Cum – necum am început să exploatez lucruri noi, în această categorie intrând şi noi crâşme. Noi pentru mine, vechi pentru alţii. Sau poate noi şi pentru alţii, pentru că recomand pentru o cafea de după-amiază Pardon Cafe din Drumul Taberei. Pe lângă Favorit.
Din câte am înţeles, acea baracă a rezistat tuturor opresiunilor schimbărilor politice de dărâmare a coşmeliilor. Pentru că asta e. O baracă, o investiţie minimă cu aer vintage, cu o terasă improvizată pe spaţiul verde şi încă una la – dacă aş putea spune – etaj.
Rezon. Confortabil, scaunele din fier forjat cu perniţe roşii dau contrast, culoare şi armonizează acareturile din podul bunicii împrăştiate pe tavan şi pereţi. Personalul mai mult decât prompt şi amabil şi, cel mai important, pentru o bere de după muncă nu depui niciun efort la buzunar. Eu personal aş mai arunca o mână de spoială pe tavan să nu se vadă plăcile de OSB atârnând şi nu aş fi pus mocheta de doi lei afară pe terasă. Dar aşa sunt eu, mai critică. Oricum, e plăcut să stai comod, ieftin şi la umbra pomilor într-o după-amiază plină de năduşeală. În boxe răsună, suficient de tare cât să porţi o conversaţie normală, muzica bună a anilor 90. Reţineţi, e doar de băută şi de înfulecat nişte cipsuri şi floricele.
Mai jos, ceva poze, inclusiv partea interesantă din meniu: berea!
Deci, da. Talentele nu pot fi stăvilite. Cel puţin, nu în România. De la o vârstă fragedă, până la bătrâneţe, de la cel mai mic la cel mai mare, iată cum românii îşi exprimă năduful, într-o formă artistică, demonstrând tuturor că în oricare din noi sălăsluieşte o sămânţă de cântăreţ, care nu trebuie decât un pic udată pentru a deveni un adevărat arbore plin de sunete şi triluri suave, alături de o încărcătură a mesajelor plină de vers şi sentiment.
Aşadar, premiul acestei săptămâni merge la trupa Brigada A.M., un duo de succes care ar avea şanse reale să cucerească inimile ascultătorilor. Având la bază un stil muzical bine ales, cei doi băieţi, mustind a talent, se joacă cu fiecare cuvânt alăturat portativului, oferind auditoriului un mesaj puternic, tranşant, care reflectă atât probleme sociale, cât şi personale. „Stilul Oprişan”, un lait motiv al poveştii muzicale, se potriveşte ca o mănuşă socialului scos în evidenţă destul de clar: „iad”, „rai”, „frăţioare”, „femei”, „mă-ta”, „te fugărim”. Nu lipseşte nici componenta temporală, proiectată sub linia speranţei, pentru un orizont plin de candoare: „o s-o ducem mai bine an după an, e stilul nostru, stilul Oprişan”.
Savuraţi, aşadar, această feerie muzicală!
Evident, nu puteau să lipsească şi săgeţile critice, aruncate într-un mod atât de acid încât alunecă pe o pantă mânjită cu nesimţire. Astfel, o anti-trupă, nişte indivizi care probabil nu au terminat nici grădiniţa, batjocoresc munca celor de la Brigada A.M.. Numele lor este Brigada P.M., afişat cu o indolenţă crasă pe site-uri. Mesajul acestora este unul infect, plin de măscăreli şi derizoriu. Din cauza celor ca ei, lumea muzicală românească nu va scăpa niciodată de noroi. Să vă fie ruşine, măi celenteratelor!
Din fericire, cei de la Brigada A.M. nu s-au lăsat mai prejos şi le-au dat o replică celor ca Brigada P.M., avertizându-i că ceea ce fac ei este o muncă serioasă, în care se investeşte suflet, energie iar succesul de care se bucură nu este unul întâmplător. Evident, mesajul este exprimat în „stilul Oprişan”, tranşant, clar dar având cuvinte bine alese. Aşa că, pardon, fraierilor, aveţi grijă! Brigada A. M. rules!
P.S.: Să moară caca dacă mai înţeleg ceva din ţara asta.
Sute de oameni s-au prabusit simultan pe strazile din Zurich, mimând un lesin sau o moarte subita. Acestia erau, de fapt, activisti Green Peace si protestau împotriva construirii unei centrale nucleare.
În acelasi stil, am remarcat o activitate intensa a activistilor din zona rurala a României, acestia protestând tot prin prabusire, imediat dupa iesirea de la birtul satesc.
Ce n-ar face comerciantul să-şi atragă clienţii, în special acum, în vremuri de criză…
Zilele trecute am primit pe adresa redacţiei un e-mail de la un cititor prin surprindere al revistei noastre în care acesta era înştiinţat cum că în urma achiziţiilor făcute la un anume magazin on-line, statutul său de cumpărător a fost upgradat. O veste cel puţin îmbucurătoare la prima vedere.
Dar iată cum au sunat atât fericita înştiinţare cât şi replica pe măsură a fidelului cumpărător.
Şi, ca orice firmă ce se respectă având o puternică „orientare către client”, nu a durat mult până au venit şi scuzele aferente.
Cum la baza oricărei greşeli trebuie să existe şi un vinovat, nu ştiu de ce am impresia că, aşa cum se întâmplă de obicei, departamentul de testare a cam căcat steagul.
Cât timp le-a luat să depisteze această problemă cu scăparea super-ofertelor de sub control sau câte alte mesaje de „mulţumire” similare celui de mai sus le-au poposit în Inbox, n-avem de unde să ştim. Avem însă motive să credem că pe lângă bug-ul din aplicaţie, băieţii de la PC Garage s-au mai ales cu un bug şi din partea clienţilor. Este vorba, desigur, despre binecunoscutul Bug p#la!
De cele mai multe ori am o părere nu tocmai creştinească vis-a-vis de populaţia care consumă oxigen în spaţiul carpato-danubiano-pontic, părere uşor accentuată dacă vine vorba de anumite “facţiuni” minoritare (încă). Şi de fiecare dată când mă împac cu mine şi cu opiniile mele întotdeauna corecte (se ştie, modestia este pentru proşti), iată că trebuie să apară câte un om de bine care să-mi năruie nonşalant universul meu principial, infiltrându-se în matrice precum un virus de tip Matrix.
Despre ce este vorba? Am aflat din presa susţinătoare a fenomenelor culturale profunde (bazată, evident, pe nişa de cititori cu IQ trecut de pragul de geniu) că artistul naţional Adi Minune (chiar, nu i se mai spune De Vito?… Îi stătea mai bine cu aura de macaronar) doreşte din tot sufleţelul său de arap să-şi ofere o nouă maşină, respectiv un Mercedes SLR care costă, atenţie, 240.000 de EURO. Succesul de care se bucură îmi spune că-şi permite acest lux… Dar, cu toate acestea, minoritarului (încă) îi este teamă că, dacă şi-ar achiziţiona o asemenea piesă, ar putea fi privit ca un om care nu se gândeşte la semenii săi şi, mai ales, la suferinţele lor pe aceste vremuri de restrişte, de criză şi de suferinţă. Maestre, nu-ţi fă griji, viaţa e grea dar trece repede…
Am fost mişcat până am scăpat câteva lacrimi pe gaura curului de grija manifestată de cantautor faţă de oamenii din jurul său: “Da, îmi place tare mult şi cred că o voi cumpăra în viitor. Acum, parcă mi-e ruşine să o iau. Pe criza asta, când oamenii nu au bani pentru a pune ceva pe masa copiilor, eu să apar cu o asemenea maşină?” (declaraţie preluată din Libertatea, mulţumim pentru colaborare băieţii!). Păi, dom’le, cum vine asta? Oamenii din jurul artistului nu sunt, la rândul lor, oameni dedicaţi curentelor culturale, întocmai ca Domnia Sa? Mă refer, desigur, la deţinătorii de castele purtătoare de căluţi în cerdac şi turnuleţe pe acoperiş, la maeştrii bijutieri ai aurului (modelat în diverse simboluri contemporane, respectiv lanţuri, icoane, etc.), la distinşii colecţionari de arme sau, desigur, la neobosiţii protectori ai industriei de automobile (BMW, Mercedes, etc.). Oare să fi ajuns ţara într-o situaţie atât de nasoală încât domnii amintiţi mai sus să fi ajuns la fundul sacului cu galbeni? Nţţţ…
Mai mult ca sigur, însă, că Tânguirea Sa, Adi Minune, s-a gândit la întregul norod, majoritarii (încă), cei care într-adevăr au reale probleme în a pune-o de-o ciorbă sau de-o mămăligă pe masă. Şi, maestre, tot respectul redacţiei pentru că v-aţi gândit că aţi avea remuşcări dacă aţi apărea într-o maşină de sute de mii de EURO în faţa acestor amărâţi. Ce om, ce caracter! Din nou, mi s-au scurs lacrimi din cur…
În încheierea omagiului adresat dvs., permiteţi-mi să vă ofer o umilă părere : nu mai bine dovediţi sărmanilor că sunteţi un exemplu de urmat dacă începeţi să plătiţi impozite pe teancurile de marafeţi pe care cariera artistică vi-i bagă la cămaşă? Şi să le sugeraţi celor asemenea dvs. să facă acelaşi lucru? Vă spun eu sigur că aşa ajutaţi mult mai bine mojicimea. Şi, desigur, aşteptăm cu nerăbdare varianta muzicală efortului de a renunţa la Mercedesul de 240 000 EURO. Se ştie!
Obosită să tot distrugă agoniseala de-o viaţă, în fiecare an, a urmaşilor lui Burebista şi Decebal dar, probabil, nemulţumită şi de condiţiile de şedere pe plaiurile mioritice, natura şi-a strâns tolba cu nori şi a luat-o la vânt către vest, aşa cum au făcut-o la un moment dat zidarii şi faianţarii autohtoni. Şi unde s-a găsit ea, doamna natură, să-şi scuture broboanele de sudoare, după o bucată de drum? În Polonia, provocând inundaţii, aşa cum numai norişorii ei ştiu să facă.
Evident, s-au spart diguri, apa a năvălit prin case, câmpurile cu verdeaţă s-au umplut cu şuvoaie, lumea a pişat ochii de ciudă iar autorităţile au început să caute vinovaţii şi soluţii. Şi pentru că legătura indisolubilă dintre toţi poliţiştii din lume există şi e reală, şeful lor actual din Polonia a găsit imediat cauzele pagubelor făcute de inundaţii: castorii. În opinia domniei sale, vinovaţii pentru slaba rezistenţă a digurilor în faţa şuvoaielor năvalnice sunt aceste jivine cu dinţii de oţel, care rod totul în calea lor, întocmai cum moldovenii pârjoleau totul în calea armatelor lui Sobieski.
Îl rugăm pe domnul ministru să cerceteze dacă nu cumva slaba replică dată de polonezi nemţilor sub domnia lui Hitler a avut la bază o sabotare a cariilor de lemn, vieţuitoarele cu pricina pătrunzând pe teritoriul Poloniei agăţate de blana fiecărui ciobănesc german care a trecut graniţa către stăpâni polonezi iar apoi s-au infiltrat în patul puştilor, sfărâmându-le în cele din urmă. E o pistă de cercetat pe partea asta.
Rugăm autorităţile române să nu ia exemplul omologilor polonezi şi să caute răspunsurile de după inundaţii în blana castorilor, vidrelor sau nutriilor. De asemenea, îl rugăm respectuos pe domnia sa, leul, regele animalelor, să facă un apel către toate jivinele care cacă şi pişă pământurile româneşti, să nu submineze efortul depus cu atâta abnegaţie de către factorii de decizie şi protecţie ai poporului, în lupta lor cu şuvoaiele imperialiste de apă. Nu de alta, dar alor noştri nu le place băutura amestecată cu apă.
Potrivit unei înregistrări audio difuzată de Antena 3, Traian Băsescu ar fi spus că afirmaţia sa din 2009 în care susţinea că pensia socială minimă garantată trebuie să fie de 500 de lei a fost rostită în condiţiile în care se afla „sub influenţa băuturilor alcoolice”.
Privind retrospectiv şi la celelalte promisiuni făcute de şeful statului în decursul mandatelor sale de preşedinte, am putea trage foarte uşor concluzia că de mai bine de şase ani nu multe au fost declaraţiile făcute când acesta a fost cu adevărat treaz-nemâncat.
Cafeneaua critică la Club Control, miercuri 26 Mai 2010. Bilanţ festCO 2010.
Miercuri, 26 Mai, proiectul de dezbateri culturale Cafeneaua critică propune un bilanţ la finalul ediţiei a VIII-a a Festivalului Comediei Românesti – festCO 2010, organizat de Teatrul de Comedie din Bucureşti (TCB).
Invitaţi: staff-ul festivalului, respectiv George Mihăiţă (director TCB & festCO), Traian Petrescu (director adjunct TCB & director executiv festCO), Corina Constantinescu (consultant artistic TCB & producător festCO) şi colaboratorii, membrii juriilor festCO, adică Ileana Lucaciu (selecţioner), Sanda Manu, Marina Constantinescu, Vladimir Gaitan (membri ai juriului), participanţi la festCO 2010, critici de teatru.
Amfitrion: Ion Bogdan Lefter.
Teatru în Club Control.
Luni, 31 Mai, ora 20:00, clubul Controlşi Upstage vă aşteaptă la reluarea spectacolului de teatru picabo/pinguini de Peca Ştefan, avându-i în distribuţie pe Toma Danila, Amandine Heyndrickx, Laurenţiu Banescu.
Biletele costă 15 lei şi vor fi disponibile la club în seara evenimentului.
Pentru studenti intrarea costa 10 lei.
Tuborg Acoustic Sessions.
Ultimele două concerte din seria Tuborg Acoustic Sessions sunt pe 27 Mai, cu cei de la COMA iar pe 10 Iunie cu trup BYRON.
Concertele încep de la ora 22:00. Biletele se găsesc în Club CONTROL, la intrare şi costă 20 de lei pe seară. Intră pe facebook.com/TUBORGSOUND şi poţi câştiga o invitaţie. Pentru orice bilet sau invitaţie TUBORG îţi face cinste cu o bere.
Concert PISTAMASHINA în Club CONTROL pe 6 Iunie 2010.
Nimeni nu ştie exact ce este Pistamashina. Valuri de teorii şi speculaţii au inundat presa locală şi internaţională, şi totuşi informaţiile depre ei rămân vagi. În general zvonurile gravitează în jurul câtorva variante posibile:
1. Pistamashina este o trupă de agenţi extratereştri sub acoperire. Scopul lor este să strângă informaţii despre pământeni, încercând să le imite atitudinea şi activităţile. Aceasta este cea mai populară teorie, pe de o parte datorită tentativelor eşuate ale membrilor trupei de a imita comportamentul uman, pe de altă parte datorită suntelor şi armoniilor non-standard din muzica lor.
2. Pistamashina este experimentul unei organizaţii internaţionale secrete, sponsorizată de guvernele celor mai dezvoltate ţări industriale. Scopul experimentului ar fi crearea de muzică universală cosmică, fapt care ar sprijini implantarea de agenţi secreţi de pe Pământ în cadrul fiecărei civilizaţii, eventual descoperite în Spaţiu.
3. Pistamashina este de fapt un grup de roboţi-androizi, creaţi într-un laborator secret subteran aflat sub teritorul Elveţiei şi parţial sub cel al Franţei, unde au loc diverse experimente fizice precum accelerarea electronilor, extragerea de energie prin coliziunea dintre materie şi antimaterie şi alte activităţi obscure.
Rezultatul acestor experimente îl veţi putea simţi pe propria piele duminică, 6 Iunie, în clubul Control, de la ora 21. Biletul costă 15 lei şi va putea fi achiziţionat la intrarea in club.
Am văzut, cred că pentru a şaptea oară, selecţiuni din filmul Şapte ani în Tibet. Îl ştiţi. E filmul acela în care Brad Pitt joacă rolul unui alpinist austriac ce ia la pas şapte zile pe săptămână toate streşinile acoperişului lumii pentru a trage într-un final în Lhasa unde ajunge să-l cunoască pe micul Buddha, şi el un puşti la vreo şapte ani pe atunci, devenind rapid cel mai bun prieten exotic al acestuia.
Dar nu firul narativ m-a făcut să aduc vorba de filmul în cauză, ci faza deja devenită celebră în care europeanul, desemnat de către micul Buddha să pună temeliile unui cinematograf, se confruntă cu o situaţie inedită atunci când tibetanii care dădeau la hârleţ refuză să mai sape pe motiv ar putea face rău râmelor ce-şi făceau veacul prin galeriile subterane din zonă, argumentând că sunt nişte vieţuitoare în care s-ar fi putut reîncarna oricare dintre ei.
Eh, de când am văzut pentru prima oară faza, ca european eretic, străin de ciclul Samsarei, să mă ierte domn’ Eliade, şi sceptic în ale metempsihozei, mi-am tot pus o întrebare ce-mi fermentează-n minte precum un iaurt expirat în stomacul unui devorator de mere pădureţe. Şi anume, dacă un preot tibetan suferă de limbrici iar spiţerul îi recomandă, să zicem, lapte cu usturoi pentru a le întinde o cursă paraziţilor, el ce face? Se supune tratamentului medical condamnându-i la moarte pe ascarizii din intestin sau refuză categoric execuţia viermilor optând pentru o hrană mult mai bogată, în ideea de a fi o gazdă cât mai bună pentru musafirii nepoftiţi?
