Base catre Boc in campania electorala, trecand pe langa un sat in zona Clujului:
– Boc ia sa te vad daca faci rost de bautura.
– Lejer domn prejedinte…
Peste o ora vine Boc fara nimic
– Si bautura – intreaba Base?
– Sunt saraci, amariti nu au nimic si postasu nu a mai trecut pe aici de juma de an.
– Ehhhhhhh! – zice Base. Tineret, tineret! Hai cu mine.
Ajung ei la prima casa
-Sa traiesti Tataie – zice Base catre un mos.
-Sa traiti.
-Venim din parte puterii sa schimbam situatia in tara. Vadca ai casa veche si mica.
-Vai ce veche este si e si mica si se darima – zice mosul.
-Noteaza Boc: casa noua + 1 hectar pamint din partea puterii… Sa inteleg ca si baba e batrina si nu mai e cum a fost?
-Vai asa este…. E batrina, cicalitoare ma si bate.
-Noteaza Boc: sotie noua din partea puterii.
Mosu plin de bucurie si recunostinta ii invita in casa, pune pe masa de mancare, o sticla de vin si una de tuica.
Au stat, au baut s-au distrat si la plecare se intoarce Base catre mos:
-Tataie, pai sa inteleg ca si p**a o ai batrina si nefunctionala?
-Vai dragilor – (lacrimand) spune mosul, si asta e adevarat
-Noteaza Boc: O P**A din partea puterii!
Sarcină neaşteptată
|
Fiica in vasta de 16 ani isi invita tatal si mama sa se aseze pe canapeaua din sufragerie pentru a le spune ceva: |
Povestea în care p#la amicului meu este mai lungă decât braţul justiţiei române
Printr-o nefericită întâmplare, un prieten a avut ceva acte de înmânat pe la Judecătoria Sector 2. Evident, alături de dosarul cu pricina, amicul meu a trebuit să lase acolo şi câteva sute de neuroni nevinovaţi, prinşi la mijloc în confrunatarea cu sistemul. Sistemul de căcat, da.
Firul evenimentelor începe pe la ora 9.00 dimineaţa, la biroul Judecătorului de Serviciu. De ce la ora 9.00 şi nu mai devreme sau mai târziu? Pentru că vocea de la Informaţii (sau Relaţii clienţi, oricum nu contează titulatura, tot sictir şi dezinformare este) i-a comunicat domnului despre care povestesc faptul că programul începe la ora 9.00 şi durează până la ora 14.00. Tehnic vorbind, funcţionarii de acolo încep la ora 9.00, aşa e, doar că joncţiunea libidinoasă cu clientela (fie ei justiţiabili sau avocaţi) purcede de la ora 10.00. O mică scăpare, putem trece cu vederea. Ce mai înseamnă în ziua de azi o oră în plus sau în minus..?
Bun. Ajunşi acolo, amicul şi soţia constată că sunt pe poziţia a şasea la faza finală a calificărilor pentru accesul în biroul de Registratură. Evident, în cele 60 de minute participanţii la maratonul nervilor de oţel au crescut în număr, suficient cât să se creeze numeroase schimburi de opinie, păreri vis-a-vis de orice dar şi sfaturi cu aere de superioritate ale avocaţilor. Dar, cel mai important lucru, această adunătură de proşti plătitori de taxe la statul infect român a format o coadă! Da, o coadă, acest element distinctiv al poporului mioritic, acest brand de ţară autentic. „Explore the Carpathian garden but, please, make a coada!”.
Sărind peste primul rând de neuroni sacrificaţi pe talerul justiţiei, amicii mei aşteaptă intrigaţi deschiderea uşii de la biroul cu pricina. Tic-tac, tic-tac, tic-tac… Pam-pam! În uşă apare el, Nemuritorul, Stăpânul holurilor şi operaţiunilor de ghidare, Marele păzitor de funcţionari şi cafele, Purtătorul de cămaşă albastră şi pantaloni negri (să ne înţelegem, echipament de vară), ei bine, Jandarmul! Botezat ad-hoc Darth Wader. Şi începe calvarul şi transpiraţia. „Cine e la Legalizare? Dumneavoastră? A, nu? La Depunere? Acte dosar? A, la Ridicare acte? Poftiţi! Staţi doamnă, aşteptaţi! La ce sunteţi? Legalizare? Depuneţi sau ridicaţi? Poftiţi? Cine e următorul la Depunere?”… Şi aici intră în scenă prietenul meu: „Noi suntem!!!” Şi au intrat. Dar la care din cele cinci birouri? „Fiţi amabil, un dosar de divorţ…?”. Şi Darth Vader, trăgând cu nesaţ un Bar de IQ negativ prin masca de păr din nas spuse: „ Aha! Păi dumneavoastră nu sunteţi la Depunere acte, în acest caz!”. „Păi, ba da, am venit să depunem actele, cererea… Nu?”. „Păi, nu! La Depunere se depun actele în cazul unui proces deja deschis. Dumneavoastră sunteţi la Acţiune pentru că deschideţi o acţiune nouă”. Mămucîîî, ce acţiune demnă de războiul stelelor verzi a avut amicul meu prin cap… Evident, s-a reîntors la coadă cu nevasta şi stai în p#la mea şi aşteaptă ca gibonul să iasă în uşă să scuipe „Acţiuneee!”.
Între timp lumea se vânzoleşte, timpul trece, neuronii mor, transpiraţia iese şi prin cur iar Acţiunea morţilor mă-sii rămâne ascunsă undeva în gâtul stăpânului negru de uşă. Când în sfărşit se aude cuvântul magic, stupoare! „Domnu’, nu intraţi acum, e rândul doamnei avocate.”. Mii de tunete şi fulgere! Sau, mai degrabă, mii de p#le în gâtul şi-n ochii gibonului, Tribunalului, sistemului… „Adică, nu era rândul meu..?”, întrebă un pic gâtuit amicul meu. „Păi, nu că acum e rândul doamnei avocate. Ştiţi, aşa e regula, un civil, un avocat, un civil, un avocat..”. Se băgă şi avocata care urma să păşească triumfătoare pragul biroului Zeului de serviciu: „Aşa este, să ştiţi, este o regulă internă. Alternativ un avocat, un justiţiabil.” Să moară caca! Un justiţiabil! Ce mândru se simţi prietenul meu! „Păi doamnă, dacă sunt justiţiabil, ce am în minus faţă de un avocat? Am venit ca prostul de atâtea ore?”. „Mergeţi, dom’le, şi întrebaţi conducerea! Aşa e regula!”, scuipă venin Darth Wader. Poţi să nu renunţi la luptă? Futu-i…
Într-un final, avocata de dinainte, acea rasă ariană superioară pulimii de la coadă, iese triumfătoare şi cei doi prieteni intră la Marele Judecător de Serviciu al Clanului de bugetari obosiţi şi sictiriţi, depun actele (chestiune de câteva minute viteză), semnează cereri, lasă timbre, completează formulare, mai lasă nişte copii, neuroni, păr alb, îşi scuipă în sân şi află că finala va fi peste 6 luni! „Cum, dom’le, trebuie să aşteptăm încă 6 (şase) luni pentru încă cinci minute de dat m#ie sictirului unui alt judecător?”. Ei bine… da! Dacă aşa a spus calculatorul… Bine, există soluţia depunerii unei cereri de preschimbare a termenului, adică o altă coadă, o altă cerere, acelaşi Darth Wader, încă o cohortă de neuroni morţi. M#ie, mă, ţară bananieră!
Nu este prima dată când sistemul se cacă pe contribuabilul mărunt şi tolerant. Enervant, nu? Nu era mai bine dacă în loc de „La revedere, mulţumim!” (#¤%#¤%&#&!!), cei doi cetăţeni ar fi spus „Mulţumim, vă dorim un minus 25% la mai mare!”…?
Grădina din Carpaţi
Dosul de palmă se întoarce
O femeie din Constanţa susţine că ar fi fost agresată în trafic de fratele preşedintelui Băsescu.
Nu ştiu de ce dar am senzaţia că există cineva care ţine cu tot dinadinsul să ne să demonstreze că, în pofida situaţiei precare a României, neamul Băsescu încă mai dă bine la public.
Labă pentru talpa ţării
Preşedintele Băsescu s-a deplasat astăzi în localitatea suceveană Dorneşti pentru a inspecta stadiul lucrărilor efectuate după inundaţiile petrecute vara aceasta.
Vizita domnului preşedinte a avut loc deşi, în urma gestului plin de mărinimie prin care doamna Udrea a dăruit sinistratelor din Săuceşti perechi de pantofi cu toc, sucevenii încă o mai aşteaptă pe doamna ministru, doar-doar s-or procopsi şi ei, dacă nu cu o pereche, măcar cu o labă de scafandru.
Funky, my ass…
Ce activităţi out-door poţi presta duminica, frumos fiind afară? Poţi ieşi la o mică recreere, departe de pereţii casei sau ai cârciumilor, după caz. Aşa am făcut şi eu. Am ales parcul Herăstrău pentru o plimbare cu bicicleta / rolele. Eu pe bicicletă, o prietenă de-a mea pe role. Am ajuns în locul stabilit şi ne-am apucat de treabă. La un moment dat ne-am dat seama că viciul care ne complică vieţile începe să ţipe la noi. Vroiam să fumăm o ţigară dar niciuna nu îşi cumpărase înainte de intrarea în parc. Am început, bineînţeles, să căutăm terase sau tarabe ce au la vânzare tutun.
După câteva încercări eşuate am ajuns la o terasă de pe malul lacului, Funky Breeze, cred că se numea. Găsesc la bar exact mărcile de ţigarete consumate şi de mine şi de prietena mea şi cu bucuria unui dependent pus faţă în faţă cu drogul consumat cer două pachete.
Foarte drăguţ, băiatul de la bar refuză să-mi vândă produsele dorite pe motiv că vând ţigări doar clienţilor terasei.
…………… Aud greieri. La ora asta? Nu sunt de afară, sunt în capul meu.
După câteva secunde, în care încercam să-mi conving creierul că e real ce aud, spun cu zâmbetul încă pe buze:
’’Păi sunt client al terasei, vreau să cumpăr ţigări!’’ Răspunsul barmanului mă face să cred că nu a înţeles spusele mele, replica lui fiind ’’ Ok, la ce masă sunteţi?’’
Rânjetul începe să-mi piară în momentul în care încep să îmi dau seama că pofta mea de tutun ar putea fi pusă-n cui.
’’ La nicio masă, sunt în faţa d-voastră. Dacă vreau să cumpăr ceva de la d-voastră, înseamnă că sunt client al terasei. Cumpăr ţigări, pe bani, deci sunt client!’’
El se ţine tare: ’’Aaa, aşa nu. Nu pot să vă vând, sunt pentru clienţii barului’’. Normal că insist: ’’Păi vreau să fiu client, vreau să cumpăr ceva de la voi!!!’’ Dar şi el insistă refuzând să-mi vândă ceva.
Mi-am dat seama că nu am nicio şansă de izbândă, cu prostul nu te pui. Prost, să fie clar, nu îl fac pe amărâtul care urma nişte instrucţiuni clare, ci pe patronul care a decis că nu poate da o comandă pertinentă de pachete de ţigări, în aşa fel încât să acopere nevoile clienţilor barului dar şi a celor care se plimbă prin parc şi vor să le bage ceva bănuţi în buzunar fără a sta neapărat la masă.
Cu nervii cât suprafaţa Chinei, plec spre prietena mea. Şi pe faţa ei se vedea aceeaşi bucurie cu care intrasem şi eu pe zona de lucru a prostului. Mi-a părut rău de ea.
Explicându-i de ce nu m-am întors cu tutunul mult dorit, privirea ei dovedea un singur lucru: greierii din capul ei sunau la fel ca cei din al meu. După câteva secunde reuşeşte să scoată ceva pe gură: ’’Cum adică?’’
Funky Breeze indeed!
Diana
Costineşti, satul în vacanţă
Sâmbăta trecută, respectiv ultima zi cu licenţă de vară înainte ca frigul şi ploile lui septembrie să pună stăpânire pe Grădina din Carpaţi, m-a surprins expunându-mi pielea la soare într-una din cele mai animate staţiuni ale mult hulitului, pardon – să mă ierte madam‘ Udrea, râvnitului am vrut să spun, litoral românesc, Costineşti.
Pentru mulţi, staţiunea patronată de Obeliscul ce se arată aidoma un falus trecut de a doua tinereţe, încă mai răscoleşte amintiri precum primul răsărit de soare prins cu coaiele umflate, primul sfârc văzut în carne şi oase sau prima beţie dreasă cu apă sărată de mare. Nu zic că istoria nu se mai repetă. Şi totuşi, vremurile sunt în continuă schimbare.
După cinci zile în care am ascultat doar broscuţele şi am participat, vrând-nevrând, la tombola West Nile, pare-se fără a câştiga, în unul din locurile unde Dunărea se varsă nemţeşte în mare, impactul cu Costineştiul m-a făcut să mă simt ca un leneş, coborât din copac să se cace, ivit pe neaşteptate într-o cursă de ogari.
Vânzoleală maximă şi distracţie pe cm pătrat. Zanga, frate! Manelele, muzica industrială sau hiturile unei veri târzii hârşâiau timpanul, lăsându-se emise din tot soiul de boxe cu mulţi watti sau telefoane mobile de ultimul răcnet. Grupuri de gigolo-italiano cu mustaţa abia mijită patrulau pe plajă cu muşchii încă încordaţi după sezonul de sapă, etalându-şi tatuajele temporare – identice – cu dragoni spiralaţi pe antebraţul bine lucrat. Pâlcuri de tigrii îmblânziţi de puţinii lei din buzunar, stăteau la pândă atârnând de câte-o bere, doar-doar s-o ivi ocazia să pună mâna pe o halcă de carne. Grupuri de proaspăt absolvenţi de 1-4, absorbiţi – în special băieţii – de silicoanele ce se zbeguiau pe ritmurile muzicii sub soarele arzător, se lăsau ordonaţi de doamna profesoară pentru o nouă confruntare cu valurile mării. Tinere perechi se giugiuleau nestingherite pe cearşaful înghesuit pe nisipul ce se confunda cu covorul de mucuri de ţigară, pungi şi sticle goale. Credincioşi cu miniaturi ale Crucii de pe Caraiman atârnate la gât. Pensionari curioşi să vadă cum se mai distrează tineretul. Câte un Apollo în semi-erecţie, câte o Afrodita în dizgraţie ce-şi purta ţâţele drept buzunare. Câte şi mai câte. Ce lume pestriţă… Asta pe uscat.
În apă, mai spre mal, valuri mari şi puzderie de oameni de n-aveai loc nici să te pişi. În larg, multe hidrobiciclete, o banană plutitoare pentru împătimiţii de senzaţii tari şi aceeaşi ruginită epavă. În aer, vânt puternic şi avioane care atârnau bannere ce făceau reclamă la seminţele Nutline. Ce chestie… La o privire mai amănunţită de jur-împrejur se putea observa că dacă nu păpa banii lu’ tăticu’ românul mânca seminţe.
Când soarele se pregătea să apună, am plecat convins că am nimerit în plin sezon de împerechere a focilor. Ceea ce nu poate fi adevărat pentru că focile nu ar putea suporta asemenea temperaturi ridicate. Am lăsat în urmă o staţiune fremătând de distracţie şi un petec liber de nisip. Costineşti, să trăieşti!