Povestea ta şi-a mea

Închide ochii. Prin partea dreaptă pătrunde un sunet suav, ce caută şoaptele venite prin stânga. Zâmbeşti amorţit, în timp ce un tren plutitor roieşte nestingherit pe la toate ferestrele piticilor rămaşi singuri acasă. Privirea este ascunsă de căldură acum şi lacrimile aleargă vesele către hăul rotund deschis mai albastru ca oricând, hârjonindu-se cu sunetul. Culorile s-au trezit şi ele în mijlocul primăverii şi încearcă zglobii să prindă trenul plutitor. Sunt ca nişte copii care descoperă zăpada pentru prima oară, mergând de-a buşilea unul după altul. Roşul se joacă cu verdele iar albastrul cu portocaliul. Un stol de păsări având aripile tatuate cu flori apar din iarbă şi se îndreaptă către bolta pictată de un nor alb, pufos şi tânăr. O moleculă de oxigen se ascunde serioasă într-un colţ, supărată că nimeni nu vrea să se joace cu ea. Încă un sunet şi încă unul, ca într-un marş al armatei care păzeşte portativul, pătrund prin partea dreaptă. În stânga, şoaptele se sting domol.

Ochii rămân închişi. În stânga şi în dreapta e o linişte atât de curată încât albul roşeşte în preajma ei. Undeva, pe fundalul curat al orizontului etern, se nasc aripi iar sunetul din dreapta întârzie să apară. Şoaptele din stânga recită poezia calmului albastru, rătăcind safire printre flori şi fire de iarbă renăscute. Sus, în marginea orizontului etern, o stea zâmbeşte către peisajul încetinit de timp, chemând privirea iar bagheta ei rosteşte cântec de adormire. Culorile, pălind uşor, se scurg alături de molecula de oxigen, rămasă fără suflet. Piticii închid ferestrele, sătui de zgomotul trenului plutitor, pierdut şi el în eter. Doar stolul de păsări, având acum aripi tatuate cu îngeri, îşi continuă dansul către înalt. Privirea ta, rămasă fără lacrimile fugite în hăul rotund, zăreşte o lumină deasupra norului alb, pufos şi cu tinereţea pierdută.

Ridicându-se diafan, lasă în urmă ultimul rând al poveştii unui strop de Univers.

Probă probelor

Mai multe candidate la examenul de admitere al Academiei de Poliţie au leşinat în timpul probei sportive.

Domnişoarele au fost şocate, probabil, că proba sportivă nu constă în săritul cu coarda, şotron şi de-a v-aţi ascunselea.

Un italiano bio

Un italian a împuşcat o româncă în timp ce aceasta îşi făcea nevoile într-un tufiş din curtea lui, am aflat din presă.

Italianul era supărat, probabil, că femeia consumase toate frunzele ştergându-se la fund, lăsându-l iar fără hârtie igienică ecologică.

Vacanţă pe Jupiter

Naveta Jupiter a fost lovită de un obiect uriaş, spun specialiştii de la N.A.S.A.

Probabil obiectul era un pet gol de bere, alături de conţinutul scrumierei şi al toaletei, aruncate pe geam de echipajul unei navete spaţiale româneşti.

Baia de prostime

Ţrrr!

-Da, să trăiţi!

-Boc, iar ai fost la coasă?

-Da, păi…

-Băh, eu nu ţi-am zis să te duci la coasă! Am zis să mergi printre oameni, să dai mâna cu ei!

-Păi…

-Cine vine să dea mâna cu tine, Boc, dacă ai coasa în mână?

-Au fost…

-Ce au fost, băh? Nişte găozari care oricum votează cu PSD! Îţi dai seama ce prost eşti, băh?

-Vă rog…

-Ăia dau cu ştampila în prostănac şi tu le coseşti iarba! Hă, hă, hă, mai lipsea Ridzi, băh, să cânte pe o scenă în spate şi Androneasca să-ţi facă de mâncare la grătar, hă, hă, hă!

-Nu-i aşa…

-Ce nu-i aşa, băh? Păi, eu mă duc să mă fluiere bozgorii şi tu ce faci, Boc?

-Păi, da, da’ românii au rămas impresionaţi…

-Impresionat am rămas eu de palincă, Boc! Între noi fie vorba, e foc!

-Da, da!

-Taci, Boc! Data viitoare când mai ai chef de coasă, vii la Cotroceni şi-ţi dau eu de lucru! De acum înainte te duci la festivaluri, la tineri şi stai între oameni!

-Da, dar…

-Dar ce?

-Păi, ştiţi, mi-e frică…Dacă mai aruncă cu ouă în mine?

-Hă, hă, hă, băh Boc, da’ naiv mai eşti! Aruncă SPP-iştii dacă le spun eu, băh! Şi dacă mai dai cu coasa, o să te facă omletă, Boc!

-Am înţeles…

-Şi să vezi ce-i fac eu lu’ Udrea, că umblă brambura pe la festivalurile de jazz. La o horă, ceva, nu-i mai place. Să se zbenguie un pic, aşa cum făcea la palat, de-i săreau piepţii de bucurie. Of, Boc, ce vremuri! Şi cum venea ea vara de afară, la aerul condiţionat din cabinet…

-Să trăiţi, nu e cazul…

-Da, Boc, aşa e! Nu e cazul să mă îngrijorez. O sun acum şi ne potrivim următoarea vizită! Undeva, pe la munte, la un hotel al lui Cocoş! Să discutăm de tichetele alea!

-Hi, hi, ce tare…

-Tare, băh, Boc, ca un lup de mare!

-Da, aşa e.

-A-propos, pe aia cu lupul o ştii?

-Ce anume?

-Poanta, Boc, că doar nu povestea lui Colţ Alb! O ştii?

-Nu…Trebuie să întreb eu ceva?

-Nu, Boc, nu e ca aia cu Marean. O ştii sau nu?

-Pe aia cu Marean?

-Boc, te pleznesc!

-Hi, hi! Mă scuzaţi, nu o ştiu. Pe aia cu lupul.

-Sigur, Boc?

-Sigur, sigur.

-Bine, poate nu râzi. Fii atent aici. Noo, nu o zic, băh.

-Vă rog, vă rog, vreau să râd!

-Nu o zic, Boc, că era şi cu Udrea şi nu e treaba ta!

-Măcar alta, mai ştiţi?

-Boc, fie! Îţi zic alta că-mi eşti simpatic şi glumele mele sunt cele mai tari. Pe aia cu coasa o ştii?

-ăăă, nu.

-Boc dă cu coasa,  poporul nu ia casa, hă, hă, hă!

Clanc!

Ne daţi ori nu ne angajaţi

Un celebru „dicton” care acoperea de rânjet faţa lucrătorului român spune că „oricât de prost ne-ar plăti ei, noi tot vom munci mai puţin de atât”. Chestiune izvorâtă din adâncul sufletului autohton, obişnuit din ce în ce mai mult cu frecarea de mentă. Nu spun că nu există oameni care muncesc dar dacă aceştia ar fi majoritari probabil că lucrurile s-ar mişca altfel. Vina o poartă, nu neg, şi o parte din angajatori, specialişti în a spăla creiere sau în a demotiva treptat roboţeii din companie. Iar acest lucru se vede cel mai mult în relaţia angajat-client, indiferent de domeniu.

Există două tipuri mari de angajaţi în România: cei care sunt dedicaţi până la sânge angajatorului, reduşi la o viaţă socială egală cu programul unui pacient de la secţia de reanimare şi cei care, indiferent cu cât ar fi plătiţi, sunt veşnic nemulţumiţi de ceva din mediul de lucru. Există, să spunem, şi o a treia categorie, cei cărora nu le pasă, fiind în ton cu ceea ce li se întâmplă. Aceştia, mai mult decât ceilalţi, îşi doresc să-şi păstreze locul de muncă, neexcelând în niciun fel prin acţiunile lor din cadrul firmei unde au ştatul de plată. Dar nu sunt de lepădat, în cele mai multe cazuri.

Revenind la prima categorie amintită mai sus, respectiv băieţii şi fetele care se închină singurei divinităţi existente pentru ei, Angajatorul, am remarcat o chestiune: nu întotdeauna pachetul salarial îi ţine legaţi în halul acesta. Există persoane care o fac pentru că, pur şi simplu, asta trebuie făcut. De apreciat, oarecum. Orice companie se poate baza pe ei, la fel cum multe companii profită de ei. Din acest motiv pot fi compătimiţi. Cei care îşi lasă sângele pe tastaturi sau prin birouri, strâns legaţi de oferta financiară senzaţională, vor avea tot timpul o urmă de teamă să nu piardă nivelul la care au ajuns, motiv în plus să-şi piardă serile în faţa teancului de „to do list”. Este alegerea lor.

Urmează roboţeii, veşnicii nemulţumiţi. O parte din ei nu a fost aşa de la bun început. Dimpotrivă, au investit suflet, timp, performanţă. Cu timpul, însă, au devenit scârbiţi şi s-au transformat în alt model, cel care va încerca să fenteze sistemul pentru că sistemul l-a fentat pe el. Iar aici, în multe cazuri, aş da vina pe anagajator, entitatea care a stors la maxim energia din ei şi continuă să o facă fără să mai schimbe din componente. Din păcate, un om demotivat nu face performanţă, băgându-şi picioarele. Orice cerinţă a companiei nu va face decât să-i creeze starea de lehamite, făcând orice altceva decât să-şi vadă de treabă. Şi frustrările, de cele mai multe ori, se reflectă în calitatea comunicării cu sistemul relaţional, fie că acesta este în interior, fie că este în exterior. De câte ori nu v-aţi lovit de feţe acre şi răspunsuri în dodii, cerând o informaţie sau dorind să beneficiaţi de serviciul pe care l-aţi plătit?

Tot dintre roboţei i-aş aminti pe cei care sunt nemulţumiţi pentru că aşa sunt ei. Oricum, nu le place să muncească şi vor avea tot timpul impresia că ei merită mai mult decât li se oferă, indiferent de ofertă. Nu consideră că este cazul să-şi  demonstreze abilităţile profesionale mai înainte de a cere remuneraţia. Din păcate, este o tagmă care în România cucereşte tot mai mult teren.

Pe de altă parte, nici angajatorii nu sunt uşă de biserică. Multinaţionalele reuşesc să acumuleze în timp cel mai mare număr de frustraţi, indiferent de categoria din care fac ei parte, acest lucru datorându-se şi mediului de lucru, proastei gestionări a angajaţilor, lipsei de profesionişti în resurse umane, sistemul de bonusare şi promovare, etc. Din punctul meu de vedere, o multinaţionlă din România reprezintă imaginea la scară mai mică a sistemului economico-social românesc. Degeaba numele companiei poartă o rezonanţă grandioasă dacă odată ce a ajuns pe tărâm mioritic lucrurile brusc nu mai pot funcţiona ca în vest. Fapt care nu tot timpul este din vina angajaţilor români.

Timpul va dovedi dacă lucrurile vor intra pe un făgaş normal din punct de vedere al atitudinii faţă de muncă. Chestiune care, oricum, este strâns legată de tot ce înseamnă evoluţie social-economică a României. Înainte de asta, ar fi bine să ne asigurăm că „evoluţie” este termenul corect.

Haz de necaz idiot

Se spune că românul face haz de necaz şi că această atitudine l-a ajutat să treacă cu brio peste secolele pline de frământări politice şi sociale. Mentalitatea hazului de necaz s-a impregnat atât de bine printre neuronii retarzi ai poporului încât, astăzi, locuitorii spaţiului mioritic (ce literar sună, noo?) reuşesc să transforme eficient tot ceea ce este anormal peste graniţă în chestiuni normale şi odihnitoare pentru materia cenuşie. A face haz de necaz înseamnă pasivitate şi resemnare în faţa fatalităţii (şi nu numai), acceptând tacit ca singură armă râsul. Şi mult râs duce, până la urmă, la plâns.

Primele exemple care îmi vin în cap sunt celebrele şi tristele greşeli de exprimare ale unor oameni care au fost puşi de unii români să le reprezinte interesele. Mă rog, definiţia cuvântului nu este profund înţeleasă de o mare plajă a acestor alegători. Revenind, mi-aduc aminte cu greaţă de gibonul peste giboni Vanghelie, zis Marean, acest stăpân al inelelor de logodnă cu mafia de orice fel, care a gafat-o în public, prima dată cu „almanahe”. În mod normal, într-o ţară normală (a-propos, România este o ţară?), indivizi ca acesta nu aveau ce să caute pe scena politică, cel puţin nu la acest nivel. A dranjat pe cineva acest lucru, şi-a pus ţopârlanul de rând problema că un analfabet a ajuns să îmbuce din greu banul public, sub pretextul conducerii unei primării de cacao? Noooo. Toată lumea a râs, s-a prăpădit bălind de greşeala omului, trecând-o mai apoi în normalitate. Unii cu siguranţă şi-au pus la un moment dat problema dacă nu cumva „almanahe” este termenul corect. Iar viaţa a curs nestingherită mai departe…

Sărind câţiva ani mai departe, ajungem la o altă celebritate a scenei cu reprezentaţie de bordel româneşti, respectiv cea politică. Cine nu o ştie măcar la botox, scuze, buze, pe d-ra Băsescu Elena? Da, EBA. Discursul domniei sale, ameţitor de ambiguu şi diafan a forţat până la supraîncălzire neuronul pudrat cu prafuri scumpe şi loţiuni de firmă astfel încât nu a fost greu să iasă în eter termenul „succesuri”. Şi dă-i, şi râzi…Cu presa în frunte,  poporul a taxat nesemnificativ şi această scăpare, catalogând-o, într-un final, în ceaslovul chestiunilor cotidiene şi uşor de trecut. Dovadă şi locul de europarlamentar al duduii.

Să mai numim pe domnii Constantinescu Nicuşor, domnul cu o deosebită plăcere de a dormi în intersecţii, de domnul Băsescu, tatăl lor în toate cele, domnul Geoană, domnii parlamentari, surprinşi în ipostaze din cele mai amuzante (făcând biluţe, dormind în linişte pe fotoliile scumpe din Parlament, citind reviste cu ţâţe pe copertă, scărpinându-se cu sictir pe la coaie), pe orice Dorel care provoacă o pană de curent la tot cartierul, pe analfabeţii de lângă noi care formează generaţiile următoare? Are rost să-i punem pe toţi aceşti actori de comedie într-o lumină proastă atât timp cât poporul se amuză pe seama lor, nebăgând de seamă căcatul în care se afundă? Păi, ce, să fiu apoi ăla negativistul şi fără simţ al umorului? Nu mai bine îmi văd de treaba mea şi îmi cumpăr un bilet dus Noua Zeelandă?

Procedura UPS – regal de imbecilitate în servicii

Omul vrea să-şi facă nuntă. S-a pregătit cu restaurant, cu organizare, cu aproape tot ce-i trebe’ unui proaspăt decis să-şi pună pirostriile.  A intervenit şi partea cu garderoba, normal. A avut, însă, neobrăzarea să vrea nişte pantofi de peste graniţă. Are omul o pasiune, asta e. Nu-i vina lui că nu-i găseşte în România. Şi atunci, ce face? Dă-i comandă online, cu livrare prin UPS. Companie mare, cu iz de profesionişti. Asta până trece de Nădlac, încoace.  Cum aşa? Uite-aşa:

<< În primul rând vreau să precizez că voi vorbi în cele ce urmează despre UPS România, nu despre UPS global, unde lucrurile presupun că urmează un făgaş normal.

Ehhh…să încep cu începutul. Care va să zică, introducerea. Vreau să-mi cumpăr o pereche de pantofi Dr. Martens. Nu-i găsesc în România. Ca orice om ce se dă actual, pun mâna pe net şi-i găsesc în State. Nu e prima oară când îmi cumpăr ceva online şi până acu’ n-am avut surprize neplăcute, totu’ a mers ceas. Plătesc pantofii, transportu’ şi livrarea. 176 $ în total. Completez şi pe mama şi pe tata formulare online ca să mă asigur că totu’ merge ca focu’. Date de contact, număr fix de telefon, două numere mobile, mailuri, două adrese, să fiu găsit oriunde, oricând. Apoi, liniştit în naivitatea mea inexplicabilă (doar trăiesc în România şi trebuie să fiu în alertă tot timpul), mă pun pe aşteptat.

După două zile, americanii mă informează că pachetu’ a sosit în România şi urmează să-mi fie livrat de către UPS. Drept să spun, până acum nu mi-am încărcat nicodată memoria în mod special cu numele companiilor a căror servicii le plătesc. Dar nu întotdeauna beneficiez, dacă-mi permiteţi să anticipez niţel. Ce, voi reţineţi numele chelnerilor când mergeţi prin cârciumi ? În cazurile anterioare, atunci când mi-a venit vreun pachet comandat online, am găsit banala recomandată în cutia poştală, m-am dus unde trebuie şi mi-am ridicat pachetu’.

Trec vreo trei săptămâni, dacă nu luna, nu mă deranjează nimeni cu nimic. Pun mâna pe telefon, sun la UPS. Bună ziua…alea, alea. Şi începe distracţia, roboţeii cu chip de om cu care încerci să dialoghezi la telefon sunt mirobolanţi. Aflu stupefiat că pachetul a fost returnat în State.

“Aţi trimis copia după buletin?“  sunt întrebat. “Nu”, răspund io, “cum pot să fac ceva ce nu mi s-a cerut vreodată ?“.  Cyborgu’ bionic de la telefon are o atitudine de genul « iote ce imbecil, e la mintea cocoşului că trebuie să trimiţi copie după buletin, numa’ nebunu’ ăsta nu ştie ».  Încep să-i doresc să se scurtcircuiteze. « Aţi fost sunat  pe numărul de telefon fix de nenumărate ori, nu a răspuns nimeni, am returnat coletu ‘ » .

În glas i se simte cu greu mascată acea bucurie tipică funcţionarului de la administraţia financiară sau de la evidenţa populaţiei atunci când te anunţă că ai stat două ore de pomană la coadă pentru că-ţi lipseşte nu ştiu ce hârtie despre care habar nu aveai că-ţi trebuie şi nici nu te informase nimeni. Dar aici e UPS, brand internaţional de renume mondial, îmi spun io cu stupida speranţă în gând.

“Păi, când aţi sunat ?”.  “Păi, în timpul orelor noastre de program.”. “Păi, normal că n-am răspuns, am şi io ore de program în alt loc decât cel de acasă. De ce nu m-aţi contactat şi pe alte căi de comunicare?”,  îi întind eu viclean o capcană. Şi atunci aud prima oară cuvântul care-mi va marca relaţia cu UPS-ul, cuvânt pavăză protectoare împotriva clientului plătitor-agresor.

“Îmi pare rău dar asta e procedura.”. Satisfacţia de a-mi da o veste proastă e concurată doar de plictiseala care-l cuprinde. E clar că e sătul de anormali ca mine care după ce plătesc un serviciu mai au şi pretenţia absurdă de a şi beneficia de acesta.

“Păi, bine, dom’le, asta-i procedura, da’ mi-a adus-o la cunoştinţă cineva ? Am semnat io vreun formular de hârtie sau online că am luat cunoştinţă de procedura asta ? Dacă aveaţi adresa de domiciliu, de ce nu aţi trimis pe cineva să-mi lase ceva, un semn, un petec de hârtie, orice, în cutia poştală? “,  întreb eu urmând un fir ce mi se pare numai mie logic.

“Păi, ce vreţi, ca la fiecare client să trimitem pe cineva la uşă?“ mă întreabă el iritat de enormitatea care-mi trecuse prin cap. “Aceasta este procedura la noi.“.

“Păi, şi ce rezolvare găsim?“, întreb eu cu glas pierdut şi cu rezervele de logică cam pe sponci.

“Luaţi legătura cu americanii să vă trimită pachetu’ înapoi. Asta e procedura.“

Năuc, închid telefonu’, simt că dacă mai aud odată de procedură fac ceva nemaipomenit : atac de panică, de cord, de apoplexie sau de tip kamikaze la sediul UPS.

Americanii iau ei legatura cu mine înainte s-o iau io cu ei şi mă anunţă sec într-un e-mail că pachetul s-a întors şi, scăzând nu-ştiu-ce taxe de shipping şi de altele, îmi vor returna 75$. Nu numai că am rămas fără pantofi, am şi pierdut 101$.

Revin cu telefon la UPS, speranţe aproape că nu mai am da’ vreau să mor eroic cu ei de gât. Cu roboţeii de la telefon însă nu poţi nimic eroic.  Nu ştiu dacă erau într-adevăr foarte ocupaţi sau îşi notaseră numărul meu de telefon dar de trei ori la rând am fost pus pe on hold, după care legătura se întrerupea. A patra oară apuc să spun, nu ştiu cât de ameninţător, că dacă mai sunt pus o dată pe on hold vin direct la sediu să discutăm face-to-face. Roboţelul-telefonic-umanoid mă preferă la telefon. După voce pare altul  dar sigur e din aceeaşi serie cu primul, are aceeaşi bandă, aţi ghicit, cea cu procedura. Discuţia anterioară aproape că se repetă. Rezistă implacabil salvei mele de argumente, şi cele vechi, legate de faptul că nu am cum să respect o procedură dacă nu am fost înştiinţat de ea, precum şi unele noi. Îl întreb că dacă într-o situaţie ipotetică eu aş datora bani UPS-ului, ei m-ar găsi şi-n gaură de şarpe, şi acasă, şi pe fix, şi pe mobil, şi la serviciu, şi la orice oră, nu numa-n cele de program? Admite că da, dar…”îmi pare rău, aceasta este procedura.”.

Un ochi mi se zbate incontrolabil, îmi curg lacrimi din el şi muci din nas. Visez pentru câteva clipe că sunt stăpânul Univesului şi că am puterea de a şterge acest cuvânt infam de peste tot, din toate limbile, din toate cărţile, din toate basoreliefurile şi din tăbliţele de lut, lumea îl va uita, nu-l va mai rosti sau scrie sub ameninţarea pedepsei capitale, precedate de şedinţe de totură medieval-orientală serioase. Îmi revin şi brusc am o epifanie, nu mai vreau să vorbesc cu umanoizii telefonici, vreau să vorbesc cu şefi, cu oameni cu care se poate discuta şi care au putere de decizie, cu care se poate dialoga mai creativ. Îmi exprim această dorinţă şi cer nişte date de contact, telefon sau e-mail ale persoanelor mai sus menţionate. Din nou sunt pus pe on hold. Aştept. “Îmi pare rău, sunt într-o şedinţă.”. Normal, la ce mă aşteptam… În fine…După foarte multe insistenţe primesc cu chiu cu vai un număr de fax unde pot să-mi reclam nemulţumirile.

Le-am scris, aştept să-mi răspundă, însă mi-e groază că acolo, printre rânduri, mă pândeşte, rapace, viclean, calculat, gata să mă eviscereze, cuvântul acela pe care nici nu-l mai pot rosti, de care mă tem, care-mi stăpâneşte coşmarul din fiecare noapte.

Mă fac vinovat că am crezut că pot să fac şi eu ce fac milioane de oameni de pe Pământ în mileniul III, să-mi comad un produs online. Mă fac vinovat că am crezut că-l voi avea, dacă tot l-am plătit. Mă fac vinovat că am crezut că un astfel de lucru banal rămâne, într-adevăr, banal, aşa cum ar trebui, nimic de remarcat, nicidecum o aventură şi un eşec oarecum costisitor. Mă fac vinovat că nu am ştiut procedura acestei companii despre care spuneam ceva mai sus că este un gigant mondial de la care ai anumite aşteptări. Corect şi, poate, că în majoritatea cazurilor aşa şi este dar, aici, în România, UPS se foloseşte, normal, de mâna de lucru autohtonă şi se românizează. Atunci se schimbă toată povestea. Căci lucrătorul român în servicii este legendă vie de rea voinţă, imbecilitate, inflexibilitate.

Ce pot să spun, o pereche de pantofi norocoşi vizitează lumea, se plimbă între două continente, zboară deasupra valurilor înspumate ale Atlanticului (pe care eu nu l-am vazut decât la televizor), fac semne cu şireturile lor mititele, poate spre Big Apple, poate turiştilor de pe vasele de croazieră sau celor de pe plajele din Canare sau Riviera. Tur-retur pe banii mei. >>

Pe om îl ştiţi, face caricaturile de la Revista Cioburi. Acum ştiţi şi dacă veţi folosi serviciile UPS România.

Viciu' lu' Patriciu

Dinu Patriciu a declarat prin presă că ar fi dispus să cumpere clădirea Guvernului, dacă statul ar fi de acord cu vânzarea acesteia.

După ce în urmă cu patru ani dl. Patriciu cumpărase Guvernul, era normal într-un final să cumpere şi clădirea instituţiei, astfel încât miniştrii să nu stea pe afară.