că era atât de pitic încât nu ajungea sus, la barman. Şi striga de jos, ca prostul.

-Ce, ce?

-Să-i dea de băut, normal! Şi tot striga, şi nimeni. Şi atunci, se duce piticul după bar, să vadă ce se întâmplă. Şi când colo, ce să vezi?

-Ce, ce, ce?

-Era preşedintele ţării, băh, cu o pancartă pe care scria „Boc, eşti un mare dobitoc, treci la treabă că te storc!”, hă, hă, hă!

Clanc!

Apel umanitar-pe bune

   O bună prietenă de-a redacţiei ne-a solicitat sprijinul pentru un domn, soţul unei foste colege de liceu de-a dânsei. Din păcate, ca orice inginer care se respectă, dumnealui are şi defecte. În acest caz este vorba despre un defect crunt, respectiv leucemie acută limfoblastică (specialiştii de la Departamentul Medical al Revistei Cioburi ne-au spus că e nasol tare). 

      Lăsând gluma dintre paranteze deoparte, puteţi citi povestea tristă aici, la fel cum puteţi afla şi unde să donaţi o parte din banii necesari pentru operaţia destul de costisitoare.

Acelaşi nou început

Un nou an început prematur cu gânduri democratice, fără spasme idilice, doar speranţa unei lupte drepte cu o conştiinţă terfelită arbitrar de terţe interacţiuni. Finalul introspecţiei, ambiguă puţin din cauza aerului greu de distilerie, din a treia zi după revelion era pozitivă, autoobservarea nu îţi mai provoca atâţia fiori. Ai lăsat în spate multe, nu le-ai călcat în picioare, ci doar le-ai umbrit puţin sub talpa piciorului de sprijin, precum un chiştoc ascuns subtil. Ai sperat că te vei schimba, că lumea va fi mai bună cu tine, că duşmăniile nu-şi mai au locul între semeni, porţia de viaţă putând fi împărţită cu lejeritate de către toţi. Ai tras linie, rigla nu era ciobită.

Au trecut mai mult de şapte milioane de secunde de când ai luat viaţa în piept cu adevărat, de când i-ai privit pe toţi mai cald, cu ochiul admiraţiei, în dauna condiţiei de român care a suferit mai multe piedici decât participanţii la un campionat de lupte greco-romane. Remarci că gustul de pelin n-a dispărut, ba chiar începe, din nou, să-ţi inunde simţurile. Oare chiar nimic nu se poate schimba p-aici? Oare toţi sunt dictaţi de propriile plăceri, de propria dorinţă de a subjuga persoana alăturată? Altruismul nu-şi are loc în dicţionarul explicativ carpato-danubiano-pontic?

Sperai să te schimbi, vroiai chiar. Eforturile depuse n-au avut niciun rezultat, te complaci acum, îmbrăţişsat suav de zâmbetul fals al celorlalţi. Discuţiile de complezenţă te înmoaie încet deşi le simţi ura în suflet. Începi să uiţi ce ţi-ai propus, vrei să le mai laşi un timp să ardă mocnăit, sperând că la început de an să nu fie stinse de tot. Promiţi că le vei lua de la capăt pe viitor. Trec patru luni şi-ţi place unde te afli: înconjurat de umbre cu chip familiar, orbit de tentaţii, convins că eşti mai bun decât alţii.

Laşi capul duios într-o parte, viaţa ţi se scurge încet … îţi place.

Alien versus homo sapiens

   Cercetătorii britanici lovesc din nou! De data aceasta, distinşii oameni de ştiinţă au reuşit să dezlege misterul apariţiei vieţii pe Terra, atât de contestat între laici şi bisericoşi. Astfel, britanicul get-beget Chandra Wickramasinghe afrimă că oamenii sunt, de fapt, de origine extraterestră, bazându-se pe un studiu al său legat de sisteme solare, comete şi microbi care călătoresc interplanetar iar apoi se reproduc în draci. Cu alte cuvinte, oamenii şi viaţa de pe planeta albastră îşi au originile într-o colonie de microorganisme care, sătule de condiţiile precare de viaţă şi de şomajul tot mai ridicat de pe planeta X, aflată într-un colţ al galaxiei Y, au decis că este cazul să emigreze către planete mai calde şi cu posibilităţi de dezvoltare mai mari. Şi uite aşa, şi-au adunat bruma lor de zestre în trolley-ul ponosit rămas de la bunici, au prins cometa de şapte jumate şi au plecat la drum. După ani-lumină, au ajuns pe Terra, unde au găsit râuri cristaline, verdeaţă, iarbă, carne de porc şi mult spaţiu pentru a se lăfăi în voie. Şi, generaţii după generaţii, microbii au crescut într-un an cât alţii în zece şi au ajuns maimuţe şi apoi oameni. Q.e.d.

   Ca o recompensă maximă pentru studiul şi rezultatele fascinante ale britanicului Chandra, îl invităm pe acesta pe tărâmurile mioritice pentru a observa în clar originea extraterestră a speciei umane, aici păstrându-se nealterate trăsăturile aliene. Omul va fi fericit să găsească oamenii-stârci din lanul de porumb, cu ochii bulbucaţi şi roşii, humanoizii-târâtori, cu faţa buhăită şi aflaţi într-o simbioză perfectă cu moleculele de alcool sau bipezii-tuciurii, atraşi mai mereu de metale grele şi foarte grele. Atunci să te ţii studii!