Pregătiri de litoral

Ţrrr! Ţrrr!

-…Mda, v-ascult…

-Boc, tu eşti?

-Da…

-Băh, dormi?

-Nu, nu, să trăiţi!

-Băh, nu mă minţi! Ce vorbeşti cu prune-n gură, piticule? Ţi-ai furat-o de la prostănac? Hă, hă, hă!

-Nu…

-Boc, dormi? Ţara arde şi piticul doarme!…Adevărul că şi pe mine mă arde un pic de la micii ăia de dimineaţă…

-Nu dorm, să trăiţi, da’ am mâncat un pic şi m-a luat toropeala.

-Băh, oricum dormi şi când nu mănânci. Da’ tu mănânci? Că tot mic rămâi, băh! Strici mâncarea degeaba, ha, ha, ha! Ce-mi plac glumele mele!

-E, m-am mai îngăşat puţin, hi, hi…Da’ o să mă apuc să fac mişcare.

-Taci, băh, găo..grăs..piticule! Ptiu, că mă încurc! Mă molipseşte prostia ta, băh! Crezi că mă interesează ce faci tu cu mâncarea?

-Păi, nu, da’…

-Boc, taci! Avem treabă! A început sezonul şi nu am fost la mare, la dans. Maria mi-a spus să dăm o fugă.

-Da, da…

-Aşa. Sepepiştii or să se ocupe de filat şi drum, Mazăre de discotecă şi Geoană de dat din gură, hă, hă. Cu Vântu şi Voiculescu vorbesc eu.

-Da, da…

-Aşa.Ţie îţi dau o listă să faci şi tu ceva. Băh, dormi?

-Nu, nu, spuneţi…

-Bine, băh, Boc, eu vorbesc cu tine şi tu dormi?

-Păi, nu dorm…

-Râzi, să te aud!

-Hi..

-Boc, ăsta nu e râsul tău! Sau, mă rog, nu este complet. Picoteşti când te sună preşedintele?

-Nu, să trăiţi…

-Păi, râzi, băh, Boc, că te pleznesc de nu mai dormi o săptămână!

-Hi, hi, hi, hi, ho!

-Ho, pardon! E bine…Deci, să-ţi dau o listă. Trimit pe cineva la tine.

-Da, da…Azi?

-Păi azi, Boc, că în baza ta de ultim moment…Da’ ai grijă să rezolvi tot că de nu…

-Rezolv, rezolv.

-Aşa, băh. Eşti simpatic când promiţi ceva. Aşa cred şi găozarii ăştia cu ştampila. Fii atent, că-ţi spun pe scurt ce trebuie să faci.

-E cu Rizi?

-Nu, băh. Ce dracu’? Las-o pe aia, că-i trece. Fii antenă! Ăăă, atent!

-Hi, hi..

-Boc, taci! Aşa. Deci, am nevoie să faci rost de şapte caserole de mici, patru baterii de fetească, apă minerală, nişte cârnaţi din ăia de la tine, cărbuni…Grătar am eu în protbagaj, aşa, pâine…A, ia şi nişte îngheţată că vine tuta ăăă, fata de la Bruxelles.

-…

-Boc!

-Da…

-Băh, Boc, iar dormi! Pfuai, cum m-am pricopsit eu cu tine. Hai, că trimit lista şi rezolv-o. Că de nu…

Clanc!

Dosar de vară

Ţrrr!

-Da, să trăiţi!

-Băh, Boc…ce prost am fost!

-Hi, hi..ăăă, pardon! Cum, prost?! Nu se poate aşa ceva!

-Boc, dacă eu spun că am fost prost, am fost. Au râs oamenii ăia de mine.

-Cine, unde?

-Boc, tu nu te uiţi la televizor?

-Păi, ieri am fost pe şantiere…

-Şi ce, ai fost şi noaptea?

-Nu…Dar am ajuns târziu şi mi-era somn. Nu am urmărit ştirile…

-Cum, băh? Şi azi de dimineaţă ce-ai făcut?

-Păi, am mâncat grişule…ăăă, am băut cafeaua şi am plecat la muncă.

-Boc, ce naiba cu vrăjelile astea? Ai fost la grătare ieri?

-Nu, pe şantiere, v-am spus…

-Boc, te pleznesc! Ai fost dimineaţă pe şantier, nu mă păcăli! Ai fost la grătar!

-Da, am fost…Da’ un pic, nu mult…

-Şi de ce nu te-ai uitat la ştiri?

-…

-Aha! Nu-şi pasă de ţară, băh, Boc! Numai mie îmi pasă!

-Nu, şi mie îmi pasă…

-Boc, nu mă fă să-mi crească tensiunea pe vremea asta! Tu ştii prin ce am trecut eu zilele astea? Băh, tu ştii?

-Nu…

-Păi, normal, că eşti mai prost, băh, Boc!

-Vă rog…

-Boc, tu ştii cât m-am consumat eu? Tu ştii ce demoni m-au secat de putere zilele aste? M-au secat, Boc!

-Păi, da..

-Boc, am fost un prost! Ah, ce mă enervezi Boc, când sunt prost! Şi ţie nu-ţi pasă…Boc, eşti un pitic nefolositor preşedintelui ţării!

-Nu, vă rog, nu-i aşa…

-Boc, tu ştii ce greu este să te abţii? Când toată lumea în jurul tău flutură mireasma de ţuică iar tu nu poţi să bei din cauza derbedeilor lui Voiculescu şi Vântu…Tu ştii cum e?

-Nu, nu ştiu, că eu am fost la grătare, na!

-Boc, eşti nesimţit? Îţi arde de glume proaste?

-Păi, dacă mă tot acuzaţi…

-Băh, linişteşte-te că schimb foaia! Cere-ţi scuze pentru nepăsarea ta!

-Nu!

-Boc!

-Nu!

-Boc!!

-Păi…

-Acum îţi ceri scuze!

-Mâine…

-Te pleznesc, Boc! Vrei să umblăm la dosar?

-Mă iertaţi.

-Aşa..Acum râzi, să mă înveseleşti!

-Hi, hi.

Clanc!

Candidatul bun. Cel mai bun.

telefon

Ţrr!

-Da, să trăiţi.

-Boc, azi nu am chef de glume. Deci nu o să fac mişto de tine. Avem treabă.

-Da, spuneţi…

-Boc, se apropie alegerile şi eu nu ştiu ce-o să fac. Să candidez sau nu?

-Păi, eu zic da, sunteţi cel mai bun…

-Boc, am spus că nu am chef de glume…Chiar aşa, sunt cel mai bun?

-Păi, normal. Dar dacă nu vreţi, nu candidaţi.

-Băh, păi sunt cel mai bun?

-Da.

-Şi atunci de ce să nu candidez? Băh, piticule, ai vreo înţelegere cu prostănacul?

-Nu, vroiam doar…

-Boc, te pleznesc. Ai spus că sunt cel mai bun! De ce îmi spui să nu candidez?

-Aţi înţeles greşit…

-Deci sunt şi prost, ha? Te sparg, fir-ai al naibii de bondoc!

-Vă rog, eu am vrut să spun că…

-Băh, Boc, băh. Dacă mă gândesc mai bine, tu nu prea faci treabă la guvern. Ia să te schimb eu.

-Nu, vă rog…

-Hm. Păi, dacă tot nu candidez…

-Nu, vă rog! Candidaţi, sunteţi cel mai bun! Poporul vă vrea! O să aveţi 80 la sută!

-Boc, nu mă minţi, nu?

-Nu, nu!

-Şi sunt şi amuzant, nu?

-Da, normal…

-Râzi, băh!

-Hi, hi!

Clanc!

Ţâţe de vară

Unul dintre principalele efectele ale căldurii venite odată cu vara în mediul urban este invazia ţâţelor. Că sunt mici sau mari, trecute sau în plină expansiune, plictisite sau jucăuşe, extrem de apropiate sau certate, siliconate sau naturale, săltăreţe sau cu suspensiile stricate, ţanţoşe sau lăbărţate, gemenele de sub bărbie atacă ochiul clocotind de hormoni al masculului prin modul în care se lasă descoperite. Pentru o mai uşoară identificare, iată o categorisire a puzderiei mamare după gradul de expunere într-o zi obişnuită de vară.

Prima categorie este cea a ţâţelor sfioase. Acestea sunt cele care din variate motive nu se arată în public. Fie că sunt lăsate cu totul acasă de către stăpână sau fie că sunt luate mereu la purtare, ele preferă sau sunt obligate să se ascundă în spatele textilei. Cele luate la purtare se împart la rândul lor în mai multe categorii: ţâţele ninja – cele care au abilitatea de a se face nevăzute la orice oră din zi şi din noapte, ţâţele bufant – cele care se ascund sub veşmânt ca sub un cort de patru persoane şi ar mai fi şi ţâţele basorelief – cele care în dorinţa lor de evadare, împing cu forţă în textila ce le îngrădeşte, dând naştere unor forme de la cele mai sublime la cele mai înfricoşătoare. Ţâţele basorelief sunt acea categorie de ţâţe defavorizate, care deşi vor să se expună, sunt condamnate la claustrare. Deşi sunt încadrate la categoria ţâţelor sfioase, multe din ţâţele basorelief sunt foarte temperamentale. Gradul de revoltă al acestora este dat de tensiunea firelor din textilă. Aparent sfioase, unele dintre acestea posedă un potenţial diabolic, făcând ravagii în rândul trecătorilor ori de câte ori sunt lăsate să se manifeste în voie.

Marele avantaj al ţâţelor sfioase este că ascund odată cu ele nevăzutul. Pipăitul şi palpatul, depind de fiecare caz în parte.

O a doua categorie de ţâţe, de altfel cea mai răspândită pe timpul verii, este categoria ţâţelor clasice. Acestea, deşi nouă nu ni-l arată, îşi văd lungul sfârcului. Aflate sau nu la umbra sutienului, fie că încap perfect în două cupe de şampanie sau fie că umplu două ligheane de zece litri, fie că stau cuminţi la limita decentă a decolteului sau fie că schimbă priviri obraznice prin bluza transparentă cu cei ce-şi înfig privirea în ele, această categorie de ţâţe domină jungla de asfalt. Iar dacă se întâmplă, şi se întâmplă destul de des, să iasă în evidentă, acestea o fac întotdeauna prin atitudine.

Ultima categorie de ţâţe dar nu cea din urmă este categoria ţâţelor excentrice. Aici se încadrează toate ţâţele care ar renunţa chiar şi la sutien să rămână ele însele în ţâţele goale, dar nu o fac din unele considerente ale eticii. Aici putem vorbi de la ţâţişoarele merişoare care lasă un gust uşor acrişor în gură până la modelul buldozer care te lasă cu gura cu totul căscată. Nu contează… Cu cât gradul de expunere este mai mare cu atât sunt supuse mai mult privirilor arzătoare din partea curioşilor.

Statistic vorbind, cea mai fatală subcategorie a ţâţelor excentrice este constituită de modelul buldozer. Acesta este caracterizat prin dimensiunile crescute ale cupelor dezvelite până la baza sfârcului, susţinute de nişte accesorii fragile care par că pot ceda în orice clipă, cupe organice ce formează între ele un adevărat defileu. Cu cât defileul este mai strâmt cu atât formula se apropie de perfecţiune. Atunci când acest defileu descrie o linie clară, întreg ansamblul poate fi considerat ca şi trecut la următorul nivel. Atunci se poate vorbi de o transcendere; atunci se poate vorbi de ţâţele a căror linie imită linia curului.


Studiu realizat cu sprijinul doctorului ţâţolog S.N. Ochimari

Înscăunarea lu’ peşte

telefon

Ţrr! Ţrrr! Ţrrrr!

-Da, da…Cine e?

-Boc! De ce gâfâi?

-Abia am intrat pe uşă…Am alergat…

-De unde vii, băh? Umbli brambura? N-ai văzut că a fost cod portocaliu duminică?

-Păi, să trăiţi, am fost în concediu…V-am zis.

-A, da. Aşa e, piticule. Păi, şi ce dacă mi-ai zis? Mă tragi la răspundere, Boc?

-Nu, nu…

-Boc, nu sări calu’! Hă, hă, hă, cum sună! Cum să sari, băh, calu’? Să sari să-i atingi burta!

-Da, da…Nu sunteţi amuzant.

-Boc, te pleznesc! Sunt cel mai amuzant! Râzi!

-Păi…

-Râzi, măh!

-Nu…

-Boc, râzi că te ia mama dracu’!

-Hi, hi…

-Aşa. Sunt amuzant?

-Da, sunteţi…

-Aşa. Mai râzi o dată, de control.

-Hi!

-Bine, băh, Boc, mă speriasem că te-ai emancipat în concediu. Tot ascultător ai rămas. Hai, despachetează că vin să te iau.

-Unde mergem?

-Unde vreau eu, băh. Mergem la Slobozia. E rost de pileală sfântă. Se înscăunează ăia pe acolo. Hai, că am un discurs beton, mi l-a făcut Maria aseară când îmi tăia unghiile la picioare.

-Aha…

-Aha, ne-aha, trebuie să mergem. În juma de oră îs la tine.

-Da, să trăiţi…

-A, să nu uit. Să ai două beri reci, că e cald afară. Tu nu bei, că eşti mic, băh, Boc..Ha, ha, ha, chiar eşti mic, Boc! Ce amuzant sunt, băh! Râzi!

-Hi, hi!

-Nu mai pot, hă, hă, hă! Să scoţi berile, Boc! Pa!

Clanc!

Vis de Oscar(a) III

VO3Invalidat corporal, resimţind din plin efectele revelaţiei avute imediat ce pătrunsesem universul colorat compus de imaginile derulate la televizorul din faţa mea, sprijineam zidul zgrunţuros al apartamentului înghesuit în care mă aflam la acel moment, scăldat într-o lumină difuză, un adevărat sanctuar al celor patru dudui ce se întreţineau în cel mai bizar joc de pocher pe care îl văzusem vreodată.

Creatura hăituită de Pluto, o drupie de mărime medie, aceeaşi care mă răvăşise inexplicabil, avea constituţia unui ornitorinc upgradat, cu cioc lat ce îi pornea din capul teşit, urechi lungi şi şleampete, labe de gâscă şi pene aurii în prelungirea cozii. Prăbuşită la pământ, îşi umplea şi-şi golea plămânii într-un ritm sacadat de parcă ea ar fi fost responsabilă pentru vidul din tubul catodic şi aştepta lovitura de graţie a câinelui slăbănog ce mârâia nervos printre dinţii ascuţiţi, privind-o fix în ochi. Privirea aceea cu care riposta drupia neajutorată îmi era extrem de familiară; aducea foarte de mult cu je m’en fiche-ul emanat de pleoapele căzânde ale lui Droopy, câinele calm şi deţinător de soluţii în orice situaţie. Probabil că de acolo i se trăgea şi numele drupiei. Toată scena era un caz tipic de victimă ce devine atacator. Eram conştient că potaia ce aparent avea controlul era în pericol. Drupia îi aştepta mişcarea greşită să îi facă felul.

Dar deodată, fără să-mi fi dat seama, am împins cu umărul uşa sufrageriei ce s-a deschis neaşteptat, scoţând un scârţâit strident şi foarte intens. Lipsa unui bărbat în casa aia era evidentă; asemenea scârţâit nu ar fi scos nici balamalele unei uşi de castel părăsit. În secunda doi, cele patru cucoane s-au dezmeticit ca din vis şi s-au repezit către holul în care mă aflam, urlând din toate puterile Hoţii!Hoţii! şi invocând fel de fel de forţe obscure. Inert şi încă şocat, mânat de frâiele unui instinct nebănuit până atunci, am apucat să îmi scuip de trei ori în buricul degetului mare al mâinii care a declanşat vacarmul nedorit de nimeni şi să descriu în aer trei pătrimi de semicerc, când am simţit că sunt prins de încheietura mâinii de una din atacatoarele isterice. Păstrându-mi sângele rece, cu un ultim efort, am reuşit să descriu întreg cercul imaginar aşa cum îmi propusesem de la bun început, din momentul depistării prezenţei mele,  fără să ştiu practic de ce a trebuit să recurg la un asemenea gest.

Brusc, am simţit o presiune puternică în tâmple, în timp ce o lumină albă mi-a întunecat privirea. Nici o secundă mai târziu m-am pomenit trântit la pământ respirând din greu ca şi cum aş fi terminat o cursă de maraton în pantă. Complet debusolat, încercam să descâlcesc cu privirea obiectele conturate într-un mod înfricoşător de simplu. Respiraţia mi s-a tăiat complet atunci când l-am zărit în faţa mea chiar pe Pluto, chiar pe câinele slăbănog!

Nu eram îmi stare să îmi dau seama cum fusese cu putinţă, dar eram absolut sigur că  luasem locul drupiei. Lucru care se şi întâmplase de fapt. Era o situaţie cu care nu mă mai confruntasem niciodată până atunci. Toată curiozitatea pe care o aveam în raport cu deznodământul scenei de desen animat, în urmă cu treizeci de secunde, se transformase acum într-un puternic sentiment de uimire. Îmi venea practic să-l strâng în braţe de bucurie pe propriul meu atacator şi să-i comunic că o transpunere căreia eu însumi îi fusesem subiect, a fost în sfârşit posibilă. Dar ar fi fost absurd şi complet lipsit de realism un asemenea gest din partea mea.

Cum aş fi putut să îi explic câinelui că de fapt eu am intervenit fără voia mea şi într-un mod cu totul necunoscut – cel puţin de mine – în toată această poveste? Că de fapt drupia de acum un minut e sălăşluită în momentul de faţă de mine şi că tot acest conflict iscat între ei din nici nu ştiu ce motive, nu e conflictul meu? Cât de stupid ar fi putut fi câinele ca să mă creadă? Cât de idiot aş fi putut fi eu să-i cer unui câine scos într-un asemenea hal din sărite să creadă una ca asta? Dacă situaţia impunea o rezolvare rezonabilă pentru mine aceasta trebuia să fie cu totul alta.

În acelaşi timp mă încerca şi un sentiment de dezamăgire. De ce nu m-am trezit în pielea lui Bugs Bunny? El mereu are soluţii pentru astfel de momente critice. Dar poate că până la urmă nici în pielea unei drupii nu era rău. Pentru ca totul să nu fie pierdut, trebuia să uit cum am ajuns acolo şi să tratez situaţia în care am fost vârât fără să ştiu măcar de cine şi din ce motiv, întocmai din perspectiva drupiei. Dar cum? Cine putea şti cum ar reacţiona o drupie într-o situaţie ca aceea.

Timpul se scurgea în defavoarea mea iar atacul iminent al potăii era foarte aproape. Într-un gest disperat am încercat să fug dar nu îmi mai aduceam aminte cum să merg în patru labe; muşchii nu reacţionam aşa cum m-aş fi aşteptat. Fiecare încercare de mă urni era tradusă somatic într-o zvâcnire atipică ce îl deruta vădit şi pe agresorul care întârzia să lanseze atacul decisiv.

Dar,  într-un final, mă vedeam şi atacat! Atunci, ca dintr-un gest refelex, am urlat cât m-au ţinut plămânii: oacichi bogabe. Brusc, totul a încremenit!

VA URMA!

Vacanţă pe firul roşu

Ţrrr! Ţrrr! Ţrrr!

-Da, cine-i?

-Băh, ce-ţi ia atât să răspunzi? Nu ajungi la telefon? Ha, ha, ha, ce glumă am scos!

-Nu, să trăiţi. Eram ocupat cu bagajul.

-Ce bagaj, Boc? Te-am data afară?

-Nu, hi, hi, plec în concediu…

-Concediu? Da’ ce-ai, băh, eşti surmenat? Tu n-ai auzit c-am intrat în recesiune?

-Da dar sunt obosit. Ştiţi, şedinţe, ordonanţe, am lucrat şi duminica…Trebuie să mă odihnesc un pic.

-Boc, te plesnesc! Nu pleci nicăieri până nu spun eu!

-Haideţi, vă rog…Mi-am luat bilete în staţiune.

-Hai, băh, mojicule…În staţiune? N-ai bani de Austria, ceva? Sau ţi-ai tăiat din salariu, hă, hă hă!

-Hi, hi, nu mi-am tăiat. Oi fi eu pitic da’ nu-s prost. Şi plec în staţiune în Monte Carlo.

-Băh, Boc, şi ce vrei tu să faci acolo? Umbli cu Ţiriac?

-Nu, nu, să trăiţi. În concediu nu. Păi, o să mă distrez. Mai o plajă, mai o tărie…

-Tărie? Boc, eşti prost? Pe căldura asta bei tărie?…Ce tărie bei?

-Whisky, nu? Că aşa ziceaţi, că e bun…Şi o să dansez, o să, ştiţi, cu nevasta…hi, hi!

-Băh, Boc, păi tu o să vii mai obosit decât eşti acum. Bine, oricum nu prea munceşti acum, hă, hă, hă!

-Haideţi, nu râdeţi de mine…

-Boc, ţi se pare că râd? N-ai spus că eşti obosit? Păi de aia îţi dau eu concediu, să îţi faci de cap în loc să dormi? Băh, Boc, vrei să-l pun pe Blaga să te alerge înainte să pleci?

-Nu, vă rog…

-Hai, lasă bagajele! Nu pleci nicăieri. Mâine seară vii cu mine, îţi dau eu o ţuică , o dansatoare, o măslină şi apoi la nani. Dormi şi luni la muncă!

-Haideţi, dom’ preşedinte? Şi eu când îmi iau concediu? Ce fac cu biletele?

-Te duci la Vântu şi anunţi că le donezi, că e recesiune. Să vadă lumea ce prim-ministru bun a pus preşedintele! Hă, hă, hă, numai strategii am în cap!

-Da, dar…

-Te-ai speriat, nu? Hă, hă, hă! Băh, Boc, de-aia îmi place de tine, că pui botu’. Hai, du-te unde vrei că-mi eşti simpatic…Băh, Boc. Să nu-mi vii obosit că te pun să remaniezi gurvernul.

-Nu, nu, să trăiţi. O să dorm.

-Aşa. Oricum dormi şi la şedinţe. Hai, că avem treabă după aia cu prostănacul. Acuş vin prezidenţialele. Noroc, băh Boc, hă, hă, ce simpatic eşti, băh, Boc.

-Mulţumesc.

Clanc!

Cât de curând se apropie vacanţa parlamentară. O fi bine, o fi rău?

Telefonul de la miezul nopţii

Ţrrr!

-Alo, da!

-Băh, dormi?

-Nu, nu..Să trăiţi!

-Hai că m-ai recunoscut acum. Vroiam să fac mişto de tine. Oricum fac, hă, hă!

-Da, da…Adică în ce sens?

-În ce sens, să trăiţi, băh! Aşa se spune! În sensul acelor de ceasornic, băh, Boc!

-Da, să trăiţi!

-Băh, Boc, ce dracu’ faci, măh?

-Păi, bine…

-Băh, mă refer ce faci la guvern! Crezi că mi se rupe catargul de ce faci tu acasă? Oricum ştiu, băh, ce faci acasă, hă, hă, hă!

-Da, la guvern. Păi, fac ce mi-aţi zis…

-Boc, vezi ce vorbeşti! Eu nu ţi-am zis nimic!

-Păi, cum…

-Ne aud ăştia, măh, eşti prost?

-Da, mă scuzaţi…Adică nu, nu sunt, pardon…

-Hă, hă, hă! Băh, Boc, da’ ce mă amuzi tu pe mine! Cum pui tu botu’ la toate vorbele mele, băh! Eşti simpatic, băh. Hai că mâine le zic în presă că nu te schimb cât sunt preşedinte.

-Mulţumesc, mulţumesc, hi, hi…

-Boc, ce-i panarama aia la guvern? Îi dai motive lu’ Geoană să vorbească?

-Păi, eu fac ce mi-aţi zis…

-Taci, măh! Nu faci nimic, băh. O freci aiurea. Păi îl laşi pe Blaga să fie peste tine? La cât de pitic eşti, ăla te face varză a la Cluj, hă, hă, hă! Ce-mi plac glumele mele, Boc!

-Da, şi mie, hi, hi, să trăiţi.

-Gata, Boc! Vezi că mâine vin la şedinţă. Mă iau de voi, Boc. Să-mi faci discursul, că eşti bun la scris, măh. A-propos, să bagi şi două baterii la minibarul din sală.

-Păi, e în priză, merge fără baterii…

-Prost eşti, băh! Două baterii de Fetească albă, Boc! Cu apă Dorna la un litru jumate.

-A, mă iertaţi, sunt năuc.Da, sigur, se rezolvă. Doriţi şi un mic, ceva?

-Unde, măh, Boc? În sală? Îi faci, tu, băh? Hă, hă, hă! Parcă văd cum stau eu cu şpriţu şi urlu la vaca de Androneasca iar Boc e pe fundal, într-un nor de fum! Hă, hă, hă! Băh, Vanghelie doi care eşti…Simpatic eşti, măh…

-Mulţumesc…Deci fără mici, da?

-Văd eu. Să-ţi faci temele, Boc! Că mâine am chef de scandal. Şi să nu uiţi de baterii!

-Da, da.

-Hai, te pup, băh! Simpatic mai eşti…

Clanc!

Din nou avem circ pe scena politică. Enervaţi-vă aici, aici şi aici.

Lăsaţi băşinile să iasă din mine

   Era odată un sătean care era mai mândru decât ceilalţi. Avea casa mai văruită, porumbul mai verde şi găinile mai grase. Şi îi plăcea lui foarte mult să se fălească, mai ales când trecea pe uliţă în căruţa lui cu doi cai frumoşi, vorba filmului. Era cu nasul pe sus, cum spuneau bătrânii din sat. Se spărgea în băşini, aşa cum ziceau babele. Dar lui nu-i păsa. Dimpotrivă, simţea o deosebită plăcere să treacă prin faţa căminului cultural sau a poştei, legănându-se în căruţa lui unsă proaspăt, trăgând cu ochii la gură-cască de pe margine, invidioşi pe avuţia lui. Omul semănase oftică. Nimănui nu-i plăcea norul de băşini din capul său.

   Zilele treceau şi sătenii începuseră discuţiile de la crâşmă avându-l subiect principal pe cel care le scotea zi de zi la suprafaţă sentimentele de invidie.  Că de ce este omul aşa de arogant, că de ce îi place să se fălească aşa, în faţa tuturor, că de ce numai pe el l-a lovit norocul, că ei niciodată n-or să fie aşa atunci când vor ajunge bogaţi. Una peste alta, toată lumea căzuse de acord asupra unui fapt: băşinile din capul săteanului fălos nu erau dorite în sat. Nimeni nu le plăcea şi trebuia, în acest caz, să fie eliminate. Oamenii începuseră deja să se gândească la un plan…

   Într-o zi, însă, bogatul sătean se trezi cu mulţi galbeni în plus, mai ales că anul îi oferise o recoltă bogată, găini multe, oi cornute (ştiţi povestea). Şi atunci, îşi propuse să dea o parte din bogăţia sa câtorva săteni cu care se învecina, ştiindu-le sărăcia. Toate bune, frumoase şi la locul lor. Vecinii fură încântaţi şi mulţumiră omului. Ce se schimbă în poveste? După nicio săptămână, pe uliţa principală se plimbau mai multe căruţe, aranjate, proaspăt lăcuite. Cu hăţurile în mână erau vecinii săteanului nostru, cu priviri falnice şi arogante. Satul se vedea altfel de sus iar băşinile pe care nu le suportau cu trei zile în urmă erau acum la rang de parfum. Discuţiile de la crâşmă se orientau către dotările căruţei si către dărnicia bogatului sătean. Planul de ucidere al băşinilor eşuase.

   Oricât de mult ne-ar displace băşinile din capul celorlalţi ne dorim, în acelaşi timp, să avem ocazia de a le afişa pe ale noastre. Ne simţim ofticaţi cu atât mai mult cu cât ne dăm seama că nu avem cu ce ne făli. Pentru că indiferent de ce am spune, ne place să ne fălim. Unii cu materialul, alţii cu mentalul. Dar ruperea în figuri este parte din noi. Băşinile sunt parte din noi. Puturoase cum sunt, ne oferă şansa să ne arate frumoşi. Cel puţin, aşa credem noi.

Alegoria flatulaţie – defecaţie

sau De ce nu ne plac băşinile altora?

Aceasta este întrebarea care va încrusta scoarţa cerebrală dar şi scoarţa chilotului, săptămâna în curs. Încă mă screm să aflu un răspuns în timp ce scriu aceste rânduri, încercând să las frâu liber gândurilor aidoma băşinilor după ciorba de fasole nefiartă de ajuns. Dar în loc de răspunsuri, procesul cognitiv îmi cacă noi şi noi întrebări. Aşadar, ţineţi-vă respiraţia, intrăm adânc în problemă.

De ce? De ce nu ne plac băşinile celorlalţi? Pentru că nu sunt izvorâte din noi? Pentru că nu au încărcătura, limpezimea sau forţa fâsurilor noastre? De ce nu putem accepta urâtul mirositor decât dacă e zămislit în temniţele propriului intestin gros şi evacuat miraculos prin fereastra nezăbrelită a curului, întru eliberarea absolută? Oare putem vorbi de un orgoliu la nivelul materiei gazoase evacuată subtil pe cracul pantalonului ca despre un orgoliu al ideilor? Să nu acceptăm băşinile altora stă oare în baza aceluiaşi resort ce ne determină să nu acceptăm ideile celorlalţi? Ar fi Platon în măsură să ne răspundă? Nu este oare acest exemplu al intoleranţei la băşinile altora o fină concretizare a ideii cum că nu posedăm arta de a tolera căcaturile celorlalţi, fiind setaţi într-un mod limitat să le înghiţim doar pe ale noastre?

De ce putem tolera până la savoare un pârţ propriu, strâmbând din nas şi protestând impulsiv la unul străin? Ce se întâmplă atunci când adulmeci o flatulaţie care se pretinde a fi doar a ta, dar care a fost sabotată de una mult mai energică emisă în acelaşi timp de altcineva din imediata ta vecinătate? De ce până ajungi să conştientizezi într-un fel sau altul toată această butaforie olfactivă, realizând că eşti conectat accidental la energia altuia, tragi aerul în piept cu încredere, urmând ca apoi, brusc, mintea să sune alarma de parcă fiecare celulă a corpului este mobilizată să evacueze fiecare urmă a intrusului camuflat în miros?

Lăsând undeva la fund puterea autosugestiei, cărui fapt îi datorăm reacţia diferită la acelaşi stimul? Ce alte mecanisme ne tropăie în cap şi reacţioneză la semnalele variate ale curului? De câţi cercetători britanici este nevoie pentru a realiza un studiu în acest sens?

Suntem noi oare în măsură să judecăm băşinile altora?