M-am trezit pe celălalt mal al râpei, fără să realizez când şi de ce. Am rămas fără punte, fără amintiri, fără mine. Tot caut prin minte ceva care să-mi spună cine sunt, ce am făcut, de ce m-am pierdut, cum ies din negură, cum ajung pe partea cealaltă…Nimic. O carcasă fără esenţă, plimbată din loc în loc de mâinile unei umbre ce-mi răceşte fruntea, la fiecare apus de soare. Şi tot încerc să mă caut, să mă aşez, să mă lupt. Uneori am impresia că nici nu-mi pasă. Am ajuns echivalentul uman al resemnării patetice, purtat de fiecare val tulbure ieşit în cale.
Încă simt durerea şi, paradoxal, simt o căldură care-mi pătrunde prin piele, deşi soarele se încăpăţânează a sta ascuns într-o văgăună păzită de balauri şi pitici hidoşi. Fiecare noapte îmi ucide orice vis în care pot zbura şi mă agăţ disperat de cearceaful devenit duşman, sperând într-un miracol, fie el şi divin. Mi-e dor de secundele lăsate să cadă în râpa din faţa mea şi fiecare lacrimă stoarce din mine bucată cu bucată. Simt că voi deveni praf iar furtunile ce vor veni mă vor duce către nicăieri, fir cu fir, anotimp cu anotimp…
Nu sunt real. Aş fi putut fi dar umbrele nu se fac sânge. O voce îmi spune că sunt creaţia propriilor temeri, plămădirea fiecărui răsărit acoperit de nori, cântecul zilelor noroioase şi al al şoaptelor otrăvite. Nu sunt nicăieri. Umbrele nu se văd, doar se ascund. Îmi doresc să mă ascund în mine, rece sau cald, dar nu mă găsesc. Nu mă văd, nu mă aud, nu mă simt. Vreau să mă întind însă tot ce pot face este să mă îndrept spre stele, cu ochii plini de neputinţă. Nu pot fi real. Nu pot.
Aş sta aşa, aiurea, într-o căsuţă undeva într-un pom şi aş privi viaţa altora de acolo de sus, ca un telespectator OTV. N-aş mai acorda importanţă jobului, nevestei sau prietenilor. M-aş înveli cu nepăsare mirosind a proaspăt şi mi-aş scoate doar vârfurile picioarelor la soare. Mi-aş băga nasul în pătura nepăsării şi mi-aş lăsa picioarele să atârne aiurea de la înălţimea cuibului meu deasupra capetelor oamenilor mici, de acolo de jos, ocupaţi cu lucruri la fel de mici. Lumea lor s-ar agita mută şi fără sens iar eu mi-aş rezema capul de tocul uşii care dă spre nimicul lumii lor. Mi-aş aprinde o ţigară şi aş scruma vise arse peste o lume fără sens. Fiecare fum ar fi cât o viaţă de om. Când ţigara ar fi arsă, generaţii vor fi trecut prin viaţă, lumi se vor fi clădit şi năruit, făcând loc altora cu aceleaşi vise mici.