Apel umanitar

Zilele trecute am fost nevoit să părăsesc bârlogul îmblânzit de suflul aerului condiţionat pentru a-mi rezolva câteva probleme administrative. Afară, aşa cum s-au panicat toate mijloacele media, soarele îşi făcea de cap cu bietul popor mioritic, aruncând suliţă după suliţă către asfalt, ridicându-l astfel în grad pe domnul Celsius.

Într-o atmosferă total ostilă nivelului meu psihic de suportabilitate, mă căzneam să ajung la punctul terminus al problemei de rezolvat, sperând să păstrez în cadrul structurii mele anatomice măcar un litru de apă. Orbit de fotonii aruncaţi de sorinel fără chibzuinţă, cu picioarele afundate în trotuar până la glezne şi cu hainele prespălate de vreo trei ori deja, observ în faţa mea o jumătate de familie, respectiv un nene cu progenitura sa. Domnul, condus la masa verde cu un sec 5-0 (sau demisec, poate) de către suma gradelor Celsius şi gradelor lui Bachus, ţinea kinderul de mână mai mult ca un contra-balans, încercând din răsputeri să urmeze o traiectorie rectilinie. O scenă deloc ieşită din comun pe scena republicii România.

Ce m-a răzvrătit a fost frântura de discuţie pe care am surprins-o în momentul în care am trecut pe lângă cei doi bipezi.

„-Tati, am mâncat prea mult?

-Taci, dă-te dreacu’!”

We are the Carpathian garden. Please save us.

Să moară toţi banii

Enervaţi de faptul că nu au convins în proporţie de 100% poporul de competenţele lor (în varianta d-lui Videanu, normal), guvernanţii mai pun un drob de sare pe rana tot mai deschisă a românilor. În speţă, au lăsat-o baltă cu impozitarea excesiv-mediatizaţilor cântăreţi de manele.

Aşa cum era normal, oamenii cu ceva activitate coerentă sub calota craniană, s-au întrebat de ce se întâmplă acest lucru din moment ce tagma artistică este obligată să verse biruri lunare la visterie, deşi cuantumul veniturilor acestora este unul cu foarte mult bun simţ. Unii mai răi, să spunem aşa, ar fi răspuns că minoritarii (majoritari în curând) cântăreţi nu sunt artişti şi acesta este motivul pentru care specialiştii de la finanţe nu-i pot băga în aceeaşi oală cu scriitorii, pictorii, actorii sau cântăreţii cu diplomă. Privind în ansamblu, aşa este. Dar, analizând tehnic, domnii şi doamnele lipsiţi de număr încasează bani în urma unor activităţi, să-i spunem pseudo-artistice. Şi atunci, de ce ar trebui scutiţi de la impozite?

Una peste alta, nici nu contează cum îşi câştigă veniturile (mă rog, în limita legii). Aşa cum toată forţa de muncă activă din ţară varsă lunar sume mai mici sau mai mari la buget, aşa ar trebui s-o facă şi aceşti tânguitori de duşmani şi bani. Atât timp cât folosesc şoselele, spitalele sau orice alte mijloace puse la dispoziţie de stat, trebuie să le plătească. Altfel, se cheamă furat. Iar băieţii de la guvernare îi ajută să facă asta.

Trecând peste scârba provocată de acest subiect, nu pot să remarc pentru a nu ştiu câta oară prostia anumitor reprezentanţi din Guvern. Păi, pentru ei a fost mai simplu să-i omită pe minunaţi de la impozitare, decât să găsească o soluţie de verificare a veniturilor obţinute de aceştia şi modalităţi de taxare. De-a dreptul prostie. Şi chiar mă întreb cum de nu au folosit stilul devenit deja clasic, respectiv să fi anunţat că îi taxează pe manelişti, îi taxau o p#lă – şi nu ştia norodul asta – şi scăpau cu faţa curată din toată povestea. Dar datoria e datorie, dom’le. Şi e plătită tot pe spatele ălora mulţi şi muncitori. Într-un fel încep să mă întreb din ce în ce mai des de ce ar trebui să plătim ceva statului ăsta?

Visul de după-masă

   Toropit de gradele domnului Celsius dar şi de exodul sângelui din creier către stomac (efect al unui prânz copios), am început să visez cu ochii deschişi la un loc în care să pot atinge cu adevărat starea pură de nimic. De a nu face nimic.

   Şi visul meu începe cu o plajă fină, pustie, calmă… Stau pe un şezlong pe malul apei, o apă turcoaz, limpede, călduţă iar valurile mă lovesc uşor peste genunchi, mângâindu-mi fiecare por al pielii. Soarele zâmbeşte blând către mine, învăluindu-mă cu atâta grijă încât să nu simt niciun fel de jenă din cauza lui. Din când în când o adiere suavă trece prin dreptul meu, scuturând-mi băluţa care mi s-a instalat în colţul gurii din momentul în care am început să gust nimicul…

…Şi stau. Stau pur şi simplu, fără să fac nimic. Lenea îmi cucereşte tot organismul, oferindu-mi noi viziuni asupra momentelor care necesită efort. Din acest motiv prefer să mă piş pe mine, lăsând urina să zburde pe picior în jos, spre apă, acolo unde marea o preia ca pe o soră mai mică. Valurile mă vor spăla, nu-mi fac griji… O, da, căcaţii care plutesc în juru-mi sunt tot ai mei, nici nu mai ştiu dacă de azi, de ieri sau de săptămâna trecută. Mai vechi nu au cum să fie, se ocupă marea de reciclare. Între timp, băluţele mi se scurg una după alta, la fel cum mi se scurg ochii către zare, către cer, către apă… Nu fac nimic. Absolut nimic.

   Mi-e sete. Nu pot să mă ridic. Nu vreau să mă ridic. Dar iată cum, făcând un semn discret cu un ochi, mă fac înţeles de o superbă roşcată cu ochii verzi şi sânii voluptoşi, care vine alergând spre mine, cu o bere rece în mână şi cu trupul unduit precum adierea suavă a vântului. Privesc tâmp către mirificul tablou din faţa mea şi-mi dau seama că de lene ce mi-e nu mi se ridică nimic sub pantaloni. Nu, nu e lenea de vină. Roşcata, fiind tot mai aproape acum, îmi dau seama că este David Hasselhoff care nu se unduie ci se împleticeşte prin apă, fiind beat. Berea rece există, însă, în mâna sa. La fel şi câteva alge care-i ies dintre dinţi. Da, deci de aia nu simt nimic în pantaloni.

    Şi stau în continuare. Un pic jenat acum, de Hasselhoff. E clar e timpul să mă ridic, deşi nu vreau. Aş mai lenevi aşa încă o sută de ani, cu băluţe, pipi, valuri blânde pe genunchi şi priviri tâmpe. Un vis frumos. Am ochii în lacrimi şi nu desluşesc silueta care se apropie agale de mine. Mă chinui să mă concentrez dar nu-mi iese. Cine mai este pe insula mea? Aha, acum văd.

„Băiatu’, nu cumperi un trandafir frumos pentru prietena lu’ matale? Ai un ban să-mi iau şi eu cocktail de la barul de pe plajă?”

O aberaţie de GPS

Pornind de la o discuţie petrecută cu o seară înainte, vis-a-vis de GPS-uri şi indicaţiile vocale ale acestora, stau şi mă întreb de ce inginerii care meşteresc genul acesta de şmecherii nu adoptă o variantă mai relaxată a ghidului vocal? De ce trebuie ca domnişoara sau domnul care emit sunete din gadgetul respectiv să fie atât de serioşi? Încearcă să transmită aceeaşi karma şoferului?

Prietenii mei îmi povesteau cum, greşind la un moment dat ruta indicată de GPS, acesta a început să repete obsesiv „întoarceţi-vă”, până când, într-un final, maşina s-a înscris pe traseul corect. Nu ar fi fost mai amuzant ca aparatul să facă un mişto, două, de şofer? „Fraiere, ai aţipit? Ha, ha, ha, ce bou eşti! Ai greşit drumul, băh!”. Mă rog, o variantă…

Sau cum o fi ca GPS-ul să fie unul ursuz? Plin de sictir şi de dume proaste? Şi, pe deasupra, şoferul stresat iar nevastă-sa ori cine o fi în dreapta, să fie cicălitoare? De exemplu:

„Ea: Iubitule, vezi că ai greşit drumul!!

GPS: …Întoarceţi-vă la dreapta…

El: Da, îngeraş, acum rezolv..

Ea: Hai, iubi, că întârziem şi nu vreau să ajungem pe noapte!

GPS: … Întoarceţi-vă…

El: Da, albinuţă, imediat…

GPS: Întoarceţi-vă la dreapta…

Ea: Iubiii, uite ce zice GPS-ul!!

GPS: Întoarceţi-vă, în p#la mea!

El: Acum, acum!

Ea: Iubiii, mai încet, că ne ia radarul!!

GPS: Întoarceţi-vă în junglă, maimuţe proaste!

Ea: Iubiii, mai uşor!

El: Lasă-mă dracu’, nu ziceai că nu vrei să întârzii?

GPS: Maimuţelor, maimuţelor!

Ea: Iubiii, vezi că depăşeşti aiurea! Of, mi-e rău, mă sperii!

GPS: Depăşeşte, boule! Întoarce la dreapta, în p#la mea!

Ea: Iubiiii, ce are ăsta?

El: Taci!!

Ea: Te rog, las-o mai moale!

GPS: Viteeezăăăă! Ha, ha, ha!

Ea: Nuuuu! Opreşte!!

GPS: Arunc-o, băh!

Ea: Taci!

GPS: Maimuuuţeee, maimuuuţeee!

Ea: Prostule! Iubiii, ce faci?

GPS: Maimuţă, maimuţă!

El: Guraaa!

GPS: Întoarceţi-vă la drepata şi intraţi în TIR!

Ea: Nuuuu!

GPS: Ba nu, bag-o direct în lac!

Ea: Iubiiiii, atenţieeee!!

El: Aaaaa, nuuuuuu..!

Poc!

GPS: …întoarceţi-vă.. întoarceţi-vă… întoarceţi-vă.. dă-vă-n p#la mea!”

E?

România din fundul şifonierului

Am deschis uşa unui şifonier imens, aşezat peste un arc muntos şi câmpii gâdilate de nisip. Abia mă trezisem dintr-un somn bolnăvicios, apăsat de Passiflora şi gânduri cu remuşcări. Mă simţeam pregătit să păşesc pe trotuar, îmbrăcat în straie noi, abia cumpărate de la imperialişti, să gust adierea urbei, razele abia trecute de primăvară şi viziunea unui viitor pictat cu „vom trece peste asta cu bine”. A căzut şifonierul peste mine…

…Şi m-am trezit neasortat. De-a dreptul papagal. Un clown cu nasul portocaliu şi pătrat. Alături de o droaie de liliputani înţoliţi enervant de colorat, cu privirile pierdute şi tâmpe, scurse în cearcăne precum copia unui timp din fantasmele lui Salvador Dali. O turmă ascunsă în şifonierul pe care îl deschisesem dimineaţa şi care a căzut. Iar acum port şapcă de paznic la bancă, cămaşă cu dragon pe spate, mănuşile unui muncitor care schimbă borduri şi pune separatoare între sensuri, geacă de blană cu butoni de aur, fular cu dungi, pantaloni mulaţi, pantofi albi şi şosete rupte. Sunt imaginea lumii de sub şifonier. Şifonier aşezat peste un arc muntos şi câmpii cu pepeni şi praf.

Aici, sunt sunt singurele haine pe care le am acum. Prefer spectacolul unui nud al naibii de derutant în locul penajului dorsal de papagal. Mă întristează grupul imens de pitici retarzi care rânjesc la fiecare petec de textil pe care îl primesc de sus, fără să-şi pună ordine în costumaţie. Mă îndoaie mirosul de stătut care vine din spatele şifonierului. Mă seacă, de fapt, şifonierul p#lii mele care se duce la vale, mişcat de umezeala camerei în care-mi spintec visele. Mi-aş dori să mă piş peste feţele liliputanilor care privesc tâmp în continuare, căutând scutece şi pantaloni deşucheaţi dar mi-e ruşine de arcul muntos şi de câmpiile pierdute în dealuri.

Promit că data viitoare îmi cumpăr şifonier din Germania.

Warm up ARTmania Festival 2010

   ARTmania se pregăteşte de festival în clubul Fabrica din Bucureşti cu ACT, Tiarra şi doi DJ: Silviu D. de la Radio Lynx Heavy Hour, responsabil de „Metale” şi Ina de la Lux Noctis cu muzica Old School Goth. Warm up-ul începe vineri, 30 iulie 2010, la ora 19:00. Accesul este liber.  Aici se vor extrage din joben cei trei câştigători ai concursului metropotam.

artmania_warm_up

Reminder iulie în Club Control

   Vineri 16 iulie, de la ora 21.00  în clubul CONTROL din Bucureşti trupa The Others va susţine un concert.

The Others s-a născut în 2005 ca un proiect experimental al unor muzicieni proveniţi din alte trupe cu gândul de a explora stiluri noi. Aşa îşi motivează şi alegerea numelui The Others (prin provenienta din alte trupe), pe pagina lor oficiala de myspace. Stilul muzical adoptat de The Others este o combinaţie efervescentă de  funk şi jazz, cu un sound psychedelic şi amprentat inconfundabil de groove. Vocea deosebită a Petrei şi maniera în care scrie cântecele au atras şi impresionat uşor publicul.

În prezent The Others sunt:

PETRA ACKER – voce, chitară

MICHAEL ACKER – bas, backing vocals

VICTOR STOICA – chitară, backing vocals

ALEX MUNTEANU – tenor & alto sax, blockfloete, backing vocals

MIHNEA BLIDARIU – trompetă, backing vocals

ARON FERENCZ – baterie

 

Preţul biletului la concert: 15 lei.

 

 PosterOthersA2

 

 

 

 

   Urmează sâmbătă 17 iulie, tot în clubul CONTROL, CRANBERRIES Official Pre-party-“ Cool Classics by Leo”. Intrarea va fi 10 lei iar pe baza biletului de intrare se va face tragerea la sorţi a patru invitaţii de o persoană, oferite de Events, la concertul CRANBERRIES ce va avea loc pe 20 iulie la Zone Arena, Bucureşti.

 

 PosterCranberriesA2

 

Luni 19.07.2010, de la ora 20.00, clubul Control vă prezintă teatru:

 

L-V:8-16

 

cu LARI GIORGESCU după “Cred ca nu m-aţi înţeles bine” de Rodrigo Garcia şi texte de Ioana Păun.

traducerea: Delia Mihalache.

un spectacol de Ioana Păun.

producţia: Teatrul LUNI de la Green Hours şi UNATC (2008).

 

…un singur personaj şi viaţa lui – ca viaţa noastră – invadată de reguli. Un tînăr care la 6 ani voia să schimbe lumea şi care la sfîrşitul zilei zace în faţa televizorului cu…

Un spectacol despre un oraş care a devenit un mare cubicle. In care lucrează armate de tineri, 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Care în timpul liber se screm să ajungă la Movieplex. Care îşi fac planuri cu o jumătate de an înainte pentru un all-incusive în Tunisia. Care îşi trăiesc viaţa între rate şi serviciu.

 

Biletele se gasesc la intrarea in clubul CONTROL, in ziua spectacolului. Pentru rezervari sunati la 0735 194 401. Pretul unui bilet este de 15 lei.

 

 19iulie_teatru

Miercuri 21 iulie, la ora 21.00  în clubul CONTROL, concert CONFRONTO (Brazilia)

Cu o istorie de aproape 10 ani, Confronto şi-au marcat în portofoliul lor o mulţime de turnee prin Europa şi America Latină, nenumărate concerte în Brazilia- ţara lor de origine- şi un total de 142 de concerte în afara ţării, susţinute atât în mici cluburi cu o capacitate de maxim 200 de persoane, cât şi în faţa a mii de oameni, pe scenele unor mari festivaluri, unde au cântat alături de Agnostic Front, Napalm Death, Força Macabra, Garotos Podres, Cólera, The Haunted, Brutal Truth, Ratos de Porão, The Black Dahlia Murde, Madball e Misery Índex.

 

Clubul Control se află în Bucureşti, pe strada Academiei nr.19.

Lungmetrajul “Periferic”, selectat în competiţia oficială a Festivalului de Film de la Locarno

Regizat de Bogdan George Apetri şi produs de Saga Film, filmul “Periferic” a fost selectat în competiţia oficială a celei de-a 63-a ediţii a prestigiosului Festival de Film de la Locarno, Elveția. Pelicula îi are în rolurile principale pe Ana Ularu, Mimi Brănescu, Andi Vasluianu, Ioana Flora și Timotei Duma.

 

Pornind de la o povestire scrisă de Cristian Mungiu și Ioana Uricaru, scenariul lungmetrajului „Periferic” este scris de Tudor Voican și Bogdan George Apetri și spune povestea Matildei, în interpretarea Anei Ularu. Eliberată din închisoare pentru 24 ore, Matilda plănuiește să fugă din ţară şi să înceapă o viaţă nouă. Până la sfârşitul zilei ea trebuie să se confrunte cu trecutul ei dureros – familia care a respins-o, fostul ei iubit şi, mai ales, copilul lăsat în urmă. Lupta pentru o viață mai bună îi amintește că libertatea poate atârna doar de o alegere.

„Mă bucură această primă selecţie”, spune Bogdan Apetri. „Ca regizor, lucrul pe care ţi-l dorești înainte de toate este ca filmul tău să atingă, într-un fel sau altul, cât mai mulți oameni. Pentru mine, festivalurile sunt, în primul rând, o modalitate de a ajunge la spectatori – iar Locarno e un prim pas important. Atât eu, cât şi echipa de filmare şi actorii abia așteptăm întâlnirea cu publicul din ţară, întâlnire care sperăm să fie cât mai curând.”

“Periferic” este debutul în lungmetraj al lui Bogdan George Apetri. Tânărul regizor a absolvit renumita Universitate Columbia din New York, cu specializare dublă în regie de film şi imagine şi a fost nominalizat la Student Academy Awards în 2006 (Oscar pentru studenţi). Scurtmetrajele regizate de Bogdan au fost selecţionate și au rulat cu succes la multe festivaluri de film din întreaga lume (Clermont-Ferrand, Rotterdam, Palm Springs, Cottbus, Montreal). Bogdan Apetri a co-produs recent filmul american “3 Backyards”, regizat de Eric Mendelsohn, care a câştigat premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Sundance (2010).

Încă din perioada dezvoltării scenariului, “Periferic” s-a făcut remarcat în cadrul mai multor festivaluri, în secţiunile dedicate proiectelor în dezvoltare, precum Berlinale Co-producţion market, Paris Project, Cinelink Sarajevo, Centeast Warsaw Film Festival sau Agora Work in Progress din cadrul Festivalului de Film de la Salonic.

”Periferic” este o co-producţie româno-austriacă, iar co-producătorul Josef Aichholzer (Aichholzer Filmproduktion) este deţinătorul unui premiu Oscar pentru cel mai bun film străin: „Die Falscher/ Falsificatorii” (2007).

Festivalul de Film de la Locarno, fondat în 1946, este unul dintre cele mai vechi și mai importante festivaluri de film din lume, alături de cele de la Cannes si Veneţia. De-a lungul anilor, datorită încercării de a descoperi noi talente și tendinţe, festivalul a fost o rampă de lansare pentru regizori precum Stanley Kubrick, Milos Forman, Jim Jarmusch, Mike Leigh, Gus Van Sant, Spike Lee și mulţi alţii. Selecţia de filme înglobează în fiecare an principalii autori de azi și de mâine, Locarno urmând să devină între 4 și 14 august capitala cinema-ului de autor.

periferic

OCS, ZOB, Altar, Kumm și Implant pentru Refuz, pe scena Rock la Stufstock 2010

Rock românesc care de peste zece ani de zile ridică publicul în picioare în concerte: OCS, ZOB, Altar, Kumm și Implant pentru Refuz vor cânta pe scena Rock la Stufstock 2010, în week-endul 19-21 august.

 

Omul cu Șobolani aka OCS revine la Stufstock după o pauză de câțiva ani și va cânta sâmbătă, 21 august, pe scena Rock, ”după ce în primele patru ediții nu a lipsit de la «salvatul Vămii»”, spune Dan Amariei, solistul trupei. ”Sperăm să fie o întoarcere de bun augur și Vama să fie în cele din urmă, daca nu salvată, măcar «îmbunată»”, adaugă el.

 

Tot sâmbătă vor urca pe scena de pe plajă punk rock-erii de la ZOB. ”Stufstock se confundă cu România ultimilor ani. Doar că este exact opusul. Adică e din ce în ce mai mișto!!!” spune Moșu de la ZOB

ZOB cântă de 16 ani. Cea mai recentă apariție discografică este “Zulu Oscar Bravo” (2009), ”disc de pe care nici un radio major din România nu a difuzat vreo piesă, motivând că nu cadreaza cu formatul sau cu targetul lor”, spun cei de la ZOB. ”Și suntem mândri de asta!”, adaugă ei. Trupa a avut peste 500 de concerte și a cântat ”atât în fața a 33 de spectatori, într-un bar minuscul din Ploiești, cât și în fața a 20.000 de olteni, în Piața sfatului din Craiova, cu Iris în închidere.”

 

O altă trupă grea care va urca pe scena Rock de pe plaja din Vama Veche, joi, 19 august, este ALTAR. Formația a participat trei ani consecutiv la Stufstock, ”festivalul în sine devenind, atât pentru trupă, cât și pentru public, un eveniment must be al fiecărui an”, spun cei de la Altar. ”Atmosfera creată acolo de fiecare dată nu a făcut decât să întărească dorința formației de a reveni cât de des cu putință pe scena de la Vama Veche – un loc în care viața în sine se poate trăi mereu „altfel” decât oriunde altundeva”, adaugă ei.

Format la începutul lui 1991, ALTAR a fost de la primele apariții live unul dintre cele mai spectaculoase și prodigioase grupuri thrash/metal/hardcore din România.

 

După o vară cu foarte multe concerte, trupa KUMM, a confirmat participarea la a opta ediție a festivalului Stufstock. Kumm va urca pe scena Rock vineri, 20 august, în penultima seară de Stufstock.

Kumm (care înseamnă „nisip”, în limba tătară) s-a format în anul 1997, la Cluj Napoca, când Andras Kovacs a pus bazele unui nou proiect muzical, o fuziune între jazz, rock și etno, formând prima trupa de rock alternativ cu elemente de saxofon. A susținut numeroase concerte nu numai în România, ci și în Germania, Elveția, Turcia, Cehia, Ungaria, Bulgaria sau Italia unde, în 2004, a cântat în deschiderea show-ului James Brown din Milano.

 

IMPLANT PENTRU REFUZ (IPR) vor veni în Vamă joi, 19 august. ”Așteptăm cu nerăbdare întâlnirea cu publicul de la Stufstock, un public care refuză prostituția mediatică, un public care știe de ce lucrurile bune trebuiesc păstrate”, spun băieții de la IPR.

Implant pentru refuz cântă de 15 ani și a scos până acum șase albume: „Implant Pentru Refuz” (1996), „Permis Port-Sinucidere” (1997), „Culori” (1999), „Oameni Fara Fetze” (2001), ”Monolith” (2007), ”Otheroot” (2010), expresii ale unei evoluţii de la hardcore la crossover. ”Implant pentru refuz pune suflet în intreaga sa creație și împarte puternice sentimente cu fanii săi”.

 

Stufstock 2010, aflat la a opta ediţie, va avea loc între in 16-22 august, pe plaja din Vama Veche. Organizatorii vor aduce şi anul acesta, pe trei scene, de această dată – scena Rock, scena Fusion World şi scena Newcomers – trupe rock care deja au făcut nopţi albe cu mii de fani în Vamă, în anii trecuţi, cât şi muzică nouă, pe care Stufstock o lansează şi o susţine, ca în fiecare an. Alături de Omul cu șobolani, ZOB, Kumm, Altar și Implant pentru Refuz, primele nume de pe afiş care au confirmat sunt Zdob şi Zdub, E.M.I.L., Luna Amară, Byron, Trupa Veche și Trooper. Alături de concertele extraordinare cu care Stufstock-ul şi-a obişnuit de şapte ani publicul, vara aceasta evenimentul va deveni mult mai complex şi va susţine şi alte forme de exprimare artistică: teatrul, filmul, fotografia, literatura, totul sub umbrela eco.

Hanul Berarilor, o primă impresie

Anul trecut, parcă, a fost redeschis fostul restaurant Casa lui Bucur, rebotezat Hanul Berarilor şi înfiat de aceeaşi hangii (gen) care păstoresc Caru’ cu Bere sau Sport Cantina. Am avut câteva tentative de a păşi în incinta localului dar de fiecare dată m-am gândit la goliciunea buzunarelor şi la asocierea acestuia cu nivelul crescut al preţurilor din Caru’ cu Bere.

…Dar iată că mi-am luat inima în dinţi într-una din zilele acestui început de vară şi am luat loc la una din mesele terasei. Lume, voie bună, verdeaţă, răcoare, numai bine să îţi pui ordine în gânduri. Acest lucru a fost remarcat, probabil, şi de armata de ospătari de acolo, căci o bună perioadă de vreme nu au îndrăznit să-mi strice momentul meu cu mine (!) cu stupidele întrebări de genul „doriţi un meniu?”, „vă servim cu ceva?”, „doriţi să comandaţi?” . Oameni de treaba, şcoliţi bine în ale ospătăriei. În sfârşit, un nene din grupul ospătarilor care apreciază momentele intime ale clienţilor a prins curaj şi mi-a oferit un meniu. Am încercat să-l întreb din scurt de-o nefiltrată, astfel încât să elimin cele câteva etape intermediare care culminează cu f#tutul papilelor gustative de către malţ şi hamei. Tţţţ! Domnul cu pricina a reuşit să dispară din raza mea vizuală mai rapid decât am reuşit să deschid eu gura şi să arunc prima literă a întrebării. Şi apoi iar timp…

Am aruncat un ochi prin oferta gastronomică a restaurantului Hanul Berarilor. Mâncare îmbietoare la prima vedere, cu preţuri conforme zonei, imaginii şi aspectului. Le găsiţi şi pe site-ul cârciumii, dacă sunteţi foarte curioşi. Într-un final îmi vine şi berea, dau şi comanda de mâncare (piure de cartofi, ficăţei de pasăre şi mujdei). Până să vină mâncarea (ohoo), am analizat un pic mobilierul de lemn de pe terasă, înghesuiala tipic românească a meselor, dansul popular al unei trupe de fete şi băieţi, forfota care nu genera atmosfera la care te aşteptai privind copacii umbroşi din jur. Interiorul hanului este elegant (foto pe acelaşi site), lucrat în detaliu şi păstrând elementele vechi ale clădirii.

Dar iată că vine mâncarea, respectiv ficăţeii. Cum doar ficăţeii? Exact. „Păi, doar asta aţi comandat.” . „Să moară caca!”, spun eu în gând. „Stimate domn, am luat şi un piure şi un mujdei, colegii mei de faţă vă pot confirma”. „Nu, nu aţi comandat.”, insistă. „Credeţi că repetam acelaşi lucru dacă nu ştiam ce am vorbit?”. Etc., etc. Ideea este că a trebuit să-l conving eu pe el că cerusem şi altceva pe comandă şi că mi-e foame. Sictirit, omul a plecat să rezolve problema. Care a durat, normal. Mâncarea a fost bună, în cele din urmă. A mea doar. Cineva de la masă a cerut bulz ardelenesc şi a primit o combinaţie călâie de mămăligă veche de o zi, cu ceva ou şi nişte şuncă. Jenant pentru un local care îşi dă aere de bon-ton.

O scenă interesantă a fost când, observând norii de pe cer, am întrebat o domniţă care conducea lumea pe la mese dacă găsim locuri înăuntru, că vine ploaia. „Fiţi fără grijă, că dacă începe ploaia dăm drumul la cramă şi încape toată terasa acolo.”. „Păi, şi nu-i daţi drumul de acum?”. „Nu, doar dacă începe ploaia”. „Şi cum o să fie, o să se bulucească toată lumea atunci sau cum?”. Privirea domnişoarei şi dispariţia sa subită către o lume a sa, probabil, m-au lămurit. În sensul că a doua oară nu mai trec pe acolo.

Pentru doritori, Hanul Berarilor se găseşte pe strada Poenaru Bordea nr.2 (Splai colţ cu Victoriei, pe la Piaţa Naţiunile Unite). Este posibil să fi avut doar eu o experienţă proastă. Fiecare cu întâmplările lui, până la urmă…