Un alt început, aceleaşi utopii

ianuarie 4, 2010 • Editorial, Rătăciri lirice • robert

Gata, s-a terminat. De fapt, a început. S-a terminat un an, a început alt an. S-au terminat lăturile gustoase, încep mizeriile cotidiene. Am tras linie dorinţelor neîmplinite şi le-am adăugat pe o nouă listă, în general aceeaşi. Am răsuflat uşuraţi, închizând cutia cu neşansă şi ne rugăm să nu se deschidă iar. Ne-am hotărât să nu mai privim în urmă, părăsind toate gândurile murdare de răni, şi vrem să devenim mai mulţumiţi de noi. Am cântat în strună timpului, rugându-l să treacă odată iar apoi ne dorim să-l încetinim măcar un pic, pentru a înţelege ceva din viaţă. Am închis un ciclu, o luăm de la capăt.

Orice capăt de drum implică analize, pertinente sau nu. Ne uităm în tolba din spatele nostru, numărând cele adunate mai greu sau mai uşor şi, uneori, rămânem dezamăgiţi de ceea ce găsim acolo. Trecem ignoranţi şi pierdem momente unice pentru că, de cele mai multe ori, ne raportăm doar la listele anterioare. Trişti sau veseli, împăcaţi ori tulburaţi, finalul este inevitabil, an de an. O luăm de la capăt apoi, întocmai cum istoria îşi repetă poveştile. Şi iar greşim, iar ne rugăm, iar sperăm că vom fi împliniţi. Viaţa se împarte în cicluri de 365 de zile din care, de cele mai multe ori, nu învăţăm mai nimic. An după an…

Iată, avem în faţă un nou început. Un alt început, la suprafaţă. În esenţă, noi suntem aceeaşi, mânaţi de utopii şi dorinţe intense, de fiecare dată mai multe, mai puternice, mai colorate. Timpul îşi ia tributul său iar când ne vom da seama, vom fi cioburi.

Concert Haggard, în 2010 la Bistrița

decembrie 27, 2009 • Eveniment subteran • robert

Formaţia germană Haggard, una dintre cele mai cunoscute trupe de rock-medieval din Europa, va susţine un concert în data de 14 August 2010 la Bistriţa. În cadrul spectacolului care va dura aproximativ două ore, Haggard va interpreta melodii din repertoriul propriu într-o orchestraţie exclusivă, cu elemente medievale. Trupa, în cea mai extinsă formulă a sa, se va deplasa la Bistriţa cu un autocar special, iar pe scenă vor urca 18 muzicieni. Concertul va avea loc în incinta zonei de agrement Heidenfeld din cartierul Viişoara, în cadrul unei tabere de cavaleri, care va fi organizată cu sprijinul Primăriei Bistriţa.

Biletele (abonamentele) de acces general, ce vor fi valabile pe toată perioada festivalului, 14-15 August 2010, au fost puse în vânzare prin reţelele de distribuţie Eventim, www.eventim.ro , TicketPoint, www.ticketpoint.ro , magazinele Germanos, Vodafone, Diverta şi Cărtureşti, Magazinul Muzica din Bucureşti precum şi on-line. Pentru perioada sarbatorilor de iarna, până pe data de 10 Ianuarie preţul unui bilet este de numai 40 lei (doar 400 bilete disponibile la acest preţ!), oferind o alternativă pentru alegerea unui cadou… După această dată, preţul biletelor va urca treptat până la 70 lei. Pe data de 13 August intrarea va fi liberă. Bilete pentru ziua de 15 August se vor pune in vânzare doar la faţa locului, iar preţul acestora va fi de 10 lei.

Deţinatorii de bilete vor beneficia de spaţii de campare gratuite (într-un număr limitat), acces la toalete şi duşuri.

Evenimentul este organizat de către Asociaţia Culturală Bistriţa Medievală în colaborare cu Primăria Municipiului Bistriţa, Asociaţia Culturală Româno-Irlandeză şi Holsten.

Programul festivalului precum şi alte informaţii sunt disponibile pe pagina www.bistritamedievala.ro .

Iar m-am certat cu Filip

decembrie 27, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

Filip, obosit de singurătatea în care l-am lăsat de Crăciun, m-a întrebat astăzi care este blestemul meu. M-am uitat mizer către el, spunându-i că nu mă simt împovărat de niciun blestem. Și că mai bine și-ar da jos de pe pereți pozele cu brazi împodobiți. „Ești patetic”, i-am zis. „Tu chiar crezi că, având imaginile acelea cu beteală și globulețe pe ziduri, te vei simți înconjurat de sărbătoare??”, am pus punctul pe i. M-a scuipat. Incredibil! Niciodată Filip nu a făcut un gest atât de înjositor. „Acesta e blestemul tău… Să te joci cu disperarea celor din jur. Eu sunt patetic? Dar tu, când dansezi singur în camera ta obscură, amețit de muzică și Bachus? Când mănânci singur? Când te plimbi ca un dobitoc, doar tu, prin parc, uitându-te după resturi de viață? Tu cum ești?”. Am privit în ochii săi furioși, dorindu-mi să-i fut o palmă. Cum poate să-mi spună așa ceva? Eu fac ce vreau pentru că așa vreau. „Filip, eu nu-mi decorez pereții cu iluzii…Tu ești patetic, nu eu.”.

Ceva s-a schimbat. Filip a devenit mai nepătrunzător ca niciodată. Îl văd uitându-se rătăcit pe geam, aranjând imaginar picăturile de ploaie scurse pe sticlă, oftând împăciuitor și fumând iarbă. Nu-mi spune nimic, nici măcar nu mă mai critică. „Ok, nu ești patetic, am fost rău. Treci printr-o perioadă dificilă, nu?”, mi-am luat inima în dinți.

„N-ai înțeles nimic…”, mi-a răspuns lăcrimând. „Nu m-ai cunoscut niciodată, n-ai văzut nefericirea din mine, n-ai știut să mă întrebi lucruri.”, mi-a răspuns trist. „Și ba da, sunt patetic. Iluziile mele sunt ale mele și atât. Eu le dau formă în acest fel dar numai eu le înțeleg. Tu ești un prost.”, strânse din dinți. Așa e, nu mai înțeleg nimic.

Oare ăsta să fie un blestem? Mă joc cu durere, suferință? Mă ascund după o mască a înțelegerii, deși nu mă înțeleg pe mine? Of, cum știe Filip să-mi strice buna dispoziție… Iar acum, când am nevoie să-mi dea răspunsuri, nu mă bagă în seamă. O să-l aștept să-și revină. Nu am ce să fac. Până la urmă, sunt frumoase pozele sale cu brăduți, de pe pereți…

Gothic

decembrie 24, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

Fiecare picătură de sânge scursă în pământ mă salvează de mine. Eu, așa cum îmi spun astrele, devin din ce în ce mai negru, mai infect, având muzici demonice sub piele iar fiecare frunză atinsă de suflul meu ajunge țărână. Eu cu mine ducem o bătălie apocaliptică, distrugând în jur câmpuri de flori, păduri cu basme ascunse printre crengi, inorogi cu priviri de cristal. Hoarde de îngeri negri, având măști pline de mucegai, îmi invadează porii, sorbind chimic orice strop de sudoare care îndrăznește să alunge sclavii monstrului din mine…Sunt resemnat în fața unui anotimp nuclear, menit să ardă viață și moarte, și sunt legat pe veci în temnițele ascunse din turnurile păcătoase ale unui destin plin de venin.

Fiecare picătură de sânge ajunsă pe covorul de paie din jurul meu aduce focul purificării. Îmi privesc brațele devenite cioburi, numai bune de a oferi carne haitei de lupi cenușii care mă năpădește, și încerc să caut o lacrimă pentru izbăvire. Mă lupt în continuare cu mine, în veșnicul teatru de război necreștin, sperând că Luna îmi va arăta calea unui drum către stele…Mă zbat să-mi desprind rădăcinile adânc înfipte în nisipuri mișcătoare, încerc să-mi frâng trupul în mii de părți ce pot fi luate de vânt și duse departe de chipul negru care-mi pune ceață în ochi dar nu reușesc. Implor vulturii cu ochi de sticlă de deasupra mea să-mi zmulgă suflul bucată cu bucată, eliberându-mă de mine…

Fiecare picătură de sânge pierdută în povestea scrisă de penița unui destin care nu poate fi al meu grăbește distanța către ultima filă. Încerc să păstrez literele care-mi pot oferi versurile unei melodii angelice dar, când deschid palmele, găsesc fire de nisip măcinate de furtună. Închid ochii minții, lăsându-mă condus către epilogul bătăliei cu mine și îmi las mâinile devenite cioburi să împrăștie venin peste coroanele copacilor seculari ce ascund povestiri pline de catharsis. Culeg petale de nonsensuri, crezând că pot făuri peisaje cu sens și nu reușesc să mă ridic. Sunt prins aproape de Hades, cu privirea Cerberului în coaste și obosesc cu gândul izbăvirii în ochi. Lupta cu mine nu o pot câștiga niciodată…

Gânduri de sărbătoare

decembrie 24, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

Astăzi am fost deranjat de o rază. Geamul opac al măştii mele a fost străpuns de solia luminoasă a soarelui, tulburându-mi privirea pierdută printre mlaştinile interioare, spărgând imaginile în cioburi. Acum, când e frig, eu a trebuit să-mi deschid neputincios fereastra alter-ego-ului, doar pentru că, din principiu, nu puteam lăsa o rază să aştepte. Pentru că, de sărbători, ar trebui să-i facem pe alţii fericiţi, aşa cum cineva ar trebui să ne facă pe noi. Dar dacă, presupunând liric, nicio rază nu m-ar face fericit, de ce aş fi eu politicos?

Astăzi fruntea mi-a fost acoperită de o pală caldă de vânt, adusă, probabil, de ecourile strigătelor din mine. Acum, când e frig, am fost nevoit să-mi descopăr mintea închistată în slăbiciune, doar pentru că adierea uşoară nu putea fi lăsată să treacă. Pentru că, în zilele cu Moş Crăciun trebuie să ne pese de unii şi de alţii. Ipotetic, nepăsându-mi de sănătatea frunţii mele, de ce aş prinde vântul primăvăratec?

Astăzi am privit zăpada topindu-se, hrănind pământul. Deşi ar trebui să fie frig, gheaţa devine uşor apă, apoi aer. Iar eu, căzut în iarnă, am fost obligat să privesc o renaştere a naturii într-un moment în care griul nu are voie să devină albastru. Pentru că, în zilele cu daruri şi alint, ar trebui să admirăm căldura în fiecare imagine care ne iese în cale. Dar dacă, făcând o supoziţie cu tentă reală, în noi frigul este stăpân deplin, cum putem să nu transformăm în gheaţă orice floare pe care am atinge-o?

Încotro?

decembrie 22, 2009 • Promo, Rătăciri lirice • robert

Oamenii reacţionează diferit în faţa zidurilor ridicate de gânduri, fapte sau situaţii. Unii dintre noi ne vom opri brusc, acceptând resemnaţi fiecare cărămidă a peretelui iar alţii îşi vor toci buricele degetelor până vor reuşi să treacă de partea cealaltă. Cei care vor privi tâmp către capătul de drum din faţa lor nu vor şti niciodată să vorbească, să râdă, să înveţe. Ei vor fi cei care, temându-se pentru negrul celor lăsaţi dincolo, vor fi primii înconjuraţi de umbre, gheaţă, cioburi. Întocmai ca pe cărarea de unde au venit, vor agăţa doar ceea ce îi doare, vor gusta doar clipele murdare, ignorând fiecare rază de soare care îi aşteaptă necondiţionat. Sunt oameni care nu vor îmbrăca niciodată armura unui cavaler care să conducă victorios o luptă. Singurul aliat al lor va fi mândria de a putea privi zidul, de a-l accepta şi de a trăi resemnaţi că umilinţa nu i-a atins.

Cei care se vor strădui din răsputeri să arunce în aer bariera din calea lor sunt indivizii care învaţă să fie fericiţi. Sunt oamenii care vor câştiga bătălii, vor secătui şi ultima picătură de sânge din ei pentru a putea păşi pe Lună, vor arunca orgolii, secunde moarte sau bucăţi de suflet murdar. Vor preţui fiecare clipă care le va da forţa să escaladeze stâncă după stâncă, crezând cu tărie că dincolo de crestele umede şi reci străluceşte astrul suprem.

Există lucruri care fac diferenţa între zi şi noapte, între alb şi negru. Cei care vor lupta pentru lumină, vor trăi. Restul, vor fi sclavii zeului întunecat.

Sfaturile unui anotimp ploios

decembrie 21, 2009 • Rătăciri lirice • robert

Nu mă judeca. Eu nu pot fi om de zăpadă tot timpul. Vara eu mă topesc. La căldură devin un pârâu care se prelinge dintre firidele unei stânci apăsate de înălțime și mă prăvălesc apoteotic peste fiecare bolovan apărut în albia destinului, până ajung sânge scurs în mare.

Nu mă privi. În spatele meu se ascunde un chip diabolic, rânjit, obosit de promisiuni idioate. Fiecare zâmbet pe care îl desenez este șters repede de valurile aruncate egoist de stăpânul unei vieți pentru care nu vreau să lupt.

Fugi de mine. Sunt umbra care bântuie visele unui drum fără final. Sunt imaginea unui vers recitat pe melodiile inimii, plin de candoare boemă, întemnițat pentru veșnicie în reveria zilelor ploioase. Sunt un gând care vine și pleacă…

Păsuiește-mă. Ignoră timpul care trece peste râpă și culege fiecare rază de soare care apare dintre nori. Eu încerc din răsputeri să readuc la viață floarea pe care mi-ai dăruit-o cu puritate. Lacrimile mele se vor transforma în sevă iar visele vor alunga fiecare pată de mucegai care macină brațele noastre.

Ajută-mă…Trage-mi cu putere dorul din mine, stoarce picăturile de lumină din ochi, omoară clipele de tristețe…Vorbește-mi, roagă-mă, ține-mă treaz, comprimă timpul, adună stelele, lipește cioburi, așteaptă-mă. Dă-mi un semn…

Douăzeci

decembrie 21, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • robert

Acum douăzeci de ani era iarnă, frig, zăpadă murdară.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani erau blocuri nespălate, garduri metalice, ochi ascunşi după vizor.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani aveam furie şi un morman de săgeţi otrăvite pentru lideri. Astăzi ni se întâmplă acelaşi lucru.

Acum douăzeci de ani vedeam suflete străvezii pe trotuar, cu cearcăne şi priviri în gol.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani nu alegeam.

Astăzi nu avem ce.

Acum douăzeci de ani ne era frig în case.

Astăzi întrerupem racordarea la căldură.

Acum douăzeci de ani eram asaltaţi de colinde cu desenul tristeţii în ochi.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani ne băteam pentru carne, numărând firavi resursele din portofel.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani speram într-un viitor luminos, urând prezentul.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani nu ne regăseam în lucruri frumoase.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani aveam 11 ani.

Astăzi am la fel.

Porcupine Tree – The Incident

decembrie 18, 2009 • Recenzie de-o şchioapă • robert

Porcupine Tree. Nu are importanță limba română, fie că traducem numele trupei, fie că transpunem versurile. În 2009 am redescoperit diferența între progressive-ul de peste Atlantic și cum inventează britanicii muzica. Sunt beat, și nu vorbim de alcool…

Rar fac obsesii pentru anumite melodii. În acest caz, am făcut o obsesie pentru un album. Lung, trist, liric, empiric, ciclic, duhovnic, sunetul devine un fir de nisip ignorat de mulți dar care, în esența lui, construiește castele. Imaginându-mă pe o plajă muzicală, alături de unda fiecărui acord născut de instrumente, pot atinge măcar una din piesele acestui album fără să-mi las pierdută nicio picătură de sânge.

Anul acesta am scris o singură poezie. Pentru că așa am găsit muza, rătăcită atâta vreme. The Incident m-a împietrit precum privirea amazoanelor, eliberându-mi penița să alerge peste câmpiile Alizee ale fiecărei coli albite de vreme și arătându-mi că muza nu este egală cu destinul. Am pendulat între dragoste, dezamăgire, Univers, promisiuni, timp, am regăsit secunde moarte și am gustat artă. Și, în acest fel, au ieșit versuri unul după altul…

Există detalii tehnice care nu-și au rostul. Pot face comparații și analogii între stiluri, trupe, influențe dar, de fapt, nu aș face nimic. Ascultătorul de muzică, cel care poate rezona poetic, va pune mâna pe album și va lăsa muza să-i acopere fruntea. Va descoperi în fiecare coală din fața sa deprimarea, speranța, orizontul său. În esență, asta înseamnă The Incident, semnat Porcupine Tree în 2009.