Avatar, pasul către o posibilă artă

   Am văzut Avatar, arhi-cunoscuta producţie cinematografică a lui James Cameron, cu încasări care au detronat orice lung-metraj făcut de la invenţia cinematografiei până astăzi. Lumea s-a tot bulucit să-l vadă, mai ales că pe piaţă existau variantele 3D şi peliculă Imax iar notorietatea filmului a făcut ca şi la două luni după lansare, să găsesc o sală arhi-plină. Mi-am pus ochelarii şi am purces la rumegat povestea…

   Singura imagine care mi-a rămas în cap de la cei care văzuseră filmul înainte a fost „mişto”. Pur şi simplu „mişto”. Nu vreo veleitate artistică deosebită a vreunui actor, nu vreun personaj complex care să iasă din tiparele mult prea comerciale ale peliculelor hollywood-iene din ultimii ani, nu vreo poveste cu cine ştie ce substraturi dramatice. Pur şi simplu „mişto”, cu efecte „mamă, mamă”. Şi atunci, de ce miliarde de dolari încasări?

   Senzaţia pe care am avut-o în prima parte a filmului, să-i spunem expoziţiunea, a fost aceeaşi ca atunci când am vizionat Jurassic Park (dar primul), Alien (toate) sau Star Ship Troopers (tot primul). Firul poveştii alunecă apoi către scenele din care reiese dorinţa de exploatare pe care o mână de pământeni vor s-o pună în practică pe o planetă nouă şi numai bună pentru stors minerale scumpe, Pandora, populată de o rasă de humanoizi (Na’vi), dornici în a-şi apăra „nevoile şi neamul”. De aici, totul poate fi anticipat, din punct de vedere al etapelor de desfăşurare a acţiunii. Sunt infiltraţi agenţi în rândul băştinaşilor, unul din ei se îndrăgosteşte de fata unui şef de clan şi apoi întoarce armele împotriva propriilor colegi, face armată mare şi opreşte exploatatorii pământeni în a distruge planeta. Nimic senzaţional, din punctul acesta de vedere.

   Efectele speciale sunt spectaculoase, însă doar pentru că prezintă o lume fascinantă, plină de culori şi faună similară cu cea apărută în câteva documentare Discovery Channel. Bineînţeles, noroc cu efectele 3D. Povestea de dragoste care se înfiripează la un moment dat între don’şoara de pe planetă şi pământeanul care dezertează nu este scoasă în evidenţă atât de mult. S-a încercat, probabil, smulgerea unor lacrimi ale spectatorilor, mai ales ecologiştilor convinşi, prin scenele în care utilaje imense scot din rădăcini, incendiază sau aruncă în aer bucăţi de pădure sau devastează arborele preferat al rasei Pandoriene, locul de odihnă şi împuiere al acestora. Finalul este tipic, cu o luptă apocaliptică între mai multe clanuri de Na’vi adunate la chemarea pământeanului Jake, devenit liderul Turuk Macto şi care primeşte un ajutor neaşteptat din partea mamei natură (iarăşi am avut flash-uri cu Narnia, Stăpânul Inelelor). Ca atare, toate se termină cu bine.

   Din punctul meu de vedere, pelicula Avatar nu îşi merită laudele şi aprecierile exagerate primite şi nici nu scoate în evidenţă atât de mult „geniul” lui James Cameron. Într-adevăr, efectele speciale fac tot filmul. Ceea ce îmi spune că acesta este viitorul cinematografiei, cel puţin cea făcută la Hollywood. Până la urmă, poate fi şi asta o artă, nu?

Acelaşi nou început

Un nou an început prematur cu gânduri democratice, fără spasme idilice, doar speranţa unei lupte drepte cu o conştiinţă terfelită arbitrar de terţe interacţiuni. Finalul introspecţiei, ambiguă puţin din cauza aerului greu de distilerie, din a treia zi după revelion era pozitivă, autoobservarea nu îţi mai provoca atâţia fiori. Ai lăsat în spate multe, nu le-ai călcat în picioare, ci doar le-ai umbrit puţin sub talpa piciorului de sprijin, precum un chiştoc ascuns subtil. Ai sperat că te vei schimba, că lumea va fi mai bună cu tine, că duşmăniile nu-şi mai au locul între semeni, porţia de viaţă putând fi împărţită cu lejeritate de către toţi. Ai tras linie, rigla nu era ciobită.

Au trecut mai mult de şapte milioane de secunde de când ai luat viaţa în piept cu adevărat, de când i-ai privit pe toţi mai cald, cu ochiul admiraţiei, în dauna condiţiei de român care a suferit mai multe piedici decât participanţii la un campionat de lupte greco-romane. Remarci că gustul de pelin n-a dispărut, ba chiar începe, din nou, să-ţi inunde simţurile. Oare chiar nimic nu se poate schimba p-aici? Oare toţi sunt dictaţi de propriile plăceri, de propria dorinţă de a subjuga persoana alăturată? Altruismul nu-şi are loc în dicţionarul explicativ carpato-danubiano-pontic?

Sperai să te schimbi, vroiai chiar. Eforturile depuse n-au avut niciun rezultat, te complaci acum, îmbrăţişsat suav de zâmbetul fals al celorlalţi. Discuţiile de complezenţă te înmoaie încet deşi le simţi ura în suflet. Începi să uiţi ce ţi-ai propus, vrei să le mai laşi un timp să ardă mocnăit, sperând că la început de an să nu fie stinse de tot. Promiţi că le vei lua de la capăt pe viitor. Trec patru luni şi-ţi place unde te afli: înconjurat de umbre cu chip familiar, orbit de tentaţii, convins că eşti mai bun decât alţii.

Laşi capul duios într-o parte, viaţa ţi se scurge încet … îţi place.

Secunda dintre ani

   Şi poate da, e mai bine că nu le pot afla… Nu cred că ei ar putea înţelege vreodată de ce te stingi visând, cu muzica asta ciudată în fundal. Cele mai ascunse gânduri, cele mai tainice priviri şi cele mai şoptite cuvinte, şovăielnic, sunt sortite unei crude prăbuşiri în lipsire de sens dacă nu se împlinesc.

  

   Trebuie să vezi muzica şi să auzi cea mai frumoasă imagine pe care o poţi visa.  Da, aşa zicea prietenul meu.

 

   Întâmpinăm înfrângerile, de cele mai multe ori, zâmbind amar, întrebându-ne că poate, dacă atunci… Dacă am fi îndrăznit, dacă am fi întins mâna, dacă am fi zâmbit măcar, am fi putut salva totul.

   Soundtrack-ul vieţii este scris mereu cu câte o melodie în avans decât putem auzi noi. Mergem înainte, fredonând strofele pe care încă nu le ştim dar urmează să le auzim. Melodia următoare poate fi schimbată. Tot timpul. Şi da, ţi-am oferit-o, ţi-am arătat ce nu am arătat nimănui. Am furat toată dragostea din lume în aceea zi şi ţi-am pus-o la picioare.

   Am auzit că anul 2009 a avut o secundă în plus faţă de ceilalţi ani. Şi da, să ştii, parcă şi mie mi s-a părut un pic mai lung. Mă tot gândesc, care-o fi fost secunda aia…? A, da! Atunci când te-am privit prima dată. Da, într-adevăr, a fost.

 

 

 

M*

Jumătate

   Un pahar de vin. Roșu. Și a fost de ajuns. Aburii lui Bachus au pătruns neuronii acoperiți de noxe.

   Care jumătate a paharului este plină? Cea pe care o văd eu sau cea pe care o vezi tu? De ce doar jumătate? Paharul meu este plin sau mă îmbăt singură cu aer? 

   Teoria despicării firului în milioane de firicele firave care se pierd în sensuri. Şi totuşi, de ce trebuie să vedem doar jumătăţi? De ce nu sferturi, treimi, pătrimi, totul sau nimic? Pentru că vrem răspunsuri atunci când nu le avem şi atunci când nu avem nimic, ne rămâne doar speranţa. Acea jumătate pe care avem nevoie să o vedem plină.

   Avem nevoie de unităţi de măsură, de comparaţii, de oglinzi. Jumătate de pâine, de pahar de vin, de pachet de ţigări, de propoziţie, de an, de viaţă, jumătate din noi. Am ajuns să spunem lucrurile doar pe jumătate bazându-ne că ceilalţi înţeleg restul. Am ajuns să ne trezim că a trecut jumătate de an şi nu ştim cum a trecut timpul. Dacă vedem jumătăţile, pline sau goale,  suntem optimişti sau pesimişti? Dacă eşti un naufragiat, care-i jumătatea plină? Că mori plutind pe ape cu ochii la soare şi palmieri închipuiţi? Sau această jumătate crează himere ce prind aripi demonice ce ne fac ca tragediile să fie şi mai tragice?  Alergăm după jumătăţi. Ne căutăm pe noi în jumătatea noastră lipsă.

   Şi scriu un articol, doar pe jumătate.

 

Adriana.

Încotro?

-Plângi?

-Nu!

-Dar ai ochii roşii şi lacrimile ţi se scurg pe obraji. Ridică-ţi privirea şi uită-te la mine.

-Nu!

-De ce plângi? Ce ai păţit?

-Am căzut.

-Dar cum ai căzut?

-Am căzut din cer. Şi mă doare.

-Dar pari ok, unde te-ai lovit,  ce te doare?

-Mă doare sufletul. Mi-am rupt aripile.

-Nu mai plânge. Uită-te la mine. Uită-te în sus, uită-te la cerul din care ai căzut. E pur şi luminos. Poţi să te reîntorci acolo.

-Ştiu, dar pe mine mă doare şi nu mai am cu ce să zbor!

-Trebuie doar să vrei! Poţi să redevii zână! Hai, ridică-te te rog!

-Nu pot. Nu pot să mă ridic!

-Ba da, poţi! Îţi întind mâna mea, să te sprijini.

-Mulţumesc… Şi acum, încotro?

 

Adriana.

Un alt început, aceleaşi utopii

Gata, s-a terminat. De fapt, a început. S-a terminat un an, a început alt an. S-au terminat lăturile gustoase, încep mizeriile cotidiene. Am tras linie dorinţelor neîmplinite şi le-am adăugat pe o nouă listă, în general aceeaşi. Am răsuflat uşuraţi, închizând cutia cu neşansă şi ne rugăm să nu se deschidă iar. Ne-am hotărât să nu mai privim în urmă, părăsind toate gândurile murdare de răni, şi vrem să devenim mai mulţumiţi de noi. Am cântat în strună timpului, rugându-l să treacă odată iar apoi ne dorim să-l încetinim măcar un pic, pentru a înţelege ceva din viaţă. Am închis un ciclu, o luăm de la capăt.

Orice capăt de drum implică analize, pertinente sau nu. Ne uităm în tolba din spatele nostru, numărând cele adunate mai greu sau mai uşor şi, uneori, rămânem dezamăgiţi de ceea ce găsim acolo. Trecem ignoranţi şi pierdem momente unice pentru că, de cele mai multe ori, ne raportăm doar la listele anterioare. Trişti sau veseli, împăcaţi ori tulburaţi, finalul este inevitabil, an de an. O luăm de la capăt apoi, întocmai cum istoria îşi repetă poveştile. Şi iar greşim, iar ne rugăm, iar sperăm că vom fi împliniţi. Viaţa se împarte în cicluri de 365 de zile din care, de cele mai multe ori, nu învăţăm mai nimic. An după an…

Iată, avem în faţă un nou început. Un alt început, la suprafaţă. În esenţă, noi suntem aceeaşi, mânaţi de utopii şi dorinţe intense, de fiecare dată mai multe, mai puternice, mai colorate. Timpul îşi ia tributul său iar când ne vom da seama, vom fi cioburi.

Iar m-am certat cu Filip

Filip, obosit de singurătatea în care l-am lăsat de Crăciun, m-a întrebat astăzi care este blestemul meu. M-am uitat mizer către el, spunându-i că nu mă simt împovărat de niciun blestem. Și că mai bine și-ar da jos de pe pereți pozele cu brazi împodobiți. „Ești patetic”, i-am zis. „Tu chiar crezi că, având imaginile acelea cu beteală și globulețe pe ziduri, te vei simți înconjurat de sărbătoare??”, am pus punctul pe i. M-a scuipat. Incredibil! Niciodată Filip nu a făcut un gest atât de înjositor. „Acesta e blestemul tău… Să te joci cu disperarea celor din jur. Eu sunt patetic? Dar tu, când dansezi singur în camera ta obscură, amețit de muzică și Bachus? Când mănânci singur? Când te plimbi ca un dobitoc, doar tu, prin parc, uitându-te după resturi de viață? Tu cum ești?”. Am privit în ochii săi furioși, dorindu-mi să-i fut o palmă. Cum poate să-mi spună așa ceva? Eu fac ce vreau pentru că așa vreau. „Filip, eu nu-mi decorez pereții cu iluzii…Tu ești patetic, nu eu.”.

Ceva s-a schimbat. Filip a devenit mai nepătrunzător ca niciodată. Îl văd uitându-se rătăcit pe geam, aranjând imaginar picăturile de ploaie scurse pe sticlă, oftând împăciuitor și fumând iarbă. Nu-mi spune nimic, nici măcar nu mă mai critică. „Ok, nu ești patetic, am fost rău. Treci printr-o perioadă dificilă, nu?”, mi-am luat inima în dinți.

„N-ai înțeles nimic…”, mi-a răspuns lăcrimând. „Nu m-ai cunoscut niciodată, n-ai văzut nefericirea din mine, n-ai știut să mă întrebi lucruri.”, mi-a răspuns trist. „Și ba da, sunt patetic. Iluziile mele sunt ale mele și atât. Eu le dau formă în acest fel dar numai eu le înțeleg. Tu ești un prost.”, strânse din dinți. Așa e, nu mai înțeleg nimic.

Oare ăsta să fie un blestem? Mă joc cu durere, suferință? Mă ascund după o mască a înțelegerii, deși nu mă înțeleg pe mine? Of, cum știe Filip să-mi strice buna dispoziție… Iar acum, când am nevoie să-mi dea răspunsuri, nu mă bagă în seamă. O să-l aștept să-și revină. Nu am ce să fac. Până la urmă, sunt frumoase pozele sale cu brăduți, de pe pereți…

Pierdere de vreme…

Totul se transformă în jurul nostru, într-o măsură sau alta. Noi ne schimbăm, ploaia, culorile, muzica, de asemenea. Uneori păstrăm prea puțin din ceea ce am fost cândva, din dorința de a găsi mereu alte lumi, chiar dacă nu întotdeauna acestea  sunt cele din visele noastre. Ignorăm clipe din trecut doar pentru că aspirațiile izvorâte peste noapte ne oferă mirajul basmelor și al cântecelor duioase, în ciuda faptului că o fata Morgana rămâne mereu o fata Morgana. Suntem aruncați într-o vâltoare a deciziilor care ne pot schimba drumul ales la un moment dat, chiar dacă nu știm finalul acestuia. Pur și simplu, ne transformăm.

Din păcate, ne decolorăm. Tot alergând printre culorile minții și ale peisajului din jurul nostru, nu facem altceva decât să amestecăm roșu cu verde, cu albastru, cu galben, cu violet, cu negru, cu alb, cu orice nuanță care ne iese în cale până când, ușor, ușor, devenim gri. În acel moment, haina care ne proteja de privirile celor din jur se tocește și dezvăluie un înger sau un demon. Pentru că transformarea, inevitabil, aici ne aduce.

În natură, nimic nu se pierde, totul se transformă. În suflet, când ideile capătă alt făgaș, se pierde tot…

Gothic

Fiecare picătură de sânge scursă în pământ mă salvează de mine. Eu, așa cum îmi spun astrele, devin din ce în ce mai negru, mai infect, având muzici demonice sub piele iar fiecare frunză atinsă de suflul meu ajunge țărână. Eu cu mine ducem o bătălie apocaliptică, distrugând în jur câmpuri de flori, păduri cu basme ascunse printre crengi, inorogi cu priviri de cristal. Hoarde de îngeri negri, având măști pline de mucegai, îmi  invadează porii, sorbind chimic orice strop de sudoare care îndrăznește să alunge sclavii monstrului din mine…Sunt resemnat în fața unui anotimp nuclear, menit să ardă viață și moarte, și sunt legat pe veci în temnițele ascunse din turnurile păcătoase ale unui destin plin de venin.

Fiecare picătură de sânge ajunsă pe covorul de paie din jurul meu aduce focul purificării. Îmi privesc brațele devenite cioburi, numai bune de a oferi carne haitei de lupi cenușii care mă năpădește, și încerc să caut o lacrimă pentru izbăvire. Mă lupt în continuare cu mine, în veșnicul teatru de război necreștin, sperând că Luna îmi va arăta calea unui drum către stele…Mă zbat să-mi desprind rădăcinile adânc înfipte în nisipuri mișcătoare, încerc să-mi frâng trupul în mii de părți ce pot fi luate de vânt și duse departe de chipul negru care-mi pune ceață în ochi dar nu reușesc. Implor vulturii cu ochi de sticlă de deasupra mea să-mi zmulgă suflul bucată cu bucată, eliberându-mă de mine…

Fiecare picătură de sânge pierdută în povestea scrisă de penița unui destin care nu poate fi al meu grăbește distanța către ultima filă. Încerc să păstrez literele care-mi pot oferi versurile unei melodii angelice dar, când deschid palmele, găsesc fire de nisip măcinate de furtună. Închid ochii minții, lăsându-mă condus către epilogul bătăliei cu mine și îmi las mâinile devenite cioburi să împrăștie venin peste coroanele copacilor seculari ce ascund povestiri pline de catharsis. Culeg petale de nonsensuri, crezând că pot făuri peisaje cu sens și nu reușesc să mă ridic. Sunt prins aproape de Hades, cu privirea Cerberului în coaste și obosesc cu gândul izbăvirii în ochi. Lupta cu mine nu o pot câștiga niciodată…

Gânduri de sărbătoare

    Astăzi am fost deranjat de o rază. Geamul opac al măştii mele a fost străpuns de solia luminoasă a soarelui, tulburându-mi privirea pierdută printre mlaştinile interioare, spărgând imaginile în cioburi. Acum, când e frig, eu a trebuit să-mi deschid neputincios fereastra alter-ego-ului, doar pentru că, din principiu, nu puteam lăsa o rază să aştepte. Pentru că, de sărbători, ar trebui să-i facem pe alţii fericiţi, aşa cum cineva ar trebui să ne facă pe noi. Dar dacă, presupunând liric, nicio rază nu m-ar face fericit, de ce aş fi eu politicos?

   Astăzi fruntea mi-a fost acoperită de o pală caldă de vânt, adusă, probabil, de ecourile strigătelor din mine. Acum, când e frig, am fost nevoit să-mi descopăr mintea închistată în slăbiciune, doar pentru că adierea uşoară nu putea fi lăsată să treacă. Pentru că, în zilele cu Moş Crăciun trebuie să ne pese de unii şi de alţii. Ipotetic, nepăsându-mi de sănătatea frunţii mele, de ce aş prinde vântul primăvăratec?

   Astăzi am privit zăpada topindu-se, hrănind pământul. Deşi ar trebui să fie frig, gheaţa devine uşor apă, apoi aer. Iar eu, căzut în iarnă, am fost obligat să privesc o renaştere a naturii într-un moment în care griul nu are voie să devină albastru. Pentru că, în zilele cu daruri şi alint, ar trebui să admirăm căldura în fiecare imagine care ne iese în cale. Dar dacă, făcând o supoziţie cu tentă reală, în noi frigul este stăpân deplin, cum putem să nu transformăm în gheaţă orice floare pe care am atinge-o?