Sugătorul de suflete

– Ştiţi, am vorbit ieri că va aduc la reparat, pe la 8 fără.

El, nimic, aceeaşi privire vag nedumirită, mimând impasibilitatea şi paralelismul cu subiectul abordat de mine. Şi in pijamale. Căcăt, l-am scos pe om din treabă, dar pizda mă-si, i-am zis ieri că vin tot aşa, seara, pe la 8 fără. Trânteşte un zâmbet din ăla actoricesc, fără sa dea nimic pe afară, arătându-mi riguros calea către atelier.

– Ştii ce e cu tine, de fapt, dom’le?

-…

– Pittiş: sunt tânăr Doamne!

Iaca suplimentul de lecţie de viaţă, îmi zic. Se aşează zâmbitor în canapeaua semidistrusă, cu mâinile mici sprijinindu-se în mânere şi continuă de sub ochelari cu administrarea tratamentului:

– Ştii care e necazul tau? Eşti un pic pe ghimpi.

Îi zâmbesc. De fapt îi zâmbeam de la bun început, m-am lamurit de la o vreme că e o armă grea , uşor de întreţinut şi care nu se demodează. Dar poate că nu zâmbetul l-a sedus. Barba? Costumul?

Nu m-a lăsat sa trec  la treabă, a întrunat de-ale hexagenarilor, dar nu în tonul exploziv al pensionarului atoatecunoscator ci a profesorului tihnit, a omului lucind de suflete şlefuite şi cuvantând tărăgănat, de la atâtea amintiri decantate. A sugătorului de suflete.

– Trec pe la noi şi consilieri şi tot felul de colegi ca matale. Luci? Îl ştii pe Luci? (şi imi arata scaunul de lucru al lui Lucian, pe moment credeam ca e vreun fost coleg, trecut in nefiinţă şi mă voi uita la urna lui). 33 de ani, eu l-am invăţat, acum ştie de toate: să repare, sa coasă, pe toate le ştie. Că în viaţă, orice ai face… aveam un elev, preot s-a facut, în viaţă, aţa te trage către ce ai fost făcut, cum eşti, de unde vii, nu poţi sa i te dezici (s-o fi uitat la barba mea din nou).

Mai trage un gât de transparent. Îi răstorn sacoşa cu reparabile, le analizează pe fiecare, noteaza cu pixul pe talpa fiecăruia, nu acceptă niciun sfat – orgoliul meseriei . Se uită la role:

– Şi astea cine le.. atinge roţile arătand sensul de rulat.

Un pic nedumirit, reacţionez:

– De cum se face vremea frumoasă ies cu prietenii mei prin parcuri. Sunt ale mele, eu ma dau cu ele.

– Tzucă, astea toate mâine sunt gata.

După care bag textul că dacă mă imbrac la 4 ace să nu ma jupoaie de piele, nu mă afişez aşa decât semestrial.

– Vino cu toţi prietenii tăi şi le recomandă să işi repare câte ceva la mine. Şi vii cu o sticlă de vin. Vai, ce vorbesc eu.. O STICLĂ! Vii şi şadem aici o oră, vorbim, că te vad baiat respectuos. Până acum nu te-ai gândit deloc de ce nebunul ăsta te reţine atâta timp, nu te-ai zvârcolit că vrei să pleci. Uite, Cici, un an şi trei luni, ştie mai mulţi oameni decât tine. Îi ştie pe toţi clienţii

Cici, un bichon, pe alt scaun răvăşit, în subsolul îmbâcsit, luminat anevoios şi organizat în felul său aparte. Pe monitorul de pe masa supraîncărcată a rămas un clip cu Florin Bogadro de pe youtube.

– Da, sâmbată, parcă aşa zicea la meteo, de sâmbătă o să se facă frumos. Tu mâine vii şi le ai reparate, poţi sa mergi să te plimbi sâmbătă.

– Dacă aşa zice la prognoză, aşa o fi, eu nu am televizor.

Un pic blocat şi fără grai, işi revine:

– Îţi dau eu unul. Dar ştii cum faci? Faci o gaura în perete şi nu te uiţi la tine, te uiţi la vecin. Ha ha ha…

Chiar m-a făcut curios cât suflet poate suge omul ăsta, şi am să trag de vinul ăla până o începe să verse şi el din cele absorbite.  Doar să îmi fac timp. I-am zis şi lui asta, mi-a zâmbit senin, şi m-a condus pe hol. Se cam făcuse ora şi numai la căcatul care îl descrisese atat de Dalinian, cel care este esenţa fiinţei, elementul concret, şi nu spiritul, partea virtuală, nu mă gândeam.

Da, e diluviu.

Max

Şcoala poloneză de adaptat bunăciuni la versiunea relaxata a existenţei

Mergând spre Sin City, numerând până la 300 (acelasi „scriptist”), alături de Charlie’s Angels şi Machete, şi vrând să-l Kill Bill, te trezeşti cu un Sucker Punch bonus.

Cel puţin mie aşa îmi induce Evadarea din realitate (titlu scos parcă din epoca afişelor desenate la Cooperativa Creaţia şi pozate conştiincios în vitrinele de lemn). Nu vă luaţi după alte scrieri de pe net, mulţi insistă să prezinte cu lux de amănunte reprezentările afişate şi firul epic indus de dânsele. Care, într-adevăr, nu ung într-atât, reciclând tehnici, personaje şi idei cunoscute, gen “noutatea nu există, toate-s vechi, doar re-reprezentate”.

Muzica e bună, ideea filmului interesantă, minte ce-ţi mai trebuie? Cred că aşa s-au gândit şi realizatorii: un pic de creativitate latentă, ceva dirijare incoerentă a sensurilor şi, mai mult decât orice, lipsa de chibuzuire sau atribuire a vreunei explicaţii.

După care nu mai întelegi nimic, că s-a terminat opiaceul.

O alegorie totală, parcurgând cenuşiul zepelinelor cu iuţeala trenului fără frâne printre orci neprietenoşi sau balauri sufletişti, pe tema pastilei din Matrix, folosind scene anacronic-exotice, metode kitchos-controlate şi mesaje asimptotic-gratuite.

Dincolo de graniţa senzorilor suprasaturaţi de limitele imediatului repetitiv şi dorind din ce în ce mai mult. Din pasiune, imaginaţie ori din dorinţa de a depăşi. Căci pentru a realiza ceva, orice, ai nevoie de vreun lucru în plus?

Îti trebuie o altă entitate pentru a te împlini?

Nu.

Tu ai toate armele.

Max

De ce să faci un film cu şi despre dansatori în proiecţie 3D

De ce să faci un film cu şi despre dansatori în proiecţie 3D? De ce să faci un film îngrozitor de prost cu şi despre dansatori, în proiecţie 3D? Nu există efecte speciale sau scene ce ar merita văzute într-un astfel de format. De fapt, în orice format ai vedea acest film ar părea la fel de ordinar.

Nu aveam nicio parere despre Step Up când am decis să accept invitaţia la film dar nu mă aşteptam să văd o ecranizare lipsită cu totul de suspans, haz, esenţă, talent sau orice altceva ar face un film măcar decent.

Povestea-i cam aşa: el recrutează dănţuitori pentru trupa lui. El, adică Master Luke, îl vede pe alt el, Moose, cum îi face de râs rivalul într-un campus. Master Luke îl salvează pe Moose de poliţiştii fără inimă care vroiau să îl arunce în închisoare pentru că a detonat nişte baloane cu heliu în timp ce dansa.

Luke îl integrează pe Moose în ’’familia’’ lui de dansatori şmecheri. Apoi o mai recrutează şi pe Ea, Natalie. Cu toţii vor să câştige o mare competiţie de dans, logic. Între timp, Luke şi Natalie se combină dar ea e o nenorocită care a venit să-i spioneze lui echipa, care nenorocită e sora rivalului de moarte a prea frumosului Luke. Când a venit secvenţa în care ea îl vinde fratelui nu mi-am putut abţine un comentariu ce a ieşit mai tare decât aş fi vrut: ridicând arătătorul în aer am ţipat CURVO, într-un moment în care normal că s-a făcut linişte. Jenant, ştiu. Trei rânduri de scaune s-au ţâţâit la mine.

După ce ea-l toarnă pe frumosul Luke fratelui diabolic, vine competiţia şi, în ciuda spionajelor,câştigă locul fruntaş. Gata. Cam asta e. Mai sunt vreo două faze jenant de groaznice, nici nu le pomenesc pentru că oricum am lungit-o mai mult decât era cazul.

Mai menţionez ceva despre Luke: din câte mi-am dat seama el nu e dansator profesionist în realitate. Se vrea a fi actor, cred, dar nu-i iese nici aşa. Dar când şi-a azvârlit supărat tricoul într-o fază, arătând un tors perfect, toată sala a tras aer zgomotos în piept. Apoi pe durata vizionării am aşteptat să mai ridice băiatul textila, gândind că nu ar mai fi o pierdere totală de timp şi atenţie. Nu s-a mai întâmplat.

Trebuie să recunosc că m-au surprins plăcut două lucruri totuşi: primul, dansatorii. Foarte talentaţi, sincer. Scheme, figuri profesioniste etc. Dar să pui nişte dansatori înzestraţi să facă şi actorie, în cazul de faţă,e ca şi cum ai pune un câine să toarcă. Da ştiu, nu mă pricep la comparaţii. Al doilea a fost că, în momentul în care am afirmat cu voce tare’’ Nu se poate mai rău de atât’’, firul epic m-a surprins alternând pe ecran faze jucate mult mai sec decât cele anterioare. Mi-am dorit la un moment dat să văd un film cu Eric Roberts, ştiind că nu poate fi mai stupid.

Ca şi experienţă recomand acest film, măcar pentru a avea un model de comparaţie de acum înainte. Este greu, ce-i drept să rezişi până la final, eu am rămas din cauza banilor cheltuiţi şi a fricii de bătaie. Cred că am deranjat destui fani ai genului cu comentarii maliţioase.

Diana

Lungmetrajul “Periferic”, selectat în competiţia oficială a Festivalului de Film de la Locarno

Regizat de Bogdan George Apetri şi produs de Saga Film, filmul “Periferic” a fost selectat în competiţia oficială a celei de-a 63-a ediţii a prestigiosului Festival de Film de la Locarno, Elveția. Pelicula îi are în rolurile principale pe Ana Ularu, Mimi Brănescu, Andi Vasluianu, Ioana Flora și Timotei Duma.

 

Pornind de la o povestire scrisă de Cristian Mungiu și Ioana Uricaru, scenariul lungmetrajului „Periferic” este scris de Tudor Voican și Bogdan George Apetri și spune povestea Matildei, în interpretarea Anei Ularu. Eliberată din închisoare pentru 24 ore, Matilda plănuiește să fugă din ţară şi să înceapă o viaţă nouă. Până la sfârşitul zilei ea trebuie să se confrunte cu trecutul ei dureros – familia care a respins-o, fostul ei iubit şi, mai ales, copilul lăsat în urmă. Lupta pentru o viață mai bună îi amintește că libertatea poate atârna doar de o alegere.

„Mă bucură această primă selecţie”, spune Bogdan Apetri. „Ca regizor, lucrul pe care ţi-l dorești înainte de toate este ca filmul tău să atingă, într-un fel sau altul, cât mai mulți oameni. Pentru mine, festivalurile sunt, în primul rând, o modalitate de a ajunge la spectatori – iar Locarno e un prim pas important. Atât eu, cât şi echipa de filmare şi actorii abia așteptăm întâlnirea cu publicul din ţară, întâlnire care sperăm să fie cât mai curând.”

“Periferic” este debutul în lungmetraj al lui Bogdan George Apetri. Tânărul regizor a absolvit renumita Universitate Columbia din New York, cu specializare dublă în regie de film şi imagine şi a fost nominalizat la Student Academy Awards în 2006 (Oscar pentru studenţi). Scurtmetrajele regizate de Bogdan au fost selecţionate și au rulat cu succes la multe festivaluri de film din întreaga lume (Clermont-Ferrand, Rotterdam, Palm Springs, Cottbus, Montreal). Bogdan Apetri a co-produs recent filmul american “3 Backyards”, regizat de Eric Mendelsohn, care a câştigat premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Sundance (2010).

Încă din perioada dezvoltării scenariului, “Periferic” s-a făcut remarcat în cadrul mai multor festivaluri, în secţiunile dedicate proiectelor în dezvoltare, precum Berlinale Co-producţion market, Paris Project, Cinelink Sarajevo, Centeast Warsaw Film Festival sau Agora Work in Progress din cadrul Festivalului de Film de la Salonic.

”Periferic” este o co-producţie româno-austriacă, iar co-producătorul Josef Aichholzer (Aichholzer Filmproduktion) este deţinătorul unui premiu Oscar pentru cel mai bun film străin: „Die Falscher/ Falsificatorii” (2007).

Festivalul de Film de la Locarno, fondat în 1946, este unul dintre cele mai vechi și mai importante festivaluri de film din lume, alături de cele de la Cannes si Veneţia. De-a lungul anilor, datorită încercării de a descoperi noi talente și tendinţe, festivalul a fost o rampă de lansare pentru regizori precum Stanley Kubrick, Milos Forman, Jim Jarmusch, Mike Leigh, Gus Van Sant, Spike Lee și mulţi alţii. Selecţia de filme înglobează în fiecare an principalii autori de azi și de mâine, Locarno urmând să devină între 4 și 14 august capitala cinema-ului de autor.

periferic

La revedere, Filip

Filip m-a scos la o discuţie acum ceva vreme, pe acoperişul clădirii unde are terasa cu flori albe şi roşii. M-a văzut prins prea tare în mizeriile mele şi mi-a propus câteva momente de relaxare, în mijlocul cazematei sale răcoroase. Mi-a oferit un ceai verde, călduţ, un scaun moale, lăsat un pic pe spate, o pălărie de paie şi câţiva stropi fini de apă. Iar apoi îmi dădu un plic, rugându-mă să-l deschid când voi simţi că a venit momentul. Straşnic amic Filip, uneori. „Filip, iartă-mă că te-am făcut să plângi, câteodată. Ştii că sunt mai vulcanic.”. A zâmbit discret, dând impresia că, de fapt, nu mă aude. „Ştiu că eşti nefericit din cauza mea, uneori…”. Filip privea apăsat, adunând, parcă, fiecare milimetru pătrat al acoperişului pe care ne aflam. Tăcerea lui mă neliniştea, încurcându-mi relaxarea pentru care mă invitase. „Filip…!”.

Au trecut zeci de minute fără să-mi dau seama dacă vrea să-mi spună ceva, dacă nu cumva acesta era motivul pentru care m-a adus afară. Simţeam că pe el îl macină ceva ascuţit şi fierbinte, adânc şi dureros. Îl vedeam cum i se adună în gât cuvintele, oprite forţat de privirea pironită acum în marginea acoperişului. „Filip, dacă am spus ceva greşit, îmi cer iertare.”. Poate, cine ştie… „Nu. Nu tu m-ai făcut să plâng. Nu sunt nefericit din  cauza ta. Râd sau plâng pentru că aşa vreau eu. Înghit cioburi pentru că vreau eu. Eu decid pentru mine, nu tu. Dacă îţi accept cuvintele este pentru că vreau eu. Iar cuvintele capătă forme şi sensuri în mintea mea, aşa cum vreau eu. Şi mai apoi, râd sau plâng. Din cauza mea. Eu pot opri singur mizeria, dacă mă înec în ea. Eu pot să culeg flori, pentru mine. Sunt al meu. Tu, la rândul tău, eşti fericit pentru că aşa vrei tu, nu din cauza celorlalţi. Tu poţi refuza priviri, tu poţi lua decizii care să-ţi ofere lumină sau întuneric, tu suferi pentru tine şi nu pentru alţii, tu poţi ierta sau nu. Mintea ta ar trebui să-ţi fie prietenă, nu eu. Eu sunt doar un martor la scenariul pe care tu ţi-l scrii. Nimeni nu-ţi poate da sens mai bine decât o poţi face tu. Eşti stăpânul propriei raţiuni. Eşti al tău şi numai al tău. Ai voie să greşeşti şi apoi să repari, ai voie să fii trist, ai voie să fii vesel, ai voie să nu ai dreptate, ai voie să zbori. Orice gând izvorât în tine trebuie să-l îndrumi către tine şi către orizontul tău. Nu aparţii nimănui. Să nu uiţi niciodată!”. Am rămas nemişcat, mestecând tacticos cuvintele sale. L-am văzut cum i se lumină faţa, ca şi cum un demon ascuns de o mie de ani plecase din fruntea sa. Îmi zâmbi frumos, îmi puse încă o cană de ceai iar apoi, diafan, sări.

…Filip s-a dus. Au rămas câteva cuvinte şi o terasă plină cu flori albe şi roşii. Din când în când, mă duc acolo, mă aşez pe scaunul moale, adun câţiva stropi răcoroşi şi savurez un ceai verde. De fiecare dată, privirea îmi rămâne agăţată de marginea acoperişului, căutând paşii lui Filip. Căutând un drum prin aer, lipsit de cioburi, pe care să păşesc sperând că mă va duce la el. Mi-e greu, deocamdată, să-mi accept mintea ca pe un prieten. Iar drumul care pleacă din margine e tot mai apăsat…

Am deschis plicul, în timp ce m-am ridicat de pe scaun. Cum de a ştiut ce să-mi scrie?

Când vei sări după mine, să o faci în sus, nu în jos

aer

Raze

   Pentru că s-a spart lampa. S-a trântit puternic de noptieră. S-a prelins în cioburi. Am călcat pe ele cu picioarele desculţe. Dar nu le mai simt. Fiecare ciob pătruns în corp a fost purtat în sus. Tot mai sus. Au trecut de genunchi, de ficat, de stomac. S-au oprit în inimă. Ciob dupa ciob. Unul mai mare decât celălalt. S-au regăsit. S-au reunit într-un glob de sticlă ce acum păzeşte cea mai preţioasă comoară. O izolează. Să nu mai simtă, să nu mai fie atinsă de pumni, de cuţite, de cuvinte. Doar razele mai pot străpunge.

   Plăcerea sadică a nisipului prins în pumn, care se scurge. E purtat de vânt. S-a transformat în praf de stele. Stele căzătoare.

   Plăcerea neagră a minciunii. A deziluziei. A hăului care absoarbe. A înșelaciunii amare. Plăcerea dulce a zâmbetului, a gheții care se topeşte de pe-un fir de iarbă. Un strop de apă. O picătură amară. O lacrimă tristă. O ultimă lacrimă.

   Durerea surdă a timpului. A vremii. A vântului aprig şi lin. A amurgului de plumb. A clepsidrei pe care nu o va mai întoarce nimeni.

   Durerea blândă a durerii. A rătăcirii, a uitării, a amintirii. A minţii, a trupului, a faptelor.

   Pentru că s-a spart lampa. E întuneric. Doar razele mai pot străpunge… din interior, în lumea de afară.

   Uneori, pentru că de cele mai multe ori să…

   Câteodată, pentru că o singură dată e de ajuns să…

 

   Mereu avem nevoie de raze.

 

Pinguinulfurios.

Alice in Wonderland – You used to be much more…"muchier." You've lost your muchness.

   Vroiam sa-l văd tare mult la cinema. Ideea de cinema, de mall, de înghesuială, de coca şi piţi care merg la filme cu pac-pac, bum-bum şi ha-ha mă dezgustă. Motiv pentru care, în umila mea părere, doar filmele bune merită văzute în condiţiile menţionate mai sus.

   Alice in Wonderland îmi lăsase impresia asta. De fapt, literele de-o şchioapă de pe afiş, de fapt pălăria ce acoperă părul roşu al lui Johnny Depp, de fapt Tim Burton, de fapt idea de mister… habar n-am. Şi ieri, la o cafea fierbinte şi un fum de ţigară, mi-am downloadat filmul.

    Subiectul este simplu, linear, previzibil: Alice are 19 ani şi se află la o petrecere unde află că urmează să fie cerută în căsătorie de un lord. Fata fuge chiar în momentul cererii, urmăreşte un iepure – văzut numai de ea se pare –  şi, prin vizuina Iepurelui Alb, cade în Ţara Minunilor, un loc care i se pare foarte familiar, des întalnit în acelaşi unic vis al copilăriei. Iepurele Alb spune că s-a întors după Alice pentru că ea este singura în stare să-l ucidă pe Jabberwock, monstrul care apără regatul Reginei de Inimă-Roşie. Bună parte din film, Alice se poarta ca şi cum ar fi în vis, ştiind că se poate trezi oricand, până când realizează că de fapt visul copilăriei ei a fost realitate şi că ea mai fusese acolo.

   Nu e un film pentru copii. Este o poveste a copilăriei, transpusă şi corelată cu maturitatea personajelor. Inocenţa copilăriei, deşi păstrată, este umbrită de grotescul personajelor negative, grotesc dus la  extremul aspectului fizic (corpuri diforme) dar şi al implicaţiilor psihologice (dorinţa de răzbunare, nevoia de a fi temut în pofida dorinţei de a fi iubit, pedeapsa prin decapitare). Ceea ce iese din normalul unui film, ceea ce a reuşit  regizorul Tim Burton să transpună este realitatea lumii de azi prin povestea de basm, combinînd elementele unui film de serie: un pic de magie, un pic de idilă, binele învinge răul, un pic din clişeul prinţesei războinice care decapitează monstrul şi salvează lumea, dar şi a ceea ce a dat gust filmului: personaje aparte, hilare, unice, groteşti sau chiar horror.

   Ideea acestui film trebuie urmărită şi înţeleasă dincolo de firul narativ al unei poveşti de adormit copiii. Simt totuşi că se putea mai mult, mult mai mult. Johnny Depp nu e la apogeu, l-am văzut în roluri mai bune. Grotescul şi povestea matură puteau captiva mai mult dar ar fi fost în detrimentul comercialului acestui film şi al aşteptărilor financiare ale producătorilor. Dar în formula rezultată, nu e nici un film cu adevărat comercial, nu e nici un film pentru copii, nu e nici un film de nişă. Dovadă şi nota de pe IMDB – 6,9.

 -Have I gone mad?

-I’m afraid so. You’re entirely bonkers. But I’ll tell you a secret. All the best people are.

 

   Acestea fiind spuse, citând una din replicile geniale ale filmului, vă recomand să-l vedeţi, să vă delectaţi urmărindu–l pe Johnny, să surprindeţi fantasticul creat şi să ignoraţi linearul.

 

Pinguinulfurios.

Control. Filmul.

   Pe 17 Mai 2007 avea loc la Cannes premiera filmului Control, realizat de regizorul olandez Anton Corbijn, pelicula câştigând mai apoi cinci premii la festivalul BIFA de la Londra. Scenariul filmului are la bază cartea Touching from a Distance, scrisă de Deborah Curtis, nimeni alta decât soţia lui Ian Curtis, solistul trupei engleze de post-punk Joy Division. În fapt, filmul povesteşte tumultul anilor de dinaintea finalului nefericit al lui Ian Curtis, muzician cu aspiraţii, căzut într-o profundă depresie.

   Personajul Ian Curtis, interpretat de Sam Riley, este prezentat de la început ca fiind un introvertit, care îşi ghidează viaţa după versuri şi tâmpeniile făcute alături de colegii de şcoală, în perioada când locuia împreună cu părinţii şi sora lui. Atunci o cunoaşte pe Deborah, prietena celui mai bun amic de-al său, care devine mai apoi iubita sa. Cei doi îşi dau seama de atracţia dintre ei la un concert şi în scurt timp sfârşesc prin a se căsători şi a se muta împreună. Pentru Ian, ideea de mariaj s-a rezumat imediat după aceea la a sta izolat în camera lui şi a scrie poezie. Un pas important făcut rapid, deteriorat şi mai rapid.

   În 1976, pe când Curtis era deja angajat la oficiul forţelor de muncă, îi cunoaşte pe Bernard Sumner, Peter Hook şi Terry Mason, membrii unei trupe în căutare de vocal. Astfel, Curtis devine solistul formaţiei care iniţial se va numi Warsaw. În momentul înregistrării primului EP, Curtis propune numele de Joy Division, aşa cum publicul i-a cunoscut. Ascensiunea lor începe uşor să se producă. În paralel,  Curtis începe să-şi neglijeze din ce în ce mai mult soţia, îşi face un obicei din a pierde nopţile încărcate în alcool şi tutun, păstrându-şi în acelaşi timp şi jobul. Prima sa criză de epilepsie, într-o formă uşoară, nu a reuşit să-l facă să renunţe la stilul de viaţă care îi va măcina sănătatea şi mai mult, inclusiv cea mintală.

   Implicat din ce în ce mai mult în proiectul muzical, Ian ajunge să se izoleze inevitabil de mariajul său, ajungând să aibă o relaţie cu Annik Honore, personaj interpretat de actriţa germană de origine română Maria Lara. Oboseala accentuată va duce şi la renunţarea la locul de muncă dar şi la agravarea stărilor epileptice. Ajuns într-un moment delicat al vieţii, Ian începe să se afunde în psihoză şi începe să nu-şi mai găsească energie şi sens pentru a continua în vreun fel ceva. Căsnicia îi este ruinată, crizele îl dărâmă şi mai mult iar totul se va sfârşi cu sinuciderea sa, la numai 23 de ani, în casa în care a locuit.

   În film sunt punctate diverse momente din existenţa lui ca muzician, începând de la prima prestaţie live, evenimentele care au stat la baza anumitor cântece, relaţia cu membrii trupei. Per ansamblu pelicula reprezintă, în fapt, exact viaţa lui Curtis: scurtă şi condensată. Momentele de regret ale sale, atât din pricina neglijării pe cea care l-a iubit necondiţionat, a faptului că nu mai găsea resurse pentru a satisface publicul şi ascensiunea care li se întrevedea, boala care îi bloca fiecare gând spre viitor, toate acestea au dus către soluţia sinuciderii. Se pot trasa paralele între diversele planuri importante ale acelei perioade, fiecare având direcţii diferite: alunecarea vieţii de familie în derizoriu, creşterea succesului ca muzician, deteriorarea sănătăţii, liniştea găsită în preajma lui Annik. Epilogul se produce în momentul în care toate aceste capătă acelaşi punct: în jos.

   Pelicula realizată alb-negru, cu o coloană sonoră pe măsură, induce stări de tristeţe dar şi de revoltă. Merită vizionată pentru că orice comentariu pe marginea filmului nu poate impresiona în vreun fel.

 

 

Aneta, Lena, Zoia sau, mai bine zis, GAIŢELE

Anul acesta am redescoperit plăcerea de a merge la teatru. Pe lângă beciurile obscure pline de fum, vizitate în aproape fiecare seară, pentu 2010 am decis să îmi rezerv o zi pe saptamana pentru evenimente culturale variate. Şi astfel, aseară mi-am luat bilet pentru piesa Gaiţele, regizată de Alexandru Dabija, piesă  jucată de ceva vreme pe scena teatrală bucureşteană şi reluată acum la teatrul Odeon.

De mult nu mi s-a mai întâmplat să râd cu atâta poftă la teatru. Piesa aş descrie-o ca o tragi-comedie bună, plină de cinismul devenit trăsătură de neam şi care te duce cu gandul la drama penibila din viaţa multora dintre noi. De câte ori nu am auzit de nenorocirile produse de limba ascuţită a familiei, a facerilor de bine ale acesteia, faceri de bine ce reuşesc să te bage, la propriu sau la figurat, în pământ? De cate ori nu ne-au făcut mai mult rău decât bine acţiunile celor dragi? Binenţeles intenţiile sunt de fiecare dată bune, chiar dacă sunt transformate de la caz la caz in isterii.

Dacă aţi văzut filmul, stiţi la ce vă puteţi aştepta. Subiectul, atât de bine pus in scenă, este ajutat extraordinar de mult de o distribuţie atent aleasă, cu actori ce reuşesc să te transpună în realitatea lor pe parcursul celor două ore si jumătate. Rolul surorilor bătrâne e jucat fantastic de Dorina Lazăr, Constantin Cojocaru şi Ionel Mihăilescu.

Madam Aneta ( Dorina Lazăr), văduvă de baron local, cu statut social si statură impozante, trăieşte drama dusă la extrem a mamei de copii crescuţi mari si rupţi de nevoia maternă. Este mai tot timpul acompaniată de cele două surori, văduve asemenea, ambele pline de haz si mult prea ghiduşe pentru vărsta lor. Tanti Lena (Ionel Mihăilescu), ajunsă la o varstă înanintată şi un pic senilă, e  pasionată de jocul de cărţi, dulceaţă si ciupitul de fund de soţ de nepoată. Zoia (Constantin Cojocaru), cunoscătoare de limbi străine, anume frânturi de franceză şi mare iubitoare de dulceaţa de lămâi, a trăit drama pierderii celor trei copii iar acum işi canalizează dragostea către nepoată.

Prima imagine a actului I scoate în evidenţă cât sunt de diferite aceste surori pe plan fizic: una dolofană, una înaltă şi slabă, una mică, slabă şi trasă de spinare dar toate sărite de pe axa realitaţii într-o măsură mai mică sau mai mare.

Un trio minunat, nişte roluri jucate delicios de bine, ce reuşesc să creeze o imagine a unei tragedii pline de comic si realitate dramatică şi să iţi impună râsul şi buna dispoziţie, in antiteză cu esenţa subiectului.

Pe langă aceşti trei minunaţi actori au mai urcat pe scenă, in roluri jucate la fel de excepţional, Marius Stănescu, Elvira Deatcu, Paula Niculiţa, Carmen Tănase, Virginia Rogin, Antoaneta Zaharia, Dana Voicu, Petre Nicolae, Ana Maria Moldovan si Pavel Bartoş.

Aşadar, iubiţi-vă, faceţi sex, beţi şi mergeţi şi la teatru.

Diana

Ne dați sau ne servim singuri?

Eşti într-un moment al vieţii in care ai convingerea că eşti stăpân pe tine, pe ceea ce trăieşti, pe ceea ce crezi si simţi. Ştii sigur că te cunoşti şi te lauzi cu acest lucru. Cât de bine te simţi când te poti lăuda cu faptul că ştii cine eşti? Cum se uită amărâţii care incă nu ştiu nici măcar dacă le place iarna sau vara? Tu ştii asta de când mâncai pasat. Şi le râzi in faţa. Cât de bine dă asta imaginii tale? Foarte bine.

Apoi se întâmplă un lucru: realizezi că nu e deloc aşa cum crezi cu ardoare. Stupoare, nu ştii nimic despre tine, nu ştii ce vrei, nu ştii ce vrei să simţi, nu ştii pe cine sau ce vrei să cunoşti, nu ştii ce sa mănănci, nu te cunoşti. Dar afli că la vârsta la care credeai că toate sunt aşezate în marea ta ordine, aceleaşi toate se răstălmăcesc.

Susul e jos, albul e negru, amarul e dulce, dragostea e indiferenţa, indiferenţa e fluture, frica îţi dă aripi, binele e rău, totul e nimic. Și panică! Dacă reuşeşti să treci repede și neobservat de momentul de panică, îţi dai seama că era totuşi trist să spui aşa de tânăr că te cunoşti, că nu mai poţi avea surprize, că totul e bine calculat.

Și aşa începe dansul. La început mai timid. Doar nu ai mai dansat de mult. Apoi închizi ochii şi îţi imaginezi că nu te vede nimeni. Şi schimbi tot. Absorbi tot. Absorbi energii, vieţi, iubiri, ritmuri, dansuri, ploi, raze de soare, arome, culori.  Absorbi cât poţi de mult. Vrei tot. Căt e tot? Nu ştii. Dar îl vrei. Vrei să ştii mai mult, vrei să îţi găseşti limita, viaţa, pasiunea, chemarea, inima. Vrei să fii alt om, vrei să te trezesti din ignoranță, vrei să schimbi, vrei să vrei, vrei altă viaţă. Te întrebi cum ai trăit în aşa stare de amorţire. Chiar ai uitat de tine? Te întrebi de ce nu te-ai trezit mai devreme? Te întrebi de ce? Te întrebi.

Cauţi apoi răspunsuri. E minunată căutarea, ai atâtea materiale, experienţe, trăiri, ale tale sau ale altora, atâţia oameni în jur care îţi pot fi alături, te pot însoţi, îţi pot arăta un alt drum, îţi pot fi sprijin,  te pot face să cauţi, te pot face să doreşti, să găseşti. Găseşti și treci mai departe. Nu te opreşti. Nu trebuie să te opreşti, te-ai mai oprit în viaţa şi ea te-a tot îndemnat să mergi mai departe. Acum chiar că nu o mai poţi ignora. S-ar supăra. Nu te întreba prea multe, nu pierde vremea. De data asta chiar ai şansa să trăieşti cu adevărat. Ai şansa să îţi mai modelezi o dată destinul, fără a avea restricţii, îngrădiri, frici, demoni sau coşmaruri. Nu ni se dau multe şanse pentru asta, avem un număr limitat şi nici nu avem unde cere un bonus dacă rămânem fără.

Când spui că viaţa nu mai are surprize, apare cea mai mare dintre toate: TU. Te bucuri sau nu? Poţi să îţi foloseşti şansa sau te arunci în frica necunoașterii şi laşi apele netulburate? Nu ştii ce va fi. Dar ştii că poţi schimba tot ceea ce aveai. Îţi poţi juca mâna cu mare artă. Poţi câştiga potul cel mare: VIAŢA. Nu uita să îi mulţumeşti pentru asta. Cui? Oricui.

Diana.