Mircea Geoană, scos la careu

Mircea Geoană a fost exmatriculat din PSD pentru şase luni pe motiv de proastă purtare a discuţiilor cu privire la partid. Se pare că propunerea suspendării temporare a neastâmpăratului Mircea a fost iniţiată de tovarăşul diriginte Ion Iliescu după ce actualul comandant de detaşament, Victor Ponta, a ameninţat că se va transfera la o altă clasă în cazul în care predecesorul său, Mircea Geoană, nu va fi sancţionat.  Unul din motivele pentru care indisciplitatul nu a fost exmatriculat fără drept de reînscriere îl constituie faptul că respectivul încă mai deţine o funcţie de stegar în cadrul U.T.C.

Este foarte posibil ca pe lângă deviaţiile avute de fostul şef de detaşament faţă de linia trasată de la centru către stânga, ceea ce i se întâmplă acum să fie şi efectul răsunătorului eşec pe care acesta l-a avut anul trecut la olimpiada de demagogie, faza pe ţară, în confruntarea cu un fost elev al aceleaşi clase, transferat cu ceva timp mai înainte la o altă şcoală politică, Traian Băsescu.

Întrebat ce părere are în legătură cu cele întâmplate, elevul Mircea Geoană a declarat că indiferent de situaţie, după Mihaela – prima sa dragoste, PSD-ul va rămâne întodeauna în inima lui.

Juristu’ lu’ peşte – prescripţia creanţelor fiscale

   Era anul de graţie 2005 – la 3 ani de la terminarea facultăţii, după ce stătusem câteva luni într-un ONG, reuşisem şi eu să mă angajez. La un partid politic dar nu asta conta atunci (nu mi-a prins rău! am învăţat destule despre oameni… evident, şi despre jigodii). Cum-necum, în ziua cu pricina eram cam agitat, căci trebuia să ajung la o şedinţă (partidul-tricolorul-România) tocmai în celălalt capăt al oraşului. Colac peste pupăză, îmi expirase şi abonamentul… Îmi aduc aminte că am băut o cafea, am făcut două sandwish-uri (ştiam că avea să fie o pauză de cafea la un moment dat, cu pateuri, saleuri şi alte trăznăi de-astea, dar nu mă bazam pe ele – năvăleau participanţii pe ele ca termitele!) am fugit repede să-mi fac abonament nou, m-am întors acasă, am mai tras două ţigări, m-am echipat office (urma să asigur secretariatul tehnic al şedinţei) şi…pe drum!

   Pe undeva prin Piaţa Romană schimb autobuzul şi până să mă sprijin comod de bară (nu stau pe scaun nici de-al naibii) mă şi văd agăţat. Erau două. Tanti controloare. Eu – calm şi cu întreaga conştiinţă călătoare de RATB liniştită. Că doar ce îmi luasem abonament. Ele se uitau la mine uimite, cu abonamentul în mână. Moment în care am început să am dubii despre zodiacul citit la plecare. Ăla cum că “astrele vă zâmbesc”.

Întreb elegant care e problema…că doar ce l-am făcut…

“Păi…e expirat…”, îndrăzneşte una din dudui… Iau cartonaşul, mă uit la el… mă scarpin olteneşte, că nu înţelegeam fenomenul… scot portofelul şi caut neconvingător celălalt cartonaş. ĂLA VALABIL. Şi aşa căutând, îmi aminteam ca prin vis două mâini rupând “abonamentul expirat” şi aruncând bucăţelele rezultate în găleată. Evident, am respirat adânc pentru a nu scăpa o înjurătură care nu s-ar fi asortat cu ţinuta mea office.

« Astrele îmi zâmbeau şi mai tare. »

“Şi acum ce facem?”, mî întreabă una din controloare, uşor intimidată de sinceritatea mea debordandă şi, evident, de costumul purtat ţanţoş pe 30 de grade! De sex nu putea fi vorba, că era autobuzul plin, aşa că mi-am reţinut orice expresii verbal-impersonale şi am dat din umeri… “Tăiaţi amendă…văd eu cum o contest…”.

“Astrele deja se c@c@u pe ele de ras….”

 

   Aşaaa…acu’ ce legătură are Sulla cu prefectura (nea’ Cornellius S. a înfiinţat respectiva instituţie, pentru cei care credeau că e doar un joc de cuvinte)…

Se făcea că era vineri… şi că trăgeam să termin o analiză amărâtă, să termin programul amărât şi să intru şi eu în amărâtul de week-end ca un amărăştean veritabil. Când…sună telefonul! Ăla mare, de pe birou. De-ăla deştept, cu afişaj şi j’demii de butoane… Să văd şi să nu cred! Sun o colegă dintr-o sucursală pe lângă care toate vorbele mele întoarse din condei şi mail-urile mele cu glumiţe şi poezioare rămăseseră fără ecou…

Răspund cu inima tremurândă. Şi ce aud:

“- Bună! Ştii… a venit poprire pe numele tău…nu ştiu ce ai făcut, da’ să ştii că din seara asta ai contul poprit! Hai că-ţi trimit şi ţie documentele, să vezi despre ce este vorba. Week-end plăcut!”.

Astrele erau deja în comă! Colegii mei, pe burtă! Logic! La omul sărac… nici conturile nu stau neblocate! Cu alte cuvinte, mă cam ajunseră păcatele  tinereţii…

În concluzie (aia juridică, care justifică postul ăsta şi berile de la Revista Cioburi):

Întrucât, conform art. 90 (Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale), alin. 2 din Codul de Procedura Fiscală “Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) [dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale n.r.] începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”. 

Orice amendă despre care credeaţi că nu mai ştiaţi nimic, se poate oricând lipi de contul dumneavoastră…

Şi când mă gândesc că mai aveam mai puţin de două luni şi scăpam…

Mama lor de astre!

 

 

Dunăre

În puii lu' Băsescu

Aţi încercat vreodată să scoateţi un zgomot scurt şi răstit în proximitatea unui grup de puişori proaspăt ieşiţi din ou să vedeţi ce se întâmplă? Să-i vedeţi cum îşi înclină în lateral căpşorul lor fragil şi tac mâlc pentru câteva secunde pentru a-şi relua imediat piuitul şi ciuguleala prin lada înghesuită, presărată cu mălai amestecat cu găinaţ?

Eh, dacă n-aţi încercat acest mic experiment şi nici nu v-aţi uitat zilele astea la televiziunile mogulilor, vă propun spre vizionare un filmuleţ din perioada în care domnul primar al capitalei, Traian Băsescu, îşi scotea şuviţa pe străzile Bucureştiului pentru a rezolva în modu-i caracteristic problemele cetăţenilor. Desigur, protagoniştii sunt alţii dar efectul e relativ acelaşi. Acelaşi a rămas şi primarul de atunci, preşedintele de acum.

Îl invităm pe domnul preşedinte să încerce din nou acest artificiu şi acum, eventual la un miting al sindicaliştilor.

Juristu’ lu’ peşte. Cu jalba-n proţap

Şi uite-aşa, cum stăteam eu într-o zi spărgând seminţe în gând, liniştit pe o margine de lume, singur, şi prin urmare neliniştit, primesc un e-mail al naibii de coerent formulat.

Cică aşa: “există vreo lege similara Ordonanţei 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor dar care să trateze cazul în care înaintezi o petiţie către o societate comercială?” Am clipit un pic bruiat, gândindu-mă că până acu’ nu m-am izbit de trăsnaia asta de text de lege, darămite să ştiu şi răspunsul la întrebarea paraşutată. Şi totuşi… ”Bre! Tu ştii că omul ăsta are dreptate? Chiar aşa, daca am o întrebare pe la vreun furnizor/prestator&co cam cât ciorilor aştept izbăvitorul lor răspuns?”

Intru tiptil în zăpăcenia asta de ordonanţa 27 şi văd că, într-adevăr, există un termen stipulat pentru un semn de viaţa (art. 8 – 30 zile) cu posibilitatea trimiterii în prelungiri “în situaţia în care aspectele sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai amănunţită” (art. 9 – un bonus de încă 15 zile pe lângă cele 30). DAR, aici se face vorbire doar de cazul în care jalba e adresată “autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice.” Huuushhh… mama ei de enumerare, că am zis-o repede şi m-a lăsat fără aer! Aşa, unde rămăsesem? Deci: OK, am treabă cu autorităţile, am un termen de răspuns. Da’ dacă vreau să întreb de ce nu e ieftin halatu’, în cât timp tre’ să-mi răspundă un comerciant?

Un’ să mă uit, un’ să mă uit… Hai să vedem pe la protecţia consumatorului (ordonanţa 21/1992), deşi nu îmi amintesc să fi zărit aşa ceva p-acolo… Bănuind că n-o să găsesc nimic clar şi frumos reglementat, îmi setez neuronii pe modulul “globul de cristal” (a.k.a “ce mama dracului o fi vrut să spună aici legiuitoru’?”) şi mă dedau cu pasiune rumegării de rânduri. Nici nu apuc să dau bună ziua şi găsesc la art. 2, pct. 4, litera h (pentru cei care se duc des la cimitir, e uşor de urmărit trimiterile astea: cimitirul valea întristării, aleea 4, parcela b – e ca seamănă? -) Aşa… Deci găsesc o definiţie a producătorului care cică e unul şi-acelaşi cu “distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana prejudiciată în termen de 30 de zile de la cererea acesteia asupra identităţii importatorului”. Eteteee! Deci nu direct, da’ pe cale de interpretare, distribuitorul răspunde din cizmele producătorului dacă nu a răspuns corect la întrebarea consumatorului în 30 de zile! (iar, mă, 30 de zile??? ajungi să confrunţi răspunsul cu rezultatul autopsiei!). Bun şi asta… Dar nu e de-ajuns… Că e valabil doar pentru o singură întrebare.

Hai să vedem ce ciorilor mai găsim. Mmmm… Mmmm… Aha! Hai că am mai găsit ceva! Bine, tot cu globu’ de cristal. Prin urmare: la art. 9 indice 3, litera k, cică “furnizorul de servicii financiare va lua toate măsurile necesare pentru a efectua repararea în termen de maximum 15 zile a eventualelor prejudicii cauzate consumatorului prin nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract şi va face dovada demersurilor întreprinse în acest sens”. E bine că e termenul mai scurt, dar nu e vorba de orice comerciant ci doar de “furnizorul de servicii financiare”.

Buuunn! Purcedem mai departe… Stai aşa! Hai că ăsta e mai general… Uite, la art. 13, punctu’ 1 s-au gândit ei să zică după cum urmează: “Art. 13 – (1) Remedierea deficienţelor apărute la produse sau servicii ori înlocuirea produselor care nu corespund în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate şi care nu sunt imputabile consumatorului se face în termen de maximum 15 zile din momentul când operatorul economic a luat la cunoştinţă de deficienţele respective.” E? Hai că asta pare de-a dreptul rezonabil. Dacă n-ar trebui să se aplice în România.

Mă… şi cam atât… Am mai zgâlţâit un pic şi forumurile, da’ mai mult de-atât n-am reuşit să mai găsesc ceva relevant.
În concluzie: dacă nu e vorba de-o belea în care tanti societatea să fie silită să dreagă ceva, poţi să scrii matale literatura precum marii clasici – cu multe descrieri de peisaje şi cu o pasiune acerbă pentru detalii (de exemplu accentul lung şi apăsat pe vocale al reprezentantului firmei atunci când te înjură de mamă, în totală contradicţie cu predilecţia ta pentru consoane în momentul în care încercai să îi explici că e prost), că e cam degeaba şi dăunător. Adică dacă ţi s-a părut că ai fost călcat pe bătături şi, de exemplu, te apuci să urli la altă poartă, urli mult şi bine, că nu iese nimeni la poarta să-ţi explice că tre’ să-ţi schimbi atât direcţia joaselor cât şi a înaltelor spre altă adresă.

Şi cam acestea i le-am explicat bietului om care avusese această stranie curiozitate. A, şi i-am mai făcut o recomandare: să scrie el în adresă că aşteaptă răspuns într-un termen de [x] zile sau, în cazul în care acest termen nu poate fi respectat, să i se comunice cam care ar fi acest termen.

No, şi după toata tărăşenia asta, acu’ stau şi mă întreb: o fi avut omu’ vreo belea sau doar a vrut să ştie?

Dunăre

Juristu’ lu’ peşte. Astăzi, denunţarea. Pe caz concret.

   Cel mai CEL al oricărui grup e IT-istul… Orice grup are un descurcăreţ de-ăsta care-ţi înnoadă şi-ţi deznoadă firele, aplicaţiile, îţi pune la punct antiviruşii… În fine, îţi face scula să arate un pic altfel după ce termină cu ea. Mie, în general, sentimentul ăsta „că nu mai e ce era” nu îmi pică nicidecum de bine… Aşa-s eu,  mai conservator şi recalcitrant.

   Ei bine, eu nu-s IT-ist. Şi, pe de o parte, îi invidiez. Când îi întreabă cineva ceva, să fiu al naibii dacă n-am convingerea că nimeni nu le ascultă peroraţiile decât dacă omul a început cu „Bă, io nu pot să ajung, da’ e simplu: tre’ să faci ….”. Alminteri toţi dau din cap din politeţe şi pândesc momentul să schimbe discuţia, linistiţi că „se rezolvă”.

   La mine e altfel. Mai ales cu trupeţii mei. Mă întreabă câte-o trăznaie, ascultă ce ascultă şi încep să mă contrazică: „Nu, aici nu-i aşa!”… Păi, măi frate, dacă tot ştii cum e… de ce să te mai încurc??? Dar contrazicerile continuă, de dragul discuţiei – firesc, în compania clinchetului de pahare (vinul bate berea!).

   Cea mai tare fază de breaslă e când apare câte o întrebare cam aşa: „- Aaaa, eşti jurist! Zi-mi şi mie cum e cu…”. Bre, discuţiile generale merg analizate şi la botul calului… Da’ alea de la caz la caz, tre’ să fermentezi un pic pe ele. Am văzut destui care au impresia că dacă am terminat dreptul trebuie să le ştiu pe toate alea… Aştept momentul să întreb o dată, o singură dată, o astfel de persoană, dacă s-ar lăsa operat pe creier de un ortoped…că doar au terminat aceeaşi facultate, nu? 😀

 

   Trecând peste frustrările cât Casa Poporului, brusc şi fără o notificare prealabilă, trecem la întrebarea săptămânii, înmânată secretarei mele de către Departamentul de Recepţie Spaţial şi Atemporal al Revistei Cioburi:

 

„Salut! Am o problemă cu un contract [xxxx]. Situaţia este următoarea:

-contractul este făcut pentru două numere de telefon.

-eu vreu să închid unul din numere dar este posibil ca cei de la [xxxxx] să îmi perceapă un tarif de încetare prematură a Contractului în cuantum de [nnn]Euro.

-potrivit legii 161/2010 (valabilă din iulie 2010) este posibil să reziliez un contract de telefonie fără a mai plăti această taxă de [nnn] Euro.

Din punctul tîu de vedere ( juridic) am vreo şansă în acest sens?

Cu multumiri,

Aristotel Mobilu.”

 

   Am apreciat în primul rând că nu mi s-a cerut o părere personală. I-aş fi dat dreptate din prima! Dar cumva mi-a dat de înţeles că punctul meu de vedere nu are cum să fie altfel decât juridic. Io unu’ aşa aş interpreta formularea (defect profesional…). Cică să mai vorbeşti de băutură, de femei şi alte alea…

Deci: omul a vrut o opinie de specialitate… Şi dă-i şi caută şi dă-i cu interpretarea peste ochi:

” Bre, Aristotele (aşa-mi încep de obicei opiniile- e un soi de semnătură, protecţia dreptului de autor, alea, alea).

Legea 161/2010 modifică anumite articole din legea 296/2004 privind Codul consumului, respectiv 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Articolul modificat din legea 296/2004 spune că: Dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părţilor referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunţării unilaterale.

Adică, nu ţi se poate spune că nu ai voie să denunţi unilateral contractul. Dar, dacă denunţi, aşa cum prevede partea a doua a articolului, partenerul contractual are dreptul în continuare la „o justă despăgubire”.

Ceea ce te ajută însă un pic este modificarea din legea 193/2000 care consideră drept clauză abuzivă prevederea contractuală prin care comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale.

 

În concluzie:

Ca la carte, aceste texte s-ar interpreta aşa (ca la cartea pe care aş scrie-o eu, să ne înţelegem!): clauza prin care ţi s-a impus o sumă fixă o poţi ataca, considerând-o abuzivă….dar asta nu înseamnă ca prestatorul nu-şi poate susţine în instanţă dreptul său de a primi „o justă despăgubire”, cuantumul despăgubirii urmând a fi stabilit de instanţă. Mai mult, sancţiunea pentru o astfel de clauză în contract nu este anularea ei, ci sancţionarea contravenţională a comerciantului! (Art. 16 – (1) Constituie contravenţie, în măsura în care fapta nu este săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune, încalcarea interdicţiei stipulate la art. 1 alin. (3) şi se sancţionează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei.- art 1 alin. 3 precizând că: „(3) Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”)

 

Recomandare: fă o adresa către [xxxxx] prin care îi notifici despre intenţia de denunţare unilaterală a contractului şi, totodată, atragi atenţia că tu consideri că nu îţi sunt aplicabile prevederile contractuale despre plata sumei de [nnn] întrucât, prin prisma reglementărilor legale (şi invoci temeiul legal) aceasta este o clauză abuzivă (dacă mai aduci vorba şi despre ANPC, parfum!). Fie o să fie de acord, fie o să vină exact cu argumentul de mai sus: legea nu anulează pevederea din contract, că înţelegerea părţilor ţine loc de lege etc…. (Notă: recomandările nu sunt întotdeauna ortodoxe… da’ ce, ăilalţii joacă cinstit?)”.

 

   Mai are careva curaj să-mi puna întrebări? Şi să ceară punctul meu de vedere? Juridic, de altfel…

 

Dunăre.

Conducător de aur ţara noastră are

În plin declin naţional, instituţia Preşedintelui bifează succes după succes. Ultimul pe listă este vizita în România a preşedintelui Autorităţii Naţionale Palestiniene, Mahmoud Abbas. Evident, domnia sa a venit la invitaţia preşedintelui Traian Băsescu iar în cadrul întâlnirilor la nivel înalt vor fi abordate atât teme bilaterale cât şi problematica Orientului Mijlociu, a ciripit un comunicat al Preşedinţiei.

Fiind dat mai târziu la şcoală, nu prea întrepătrund scopul real al acestei vizite în România. Dar, sincer, aş fi mai interesat să-mi deschid o şaormărie în Tibet, pentru călugări decât să urmăresc cariera diplomatică a lui Traian Băsescu. Nu pot să trec cu vederea, însă, una din declaraţiile domniei sale: „Am analizat împreună cu Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene, posibilitatea reluării negocierilor directe între Palestina şi Israel, lucru pe care noi îl încurajăm foarte puternic şi îl susţinem” (preluare Mediafax). Mamă, ce mândru mă simt! Adică, s-a trezit România c-o fi vreo moţată la nivel mondial şi începe să se implice în diverse conflicte de pe glob. Iar liderul ei suprem, Traian Băsescu, conduce glorios naţia, fiind un bun mediator internaţional, decis să aducă pacea şi prosperitatea în lume.

Păi, dacă tot s-a pus pe treabă, îi sugerăm distinsului preşedinte să susţină alegerea primului preşedinte rus în S.U.A şi primului preşedinte negru în Rusia, să unifice cele două Corei, să-l înscrie pe Fidel Castro în curentul de dreapta sau să impună creştinismul în Iran. Iar la final, ca un bonus, să-i împace pe Prigoană cu Bahmu’.

Remanierea lui peşte

   După ce a trecut prin moţiunea de cenzură ca gâsca prin apă, guvernul Hopa-Mitică se pregăteşte, nu-i aşa, de o remaniere. Printre motive regăsim proasta comunicare pe linie de partid, proasta comunicare în ministere, performanţele slabe, soluţiile de reducere a cheltuielilor găsite prost, etc. Apă de ploaie, evident. Plus că se urmăreşte comasarea anumitor ministere, ceea ce înseamnă, mai pe înţelesul tuturor, consolidarea ciolanului în troaca anumitor personaje.

   Ce mă intrigă pe mine este faptul că acum aproape două săptămâni Guvernul era foarte sigur pe ceea ce propunea vis-a-vis de măsurile de austeritate, fiind mai hotărât ca oricând, în frunte cu prim-ministrul Boc, să-şi asume în Parlament programul care îngloba măsurile amintite mai devreme. Ca atare, atunci nu se punea problema de soluţii proaste. Dimpotrivă. Fiecare ministru avea tema bine făcută iar dl. Boc se înfăţişa ca un girant al gâştelor din ograda sa. Acum vorbim de remaniere pentru că, printre altele, soluţiile propuse de anumiţi miniştri sunt greşite. Mi se pare mie sau viaţa în România este precum scenariul unui film cu Stan şi Bran?

   Un alt motiv al aşa-zisei remanieri este slaba performanţă a unor miniştri. Ceea ce înseamnă că unii dintre colegii dumnealor de guvern au avut şi au performanţe bune. Să muriţi voi! Care or fi ăia? Doamna Udrea? Domnul Berceanu? Ministrul sănătăţii? Nu, pe bune acum… Îmi scapă mie ceva?

   Una peste alta, preşedintele Traian Băsescu anunţă că până în toamnă nu doreşte remaniere. Normal, doar toamna se numără bobocii, nu?

Strigătele aduc liniştea tâmpă de după

   Ţară, ţară, ferea că se apropie potopul! Pe lângă inundaţiile care risipesc a nu ştiu câta oară agoniseala de-o viaţă a cetăţenilor din diferite zone rurale, iată că şi capitala se pregăteşte să întâmpine şuvoaiele de plătitori de taxe şi/sau consumatori de bani publici, venite să inunde străzile din faţa instituţiilor care răspund în acest moment de linia de plutire a naţiunii. Cu mic, cu mare, cu talon de pensie sau fără, cu cască de miner sau catalog de profesor, cu stetoscop sau acreală de funcţionar, manifestanţii vor încurca astăzi socotelile capitalei sperând că aleşii neamului se vor trezi în ultimul ceas şi vor începe să aplice măsurile necesare pentru redresarea economiei.

   Într-o ţară normală, cu politicieni responsabili şi ascultători la cerinţele celor pe care îi reprezintă, acest gen de mişcări sociale ar pune un pic pe jar autorităţile guvernamentale. România, aşa cum ştiţi, este o ţară atipică, cu un popor atipic, ghidat după vorba ancestrală „pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă”. Nu spun că revolta celor care îşi cer drepturi nu este justificată, spun doar că în cei mai bine de douăzeci de ani de la momentul Decembrie 1989 norodul nu a învăţat mai nimic. Resemnarea s-a transformat în indiferenţă, apoi în refugiere în cele creştineşti. Atât timp cât poporul dă vina pe Dumnezeu, la fel cum îşi pune speranţa tot în divinitate, fără a căsca ochii la realităţile din jur, orice tip de mişcare socială nu îşi are rostul. Valurile de oameni nemulţumiţi vor veni, vor striga, apoi vor pleca acasă şi vor aştepta „ce va vrea Dumnezeu, maică”.

   Cât despre clasa politică, obişnuită să se confrunte cu sindicatele căci, nu-i aşa, odată aflat în opoziţie este imposibil să nu te implici în mişcările de acest tip, ziua de azi, de mâine sau cele în care vor suporta urletele fomiştilor va fi doar o altă zi. Politicienii se vor comuta pe modul grav, implicat şi responsabil, înroşind microfoanele celor din media, cum că vor face, vor drege, că nu-i aşa uşor, poporul trebuie să înţeleagă, să fie solidar. La final, însă, lumea se va uita tot după ţâţele din ziare şi la State de România, rânjind în purul stil mioritic.

Reforma statului capră

Există voci din corul optimiştilor care afirmă pe tonuri înalte cum că tăierea macaroanei bugetarilor este o primă măsură a vastului şi atât de necesarului program de reformare a statului pe care PDL-ul s-a angajat de atâţia ani să îl implementeze. De ce a fost oare nevoie să se ajungă cu cuţitul la os ca asemenea măsuri să se pună în practică? Răspunsul vine scurt şi la obiect: ei au vrut dar nu au fost lăsaţi să o facă.

Deunăzi, la aproape şase luni de la încheierea alegerilor prezidenţiale, după îndelungi analize ale experţilor cabinetului Boc, s-a stabilit că a sosit timpul. Doar coincidenţa a făcut ca momentul de maximă responsabilitate să se suprapună cu vizita reprezentanţilor FMI.

Să fi avut pretenţia ca aceste măsuri să se fi luat în plină campanie electorală ar fi fost total nerealist. Orice cetăţean cu un dram de lucididate e conştient de acest lucru. Cât despre demararea aşa-zisei reforme a statului în ca şi inexistenta perioadă de coexistenţă guvernamentală a PDL-ului cu mult huliţii pesedişti închegată la finele lui 2008, nici nu se pune problema. Cum să ai mână liberă când ai comunişti drept parteneri de guvernare!? Să nu ne mai aducem aminte de cei patru ani irosiţi de neascultătorul Tăriceanu. Patru ani?! Vă daţi seama câte lucruri bune s-ar fi putut face în patru ani de un guvern marca Boc?

Şi în plus, situaţia economică precară a României nu s-a acutizat doar pe fondul crizei mondiale sau a slabei gestionări a situaţiei. Există mult mai multe cauze, mult mai multe nuanţate care au făcut ca până şi bine-intenţionaţii oameni ai preşedintelui să nu poată preîntâmpina acest impas economic. Aici nu trebuie uitată nici contribuţia Guvernului Năstase în timpul căruia s-a furat în haită ca în codru. Să ne aducem aminte şi de Ion Iliescu şi incursiunile minerilor cu trenul, pe bani publici, la Bucureşti. Păi dacă domnul Băsescu ar fi fost ministrul Transporturilor în acea perioadă tulbure (nu că n-ar fi fost) şi-ar fi ştiut el ce vremuri îl aşteaptă în cel de-al doilea mandat, n-ar fi cerut el să se taie bilet dus-întors fiecărui justiţiar subteran în parte ca să pună banii la buget? De vină e şi Ceauşescu cu împrumuturile lui care au dus ţara în sărăcie. De vină sunt ruşii că nu ne-au înapoiat tezaurul. Să nu mai vorbim de influenţa nefastă a trioului Horea, Cloşca şi Crişan care au băgat zâzanie între ţărani. La fel şi turcii care ne-au secătuit vistieria cu fiecare dintre tributurile exagerate pe care le pretindeau. Nu trebuie să omitem nici influenţa nefasta pe care au avut-o triburile migratoare, în special pecenegii, asupra situaţiei economiei actuale a României, triburi care rulau galbeni neimpozabili şi distrăgeau oamenii de la muncă tot foindu-se prin ţinut.

Aşadar, dacă cineva afirmă că aceste măsuri drastice s-au luat într-un context economic la care s-a ajuns cu precădere din cauza guvernării PDL, înseamnă că acelui cineva chiar îi scapă the big picture-ul.

Ambalajul aparenţelor

Cine încă trăieşte cu impresia că lucrurile nu s-au pus pe roate în România se înşeală amarnic. Ori nu e la curent cu viaţa politică, ori e un simpatizant rău-intenţionat al opoziţiei.

În ciuda crizei, al cărei recul începe să se resimtă din ce în ce mai puternic şi în ţarcul mioritic, avem un guvern activ care şi-a asumat responsabilitatea într-un context economic extrem de nefavorabil, care luptă neîncetat pentru găsirea de soluţii viabile. Avem un preşedinte deschis la dialog care, atunci când vine vorba de interesul comun al oamenilor de rând, este capabil să treacă peste orgoliile sale politice pentru a pune în aplicare voinţa poporului de a modifica Constituţia tocmai pentru a pune umărul la epurarea clasei politice. Avem o justiţie mai funcţională ca niciodată în ultimii douăzeci de ani, ce sesizează şi nu se dă îndărăt atunci când este cazul să penalizeze neregulile săvârşite de înalţii demnitari, în timp ce parlamentarii, aflaţi sub presiunea unei profunde conştiinţe civice, aprobă ridicarea imunităţii colegilor săi întocmai pentru ca justiţia să-şi ducă la bun sfârşit demersurile, stârnind reacţii pozitive din partea presei internaţionale. Avem servicii secrete care apelează la mijloacele de obţinere a informaţiei – fie că acestea sunt dintre cele mai performante (obţinute prin satelit),  fie că sunt dintre cele mai banale (ascultarea telefoanelor) – doar pentru a sluji la respectarea legii şi a Constituţiei.
Avem un ambalaj capabil să camufleze în cele mai igienice condiţii ditamai căcatul. Cei cu mirosul ascuţit au sesizat probabil din timp acest lucru. Întrebarea care se pune acum este câţi dintre consumatorii de delicatese media cu arome politice, ca şi cele de mai sus, resimt gustul imediat ce apucă să le deguste şi câţi dintre ei le vâră, fără să stea prea mult pe gânduri, pe gât?