Ştiu, la final va ieşi un clişeu total dar asta nu mă împiedică să scriu. Citesc prin tot mai multe texte despre o categorie de oameni ce poartă stigmatul dat de o mână de semeni. Ei sunt Corporatiştii, ei sunt cei ce pleacă la serviciu la ora 08.00 şi termină la ora 18.00. Ei sunt cei care au acces în clădirile de birouri pe bază de cartele. Cei ce vin în masă către structurile de sticlă.

E un lucru ştiut: corporatiştii sunt huluiţi de toată lumea. Se huluie de fapt şi între ei. Nu vreau acum să găsesc motivele pentru care se întămplă. Şi pentru că tot sunt în săptămâna în care grupez orice, voi încerca să îmi categorisesc şi colegii de muncă.

Păi avem aşa:

Arienii – rasă superioară de corporaţie, de obicei expaţi, deţin puteri malefice de manipulare a maselor. Scopul lor este corporatizarea populaţiei şi subjugarea acesteia întru scopuri meschine de monopolizare. Şi să trosnească românce.

Acoliţii – clone imperfecte ale Arienilor, cei cărora le aleargă prin vene doar cafeaua băută până târziu la birou, cei care fericiţi urmăresc un raport in PowerPoint, proiectat pe pânză fină, în locul unui film bun, cei care chicotesc de bucurie de fiecare dată când sunt rugaţi să mai scoată vreo analiză cu douăj’ de coloane din jobenul dedicat total companiei. Ei sunt cei care sunt puşi să spele creierele celor proaspăt veniţi, sunt cei care vorbesc cu pasiunea unui îndrăgostit de beneficiile avute din urma relaţiei cu Împărăţia. Ei sunt cei care se trezesc dimineaţa cu un nou pivot în cap, mai trainic şi mai frumos ca cel din seara precedentă. Ei sunt cei ce au făcut fuziunea între viaţa personală şi cea de la lucru, prima existând doar pentru a doua. Ei şi-au vândut bucuroşi sufletul pentru statusul de Corporatişti.

Neofiţii – tineri abia ieşiţi de pe băncile facultăţilor sau încă în câmpul universitar, cei cu sufletul neatins de hidoşenia unui program de penitenciar, cei care cred că nu exisă un  microb de companie, cei care cred că visele cusute cu aţă medicinală şi împărtăşite machiavelic de Acoliţi sunt pure şi îndreptate către bunăstarea lor. Cei care încă mai au o viaţă personală dar sunt în mare pericol de a o pierde în favoarea subjugării totale rasei superioare.

Foştii trup şi suflet – cei ce au toate şansele de a ieşi la pensie din clădirea de sticlă, fostă arhitectură stil baroqe, transformată sub ochii lor de-a lungul timpului. Aceştia au crezut, au iubit de-a dreptul, au trăit pentru ca Împărăţia să prindă puteri şi să-şi mărească numărul de adepţi. Umbrele unor acoliţi de nădejde, sătui de bulshit-ul înghiţit ani buni.

Ateii infiltraţi sau transformaţi – cei care nu ( mai) rezonează cu visul companiei, cei care au ajuns acolo fără să-şi dea seama, cei care îşi duc treaba la bun sfâşit dar cu scuipat printre dinţi, cei care la ora 17.58 sunt cu mail-ul închis, cei care îşi respectă bruma de viaţă personală şi care nu se înduplecă să ofere niciun minut în plus cauzei Arienilor şi adepţilor săi. Cei care muncesc pentru a-şi satisface nevoile din afara programului: plimbări, concedii, beţivăneli, dezmăţeli de tot felul. Ei sunt cei ce au tupeul de a ajunge la ora 10.00 la birou, cu cafeaua în mână şi ochelarii de soare pe nas, rugând pe toată lumea să facă linişte, din respect pentru durerea de cap căpătată cu o seară înainte. Sunt cei care în team-buildinguri aduc bong-uri sau joint-uri şi îşi anturează colegii. Ei sunt cei care încă mai au prieteni din facultăţi, licee sau de oriunde din afara curţii regale.

Oricum ar fi şi oricare le sunt scopurile sunt oameni şi fac cu bună ştiinţă alegeri în viaţă, alegeri ce trebuie respectate de cei din jur. În orice categorie i-aş încadra, nu pot să le port pică, nu vreau de fapt. Şi nici nu am de ce, nu deranjează, nu put, nu vorbesc singuri şi în multe cazuri nici nu socializează. Tocmai d-aia nu înţeleg ura pornită asupra lor. Dar ei trebuie să existe.

Până la urmă ce ne-am face cu o ţară plină de meseriaşi, medici, reporteri, ziarişti, poliţişti, preoţi, boemi sau mineri?

Diana