Nu vă simţiţi discriminaţi când nu puteţi discrimina? Adică de ce să nu îi pot spune unui homosexual, pârţar, poponică, poponar, etc? De ce să nu pot spune unei femei proastă, fustă, pizdă, etc? Sau unui bărbat pulărău, pulică, lache, etc? Nu mă înţelegeţi greşit. Nu folosesc cuvintele astea decât extrem de rar şi de obicei când beau prea mult sau sunt nervos şi continenţa verbală are de suferit. Însă ceea ce îmi pare stupid este faptul că încercăm să oprim discriminarea de orice fel prin instituţionalizarea discriminării şi impunerea ei cu forţa. Nu vi se pare că suntem nişte actori proşti într-o ecranizare stupidă a cărţii 1984 de Orwell? Această restricţie a opţiunilor de verbalizare nu îmi pare benefică nici discriminatorului şi nici discriminatului. În nici un caz în care se impune o anumită conduită, cel care are de suportat acea impunere nu îşi schimbă mentalitatea şi nici optica asupra celuilalt. Politica pumnului în gură pe care o aplică cel care discriminează devine astfel reciprocă iar cel discriminat aplică aceeaşi metodă idioată de raportare la celălalt. Nu cred că aceasta este calea prin care se poate schimba mentalitatea şi, indirect, o societate.
Ceea ce voi comenta mai departe este doar un exemplu care poate fi aplicabil oricărui tip de discriminare. Dacă eu privesc homosexualitatea ca pe ceva dezgustător, nefiresc sau îmi pare o prelungire a jocului cu puţa în nisip din copilărie, aceasta este viziunea mea asupra vieţii şi asupra fenomenelor şi evenimentelor pe care le regăsesc pe parcursul ei. Sunt deschis şi doresc să cunosc şi optica altor oameni asupra acestor evenimente. Din păcate nu am auzit nici un argument sau o idee revelatoare a unui gay care să mă facă să înţeleg fenomenul respectiv. Cel mai des aud că gayii sunt normali pentru că aşa simt ei, pentru că e alegerea lor, că nu trebuie blamaţi, nu e o boală ci este ceva ereditar. Din păcate nu pot să nu observ că acestea nu sunt argumente. Poziţia gayilor din România, este fie una defensivă de afirmare a eredităţii homosexualităţii, fie una agresivă de impunere a unui nou model de vocabular mai puţin discriminatoriu la adresa lor. Din păcate nu se înţelege că indiferent de vocabular, raportarea cetăţeanului la homosexualitate va fi aceeaşi atâta timp fenomenul nu este înţeles. Sensibilizarea populaţiei nu se face prin gay-fest-uri unde apar tot felul de ciudaţi care îşi dau în petec. Dacă cei discriminaţi, în acest caz gayii doresc să fie luaţi în serios trebuie să se comporte ca atare. Deschiderea către dialog trebuie să fie susţinută şi mediatizată astfel încât oamenii să devină conştienţi de problemele pe care le întâmpină această comunitate. De exemplu nu mi se pare normal ca homosexualii să nu poată moşteni bunurile partenerului de viaţă doar pentru că nu este acceptată căsătoria între partenerii de acelaşi sex. Mie personal mi se pare de tot râsul un astfel de eveniment, însă cred că indiferent de opţiunea noastră sexuală trebuie să avem aceleaşi drepturi. În acest caz, cred că cetăţeanul de rând nici nu înţelege că este vorba doar de o căsătorie civilă şi nu de una religioasă.
Un lucru care mă frapează este faptul că opinia mea îşi pierde din valoare la nivel instituţional. Dacă nu sunt pro gay înseamnă că sunt împotrivă. Glumele mele, deşi proaste, constituie opinia mea personală care nu îmi poate fi îngrădită de nimeni. Dacă spoiesc opinia cu un alt fel de vocabular nu fac decât să creez o falsă imagine a societăţii în care trăiesc. Ambele părţi au dreptul să fie respectate. Prin respectarea opiniilor se presupune că acorzi şi dreptul la exprimarea opiniei. Din păcate bunul simţ în raportarea cu celălalt nu poate fi condiţionat prin norme legale. Acestea nu fac decât să restricţioneze conduita celor care deţin deja bunul simţ. Dacă dorim bun simţ în raportarea dintre oameni trebuie să recunoaştem că acesta va fi obţinut numai prin discuţii deschise şi prin înţelegerea fiecărui grup sau comunităţi care se află în situaţii discriminatorii. Dacă discuţia responsabilă lipseşte, efectele unei legislaţii vor fi temporare sau vor lipsi cu desăvârşire. Dacă dorim bun simţ acolo unde nu există trebuie să ne adaptăm mesajul pentru respectivele personaje. Bunul simţ există deja în salon dar cu siguranţă nu există în stradă.
Deşi acest articol vine cu o oarecare întârziere cred că este necesar să atrag atenţia acestui fapt. După cum ştiţi, zilele trecute s-au împlinit 40 de ani de la primul pas pe care l-a făcut omul pe lună. Cu siguranţă este una dintre cele mai importante realizări ale omenirii din secolul trecut. Poate vă întrebaţi cum priveşte românul acest eveniment. Cred că este edificator titlul de pe prima pagină din Click: „Au trecut 40 de ani de la primul pipi pe lună”. Românul nu se dezice niciodată. Importanţa unui eveniment este declasată de nevoile primare, de necesitatea unui act lipsit de importanţă. Acolo unde alţii văd un eveniment ce a marcat aproape 15 ani de război rece pe o planetă împărţită în două lumi, românul vede un pipi. Aselenizarea a marcat finalul unei competiţii în care au fost distruse vieţi, familii şi chiar naţiuni, însă românul vede totul prin prisma unui pipi. Pentru obţinerea acestui rezultat s-au investit resurse formidabile care altfel, probabil, ar fi fost alocate în susţinerea unui al treilea război mondial cu efecte evidente asupra lumii pe care noi o cunoaştem astăzi. Cu toate acestea românul vede un pipi.
Oamenii sunt precum cărţile. Deşi nu pare, oamenii aşteaptă să fie citiţi, înţeleşi, descusuţi. Oamenii se închid între coperţi grele de lemn, scorojite de timp şi ascund comori neghicite. De obicei cele mai neaşteptate comori se ascund în spatele coperţilor prăfuite, mâncate de carii, cu legături şubrede şi miros de vechi. Cărţile ponosite, roase pe la colţuri, cu file îngălbenite şi îndoite pe alocuri sunt de obicei discrete şi nu impresionează cu nimic. Aşteaptă să fie citite dar nu provoacă actul în sine. Curiozitatea cititorului trebuie să aibă resort intim, neprovocat. Aceste cărţi par să se piardă în timpuri, de multe ori fiind necitite secole la rând şi par să nu aibă un scop anume. Dar acest lucru se întâmplă până când un nou personaj curios va redeschide paginile prăfuite. Noi sensuri şi noi lumi vor începe cu redescoperirea acestor cărţi. Aceste cărţi ascund întotdeauna mai mult decât au fost menite să spună. Vremurile care trec peste ele le dau noi înţelesuri şi semnificaţii. De aceea cărţile vechi, mâncate de timp şi umezeală se citesc cel mai bine printre rânduri. Lumile lor capătă prin tine noi înţelesuri şi lumini, forme şi sunete nemaiauzite.
Oamenii devin legende când mor. Adevărat sau fals? Bunicul meu nu este legendar. Prietenii mei decedaţi nu au devenit legende. Este adevărat că cei dragi decedaţi prea devreme capătă o alură “de dincolo”. Sunt oameni care mai puteau face, crea sau clădi dar care nu au terminat ce au început. Ne sunt aproape dar în afara atingerii.
Sunt obosit. Am obosit să mă implic în lucruri fără sens, în job, în false priorităţi. Am început să uit vântul peste obraji, valurile dintre degetele de la picioare şi alcoolul care se lasă încet în picioarele bătute de soare. Acum sunt înconjurat de neoane, de calculatoare care respiră greu şi de aer condiţionat. Am uitat cum se aude viaţa discretă a celor din jur, cum orăcăie fără sens copiii şi cum nu ştii cât este ceasul. Acum totul este în contratimp, totul este pe fugă ca să nu pierdem ceva. Atunci aveam timp de slow-food, de muzică, de citit, de albume de artă, de bere, de ţigara de după. Acum nu am timp de mine, timpul meu este de vânzare, eu sunt de vânzare şi nu mai sunt eu. Atunci totul se derula încet, viaţa merita să fie rumegată, prietenii să fie ascultaţi şi lumea pulsa în ritmul meu. Acum totul se mişcă prea repede, viaţa fuge pe lângă noi, lumea pulsează într-un ritm dement. Atunci găseam oamenii cu scântei în priviri, cu patimi, cu dorinţe. Astăzi văd oameni goi, oameni care vor acum, aici şi repede. Atunci vedeam culorile, frumosul, lucrurile deveneau incet. Acum oamenii sunt opaci, fără conţinut, cu interese mărunte şi mereu grăbiţi.
