Adriean Videanu a declarat că are informații conform cărora Marian Vanghelie megea în fiecare dimineață la biroul lui Nica și lectura notele informative primite de la serviciile secrete.
Tindem să credem că informațiile pe care le are domnul Videanu sunt false pentru că încă nu suntem convinși de faptul că Marian Vanghelie știe să lectureze.
Mircea Geoană a declarat ieri, cu ocazia celei de-a treia lansări a domniei sale la postul de președinte, că va instala un Guvern nou până la Crăciun.
Probabil că Mircea Geoană se bazează pe scrisorile pe care le-a trimis anul acesta către Moș Crăciun, fiind sigur că Moșul îl va asculta.
Ieri s-a petrecut, cu mare fast, cea de-a treia lansare a candidatului PSD(+PC) la postul de președinte, naivul Mircea Geoană. De ce a treia oară, n-am înțeles. Probabil pentru că primele două dăți nu l-a băgat nimeni în seamă iar Antenele aveau deja spațiul de emisie închiriat și niciun car de transmisie liber. Aceleași fețe, aceleași discursuri, aceleași scursuri, un motiv în plus să-mi blestem condiția de român.
Privind scârbit la ceea ce se petrecea acolo (sado-maso, nu?), mi-au răsărit în creier câteva nelămuriri, la care oricum nu sper să aflu răspuns. De exemplu, în minuțioasele imagini și cadre prezentate de cei de la Antena3 (spre deosebire de alte televiziuni care s-au limitat la a extrage doar esența congresului) am văzut numeroase grupuri de copii (sau adolescenți) care aveau peste 18 ani așa cum sunt eu posesor de labii. Ce căutau ei acolo, erau veniți cu părinții? PSD-ul își formează pepinieră, astfel încât să poată avea susținători peste ani și ani? De asemenea, în hangarul de la Roamero Băneasa, unde s-au ținut cuvântările de rigoare, am văzut numeroși oameni, de toate vârstele, veniți să dea cu un aplauz peste discursurile „greilor” din partid. Iarăși, încă o întrebare mi-a răscolit neuronii: oamenii ăia nu aveau de muncă vineri, la ora 11-12, când au început să se adune? Dacă aveau, și-au luat o zi concediu? Sau fac parte din marea masă a șomerilor pe care PSD își bazează voturile?
Oare cum puteau să privească bătrânii săraci lipiți, prezenți și ei în sală, la discursul lui Năstase, de exemplu? De câte ori nu au fost amăgiți cu fel și fel de promisiuni, inclusiv de cei care țineau în acel moment cuvântări, pensionarii de acolo? Sau bruma de bani (ori kilul de zahăr și ulei care le-a fost dat) sunt motive suficiente pentru a face figurație? Trist și îngrijorător, nu?
Peste toate aceste întrebări, mi-a rămas în cap sloganul propus de PSD-iști, pentru susținerea lui Geoană: „Băsescu, pa!”. Nimic de genul „Geoană, cel mai tare”, „Geoană, președintele potrivit”, „Geoană, votați-l!”, nu, nimic în acest mod. Ideea de bază este înlăturarea lui Băselu, indiferent cine o va face. Ceea ce spune că, iarăși, marioneta denumită prostănac este scoasă la înaintare doar de dragul discursului. Atât timp cât nu mai iese Băsescu, nu contează cine va fi președinte. Legăturile se pot (re)face imediat, doar.
Ion Iliescu a declcarat că ar fi o obrăznicie ca Traian Băsescu să-i ceară demisia lui Dan Nica.
Noi credem că obrăznicia constă în faptul că Ion Iliescu încă se află pe scena politică în loc să-și vadă de cucuvea, într-o scorbură.
Am primit pe adresa redacției opinia unui cititor, revoltat de prostiile care apar pe la diverse televiziuni. Omul dorește atât de mult să spună lumii ce-l enervează încât ne-a promis o centură din aceea cu tuburi C4 agățate de ea, dacă nu oferim și altora criticile sale. Poți să nu cedezi în fața unui asemenea gest de dragoste? Nu poți. Așa că, luați și voi:
“Printre activități uzuale aferente aproape oricărui om de pe planeta Pământ, fără a ne băga în geopolitică, atunci când individul scapă seara/noaptea de locul de muncă și ajunge acasă, după activitățile ritualice precum spălatul pe mâini, dușul de sterilizare și masa de seară, începe să-și ocupe cele două sau trei ore care i-au mai rămas până la levitația către pătuț cu diverse emisiuni de entertaiment. Fiind și eu locuitor al acestei planete, nu pot să mă dezic de acest itinerar. În ultimul timp, cu ocazia peregrinărilor înlesnite de telecomandă printre posturile tv oferite cu o generozitate contra cost de către operatorul de cablu la care sunt abonat, am început să descopăr, fie la aceasi oră sau la ore și în zile diferite, mai multe emisiuni cu denumiri diverse dar cu formate identice și, cel mai rău și mai rău, având (prin rotație) aceași invitați.
Vreau să amintesc pe scurt de trei emisiuni, cărora nu le voi da numele ci doar voi căuta să le pomenesc cu câte un apelativ simpatic, zic eu, cu formate care se întrepătrund și care au același tip de început, desfășurare și final.
Rețeta este următoarea : se iau câteva VIP-uri, vedete, persoane publice, etc., oricum, criteriile includerii lor în respectivele categorii amintite anterior sunt destul de îndoielnice și cel mult le putem spune personaje. Să continuăm, respectivele VIP-uri, scuzați, vorbeam de “personaje”, sunt puse într-o continuă și perpetuă competiție, al cărui scop nu ar putea fi altul decât, normal, să fie cel mai bun.
Reușim să vedem personaje obișnuite cu shaorma și cu kebab ajunse în postura de a eșua pregătind cel mai banal fel de mâncare. Dâm peste personaje care apar ștergând praful sau curățind cartofi ori strângând balega de vacă sau mulgând-o, mirate și revoltate de ce trebuie să presteze pentru câțiva bănuți și puțină vizibilitate pe sticlă. Se poartă de parcă ar fi beneficiat de apartenența la nu știu ce mare familie nobiliară, obișnuiți să fie înconjurați și serviți de zeci de servitori. Pentru majoritatea lor, din păcate pentru ei, trezirea va fi crudă, o vor face în dormitorul apartamentului de două camere pe care îl dețin sau, și mai rău, l-au închiriat, aflat la etajul nouă al unui imobil cu zece etaje și a cărui intrare este sufocată de pubele pline ochi cu gunoi.
Cea mai tare mi s-a părut o emisiune prezentă la un anumit kanal, în care am văzut aceleași vedete care au cam apărut cam pe la toate emisiunile de gen, e drept că în episoade diferite. Scena… o casă de pământ și terenul din jur, neîngrijit, nici măcar o tufă de pătrunjel sau o ceapă, câțiva copăcei, o mare nevoie de un gard și un râu prin apropiere care, mai mult decât probabil, juca rol de canalizare și sursă de pește. Gazdele, o familie de țigani din cei mai rudimentari, cu un așa zis bulibașă în rol principal, de mentor plin de înțelepciune. Personaje, un tip C.R.B.L. și solistul de la Parlament, funny (nu știu de ce) și umilitor sau poate nu, lor li s-a părut că e cool să dai de mâncare la cai, să mături bătătura, să speli de căcat pe puradei și să stai drept în fața bulibașei.
Pe cuvântul meu că nu știu ce emisiune aș putea să cer în prime-time, habar nu am, dar parcă nu prea mă interesează să văd așa ceva, mi se pare josnic și pentru cine se uită și pentru cine le realizează, mai puțin pentru bulibașă.
Dar ce nu face omu’ pentru câteva sute de euro… Slavă Domnului că vin alegerile și mai scot și ei un ban, criza asta le-a cam pus capac. Inspirație nu mai au, făcând loc cheliei și burții, căci vocea și mușchii i-au cam lăsat. La naiba! Televiziunile sunt în goană după audiență, la naiba!
Recomand să vă uitați atunci când sunteți în căutare de grețuri, stări de vomă, scârbă, silă…”.
Cititorul nostru și autorul textului de mai sus, domnul Robert Dunăvățu, ne-a rugat să nu-i dezvăluim numele pentru că nu-l interesează faima. Hai, dom’le, fii serios, crezi că pe noi ne interesează?
Când e criză este criză, în primul rând, de bani. Scade consumul, scad imobiliarele, scade producția, se dau oameni afară, în consecință statul încasează din ce în ce mai puțin cașcaval. Și ce face instituția supremă în acest caz? Sporește numărul și cuantumul taxelor.
Răsfoind un pic prin analizele revistei Cioburi vis-a-vis de atitudinea statului român față de proiectele de mediu și față de mediu, în general, am găsit acoperit de praf dosarul privind taxarea ambalajelor, în speță problema pungilor de la casele de cumpărături. Așa cum spuneam la un moment dat, guvernul Boc a primit moștenire de la fostul ministru al mediului, Attila Korodi, o modificare a Ordonanței nr. 196/2005 prin care (printre altele) se introducea o ecotaxă de 20 de bani „pentru pungile de tip sacoșă-banană, cu mâner aplicat sau maieu-din materiale care nu sunt biodegradabile”. Făceam noi o analiză atunci și precizam că termenul de biodegradabilitate era definit general, fără a duce precis către ceea ce dăunează mediului și ce nu. Plus că, producătorii români de ambalaje au început de atunci să introducă un aditiv oxodegradabil în componenta de fabricație, fapt ce reduce cu foarte mulți ani descompunerea pungilor de plastic. Iar, conform legii de atunci, deși acest standard nu era recunoscut de Comunitatea Europeană, era, în schimb, acceptat de legea românească. Ca atare, până la noi precizări, pungile cu acest tip de aditiv nu plătesc ecotaxă.
Dar iată că, și în România, criza a dat năvală neinvitată de nimeni, forțând statul să aplice taxe peste taxe pentru a întreține marele aparat ineficient a tot ceea ce înseamnă instituții. Deși, orice bir aplicat de ministerul de mediu ar trebui regăsit în proiecte de mediu. Care, pe hârtie, adică în legislație, sunt cu nemiluita. Așa cum ne spune Ordonanța 196/2005, ne dau lacrimile de emoție privind câtă grijă se manifestă pentru un trai curat al românilor. Enumăr câteva: prevenirea poluării, reducerea nivelurilor de zgomot, utilizarea de tehnologii curate, protecția surselor de apă, conservarea biodiversității, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, reconstrucția ecologică și gospodărirea durabilă a pădurilor, etc. Și iată cum, pe 8 Septembrie 2009, Camera Deputaților aprobă un nou proiect de lege privind Ordonanța Guvernului nr. 25/2008 (cea cu modificările lui Korodi) pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu (unde sunt recunoscute standardele internaționale pentru fabricarea cu aditivi oxodegradabili ai pungilor). Și ce găsim noi la articolul 10, litera q? Că se va aplica „o ecotaxă, în valoare de 0.2 lei/bucată pentru pungile având mânere integrate sau aplicate destinate a fi umplute la punctele de vânzare, oricare ar fi modul de comercializare/distribuire, care nu îndeplinesc cerințele esențiale de biodegrabilitate, reglementate prin Directiva Parlamentului și Consiliului nr. 94/62/CE transpusă prin Hotărârea Guvernului nr. 621/2005 […]”. Cu alte cuvinte, nu mai sunt recunoscute normele internaționale, ci doar cele europene și, deci, pungile care conțini aditivii oxo sunt și ele taxate, deși descompunerea acestora se face în mediu natural, între unul și doi ani. Problema de bază este, însă, nu această taxă (pe care o va suporta clientul final, în cele din urmă) căci dacă se va reduce consumul de pungi, cu atât mai bine, ci faptul că pungile realizate din materiale bio, ca de exemplu cele realizate din extras de amidon de cartofi, nu sunt taxate. Și de ce e rău? Pentru că aceste ambalaje se descompun doar în instalații de compost. România nu are în acest moment nicio instalație de compost! Ca atare, aceste pungi sunt mai dăunătoare decât cele din plastic și se pare că nimeni de la minister nu observă acest lucru.
Mai avem mult timp de recuperat până să ajungem, din punct de vedere al protecției mediului, ca vecinele noastre din U.E. Atât timp cât la noi nu se realizează selectarea deșeurilor, dezvoltarea energiilor regenerative, stoparea defrișărilor, reducerea poluării, adică ceea ce scrie în proiectele de mediu din lege, nu văd rostul oricărei taxe pusă de acest minister. Ceea ce mă duce cu gândul la taxa de viciu pusă de ministrul Nicolaescu, pentru sprijinirea sistemului sanitar. Se vede vreo îmbunătățire prin spitale? Eu nu cred…
După alegerile de anul trecut, o parte din electorat a rămas pofund dezamăgită de turnura pe care aranjamentele de pe scena politică au luat-o imediat după aflarea rezultatelor oficiale. O mișcare cu iz de curvăsăraie, girată din plin de președintele Traian Băsescu, omul care a cules în 2004 numeroase voturi anti-PSD. Alianța venită la guvernare în acel moment, avându-l pe Emil Boc în frunte, ca premier, a stârnit numeroase reacții, mai ales din partea celor care erau susținători frivoli fie ai PD-L-ului, fie ai PSD-ului. Prostituția în politică există și fiecare act petrecut pe scena murdară a politicului din România ne dovedește din plin acest lucru.
Mai avem un pic și, iată, se apropie alegerile prezidențiale. Indiferent de cei care aspiră la fotoliul prezidențial, un lucru este cert: drogurile aruncate votanților dependenți de ele vor exista și în acest an. Deja se vorbește de turism electoral, în condițiile în care nici măcar nu a început campania electorală. Oprescu începe să-și anunțe proiecte mărețe la capitală (imaginare, de altfel), știind că cei care inhalează spusele sale îl vor vedea într-o lumină bună. Geoană, Antonescu, chiar și Băsescu sau oricare alt candidat, nu fac altceva decât să arunce doze suficiente (sau nu) pentru a scoate electoratul din starea de sevraj, în care s-a aflat patru ani de zile. Din păcate, există încă oameni dependenți de prafurile aruncate în ochi ale politicienilor.
Zilele trecute, Traian Băsescu anunța că ar fi recomandată legalizarea prostituției, precum și consumul de droguri ușoare. Un gir acordat de instituția prezidențială celor mai vechi și mai pline de mizerie plăgi ale oricărei societăți. Un gest care, făcând o paralelă, acordă statut de normalitate schimburilor pe bani făcute de politicieni dar și a iluziilor vândute sporadic celor din popor. Prostituția și consumul de droguri, extrapolând sensul original semantic al acestora, se găsesc în lumea politică românească aproape în toate ugherele sale. Iar legalizarea se întâmplă deja, din moment ce lumea încă se duce la vot.
Departe de problemele cu care guvernul României se confruntă, celebrul -007 tocmai îşi dovedeşte (din nou) abilităţile extraordinare, într-o misiune de recuperare a unor documente ultrasecrete, nu-i aşa, pe un teritoriu inamic, greu de pătruns şi de observat. Dar nu pentru agentul Bont. La centrul de comandă al misiunii, echipa de la butoane aşteaptă cu înfrigurare veşti de la erou, verificând şi reverificând toţi parametrii misiunii deosebit de periculoase.
-Răspunde, Cocoşelul!
-Recepţionat, aici Cocoşelul!
-Aţi verificat coordonatele livrării pachetului?
-Recepţionat. Am verificat toate coordonatele. Am lansat pachetul fără probleme!
-Bun aşa, Cocoşel! Reveniţi la bază!
-Recepţionat!
-John, cum stăm cu radarele?
-Bine, bine! Scanează tot. În zece minute ar trebui să primim un mesaj de la Bont.
-Bun. Ce telefon i-ați dat?
-Iphone-ul ăla nou. Că are şi GPS pe el.
-Aha. Deci, n-or să fie probleme.
-Nope. I-am dat şi costumul lui Mircea Radu, să nu-l descopere inamicul.
-Mircea Radu?? Sunteţi nebuni??
-Păi, să creadă lumea că a venit din dragoste, nu de alta…
-Aha…Bună idee. Măcar i-aţi dat şi un cameraman cu el? Să fie mai veridic?
-Da, i-am dat-o pe creaţa aia de la ştirile de sport.
-Care, măh?
-Aia care e cu ăla de la concurenţă…
-Brumă?
-Da…Oricum, după ce i-o trage o împuşcă. Doar ştii, aşa face cu agentele duble.
-Aha. Bine, bine! Cum stăm cu echipamentul?
-Are de toate: uscător de păr pozitronic, ceas D&G cu cristale de kevlar şi ultrasunete, periuţă de dinţi anti-tanc, ochelari de soare cu vedere pe noapte. Din ăia de se ţin pe cap…
-Hm…Asta-i tot?
-Păi, are costumul lui Mircea Radu, dotat cu scobitori de oţel la buzunarul interior, pieptăne cu cameră video încorporată, aparat de ras Gilette cu şapte rânduri de lame şi imjpulsuri electrice de 1000 de volţi, deodorant cu spumă poliuretanică extra…Şi iphone-ul ăla nou.
-Păi, nicio armă, nimic?
-Ce-ai dom’le, eşti nebun? Arme??
-Păi, dacă păţeşte ceva?
-Nu păţeşte nimic, doar e agentul Bont. E pregătit să nu păţească nimic, ca să zic aşa.
-Bine, bine. Cum stăm cu recepţia?
-Aşteptăm, aşteptăm…În cinci minute trebuie să ne contacteze.
-Ok, aţi verificat totul?
-Da.
-Ce pericole potenţiale aţi identificat?
-Oho, sunt câteva. Numai bune pentru Bont. Păi, până să ajungă la punctul X, să recupereze… ştiţi, ce trebuie să recupereze…are de trecut de patru filtre cu potenţial pericol.
-Expune!
-Primul este reprezentat de zona tampon populată cu crescătorii de cai de sufragerie, amatori de fier vechi şi tehnologie…Aici cred că poate să scape după ce o vinde pe aia mică.
-Păi, şi cu babardeala?
-Ee, da’ până acolo ce a făcut?
-Da, da’ nu trebuia s-o, ştii tu…S-o cureţe…?
-Da dar a identificat şi varianta asta, cu vândutul.
-Bun. Al doilea filtru?
-Al doilea filtru este mai greu de pătruns deoarece conţine o atmosferă încărcată chimic iar cei care deţin recipientele cu substanţele respective sunt destul de mulţi. Mai ales că umblă în grupuri mai mari şi nu raţionează.
-Aha…Păi, ăştia cine mai sunt?
-Nu ştie nimeni, dar se pare că respiră ceva din nişte pungi argintii şi dacă pun mâna pe cineva îl infestează.
-Ce opţiuni are Bont?
-Ceasul cu cristale…Dacă ştie să-l mânuiască pe ăla, trece şi de ăştia.
-Al treilea filtru?
-Paznicul.
-Cine?
-Paznicul. Care cere legitimaţia. N-ai legitimaţie, eşti mâncat.
-Nasol…Cum stăm cu legitimaţia?
-Aici intervine costumul lui Mircea Radu. Şi pieptenele. Ăla îl poate lăsa în buzunarul omului, ştiţi…
-Am înţeles. Ultimul filtru?
-Ultimul filtru este camera cu documentele.
-Mda, şi aici ce opţiuni are?
-Păi, nu ştiu.
-Cum nu ştiţi?
-Aici aşteptăm să ne sun, să-i dăm indicaţii… Da’ încă nu ne-am gândit cum facem.
-Băi, sunteţi nebuni? Când trebuie să sune?
-Păi, ar cam trebui…
-Şi de ce nu sună??
-Hm…Staţi aşa! John, ai ajuns ieri la poştă, să plăteşti telefonul?
-Ăăă, nu…
-Cum, nu , mii de tunete şi fulgere!
-Pfuai, am uitat, să-mi bag…
-Băi, şi ăla cum sună? Au închis ăştia de la Orange telefonul ieri!
-Pfuai…
-Dobitocilor! Cocoşel, răspunde!…Cocoşel, răspunde!
-Da, şefu’, trăiţi…Sunt aicea, e bine al dracu’…
-Reîntoarce şi recuperează pachetul! Anulăm misiunea!
-Şefu’, mă scuzaţi, da’ nu am cum…
-Băi, eşti nebun??
-Păi, m-am oprit şi eu cu don’şoara Brumă, aici, la o terasă lângă şi am magnetizat ceva, mă scuzaţi…
-Ce mă??? Adică ăla e singur acolo?
-Păi, eu de un’ să ştiu, şefu…? Ce, io m-am dus cu el?
-Pfuai, nişte incompetenţi! M-am săturat de mizeriile voastre! Sunteţi o ruşine! O ruşine!
-Şefu, să ştii că mă strâmb la tine, ha! Te imit!
-Hai, lăsaţi râsul şi treceţi la treabă!
-Ha, ha, ha, da, şefu’, am înţeles. Îl recuperăm noi cumva pe Bont şi apoi ieşim la o bere, să ne relaxăm.
Din motive obiective, misiunea a fost anulată. Agentul Bont nu a reuşit să sustragă documentele cu grila de toamnă de la inamic dar a putut, până la urmă, să se întoarcă la bază. Cu tot cu don’şoara Brumă. Pe care, ştiţi…
Departe de ochii unui oraş învăluit de straie gri, m-am aşezat în faţa focului de tabără, urmărind crengile de brad uscat cum ard spre cer. Mii şi mii de scântei, izvorâte din cetina plină de poveşti, dansează cu astrele unei nopţi de toamnă, luminându-mi sacadat fruntea. Amintiri din cele mai colorate scoteau în aerul tare întrebări ascunse până atunci sub buze, emoţii şi vise uitate sub praful unui colţ de suflet rătăcit. Nu-i aşa că nimic nu poate dura la nesfârşit?
Urmat de vuietul său, râul de pe fundalul monogului nocturn îşi pavează nestingherit calea, către mare, purtând istorisiri ale unui peisaj aflat veşnic la aceeaşi înălţime. Şi totuşi, nu… Fiecare anotimp îşi ia partea lui, fie din pădure, fie din stâncă, fie din păşune. Totul se schimbă, chiar şi râul se ascunde din când în când în măruntaiele muntelui, modelând mereu alte şi alte imagini. Iubeşti o vară, apoi o altă vară, apoi o altă vară. Uneori, rămâi atât de încrustat în zâmbetul unui peisaj încât ţi-l doreşti mereu. În aceeaşi formă, cu acelaşi parfum de verde, cu aceleaşi personaje din interiorul său şi purtând veşnic aceleaşi straie. Îl visezi în faţa unui foc de tabără, punând întrebări nocturne… Dorinţa rămâne vie la nesfârşit?
În faţa mea, mii şi mii de scântei urmează drumul spre înalt, chemate de sclipirea Căii Lactee. Observ că fiecare întrebare răsărită odată cu apusul, se contopeşte într-un răspuns, rece ca noaptea, cu firele de cenuşă lăsate pe ţărână de copiii focului. Spectacolul nocturn apropiat ochilor mei trezeşte din somn zâna albului pur şi-mi oferă acest moment, acum. Dimineaţă nu va mai fi la fel. Nici zâna, nici focul, nici dansul de scântei, nici Calea Lactee. Fiecare moment îşi are finalul său…
Sunt gesturi ale celor din jur care îți pot însenina ziua, exact când nu te aștepți. Cei din jur pot fi persoane a căror prezență este obișnuită dar pot fi și indivizi întâlniți aleatoriu și efemer. Important este că, prin momentul oferit ca o rază de soare pentru restul orelor din zi, rămân undeva, pitiți în memorie.
Într-o societate plină de invidii și suspiciune, simplul salut între vecinii aceleiași scări poate fi categorisit ca un eveniment rar și ieșit din comun. Fiecare își poartă gândurile, fiecare își respectă sau nu comunitatea (sau, să-i spunem vecinătatea). Deseori, dialogurile între locatarii unui bloc (și aici mă refer în mod special la București) sunt însoțite de cuvinte nu tocmai potrivite pentru a fi redate, având la bază diverse neînțelegeri, stupide de cele mai multe ori. Generațiile trecute, poate de șaptezeci sau optzeci de ani, mai pot povesti și îndruma cât de cât spre un comportament oarecum mai civilizat, asta dacă ar avea cine-i asculte. Cei care au crescut în mare parte numai la bloc, în cartierele gri și înghesuite, și-au pierdut orice formă de înțelegere pentru cei din jur, pentru ideea de comunitate.
Gândurile acestea tulburi, cotidiene, mi-au fost spulberate ieri de un bătrân simpatic, întâlnit întâmplător în spatele blocului, în timp ce veneam spre casă. Îl văzusem cum, înainte să se intersecteze cu traiectoria mea, a salutat respectuos o tânără care își plimba cățelul, purtând un dialog scurt cu aceasta iar la finalul discuției, galant, s-a aplecat și i-a sărutat mâna. Un gest frumos, normal și primit cu o oarecare stângăcie de domnișoară. Zâmbind în fața scenei de dinaintea ochilor mei, am fost întrerupt de același bătrân care mi-a adresat, salutându-mă, câteva cuvinte. „Ce om gospodar aici, ajută la treburile casei! Așa, tinere, foarte bine. Să trăiești!”. Eu nu făceam altceva decât să duc două sau trei plase în mână, venind de la magazin. L-am salutat respectuos și am plecat spre blocul meu, mulțumit că mai există oameni normali, civilizați.
Nu vreau să fac un caz special din această întâmplare (deși, experiența de până acum mă face să-l consider un caz extrem de rar) însă încerc să-mi închipui de ce nu se leagă ideea de comunitate în urban. Îmi aduc aminte de copilărie și de oamenii întâlniți, educația primită și multitudinea de gesturi din societatea în care existam atunci iar tot ce văd este opusul a ceea ce se întâmplă acum. Faptul că, în lift, vecinul nu-mi răspunde la salut, mă face să mă gândesc dacă șansele de a vindeca societatea românească de aceste mizerii este reală. Soluția, însă, nu este ca de acum înainte eu să nu mai salut vecinul. Nu, îl voi saluta până când va spune și el un bună ziua. În acel moment, voi putea vorbi despre o schimbare în bine. Un exemplu individual, pe care ar trebui să-l proiectăm global. Sunt gesturi, cum ar fi salutul vecinilor, respectul față de bătrâni (în autobuze sau pe stradă), oferirea copiilor o înghețată, etc., care au devenit clișee deși, paradoxal, sunt rar întâlnite. Eu cred că le putem considera arme, pentru a oferi zâmbete și altora. Și, până nu încercăm, de unde vom putea știi că nu funcționează?