Cine-a trasOare?

• Martor şi tartor •

Pe 16 ale lunii ăsteia s-au stâns 31 de ani de când regele rock’n’roll-ului a fost găsit căzut de pe tron, în baie. Un lucru nu tocmai imbucurător.

Întâmplarea a făcut ca în seara ce s-a consumat în clar de juma’ de lună să mă aflu pentru ceva vreme în proximitatea grădinii de vară din parcul unde mă pitulez de obicei de caniculă, unde unul din nu puţinii artişti marca Elvis Presley întreţinea atmosfera deja fierbine cu un concert in memoriam. Acordurile sonore dădeau târcoale împrejurimilor, bruind ţipetele copiilor, mustrările mămicilor, bârfele bunicilor, galeria şahiştilor, pleoscăitul îndrăgostiţilor şamd. Orice s-ar zice, un zgomot ambiental de mii de ori mai agreabil decât orice simfonie a picamerelor sau orice manea polifonică.

Când deodată, în imediata apropiere a bancii pe care îmi odihneam başcheţii, s-au portit o suită de bubuituri. Cum au început, vigilenţa mi s-a împrăştiat în toate punctele cardinale. Ce-i aicea, unde-i aicea? S-au întors nemţii?! Se trage?! Se sare în aer?! Ne-au năpădit bombele sexy?! Dar nuuu… Erau artificii. Doar artificii. Da’ frumooooos. Foooarte frumos…

Devine uitător la cer cum majoritatea covârşitoare este distrasă de la orice activitate şi se lasă copleşită de spectacolul oferit de exploziile de lumini. Toate acţiunile se sistează, iar privirile sunt aţintite în sus, spre ploaia de culori. Bunici, mămici, tătici, copii, căţei, patroni, bugetari, corporatişti, vidanjori, electricieni, şomeri, studenţi, elevi, aproape toţi, se conectează cu gura căscată la eveniment.

De data asta, în timpul schimbului ăsta de focuri de artificii, eu unul m-am simţit ca într-un tuci plin cu popcorn. Nu mai era loc de refrene fredonate sau de proiecţii luminoase în mintea-mi; cuvintele ce se repetau sistematic erau următoarele: berbecii pe claie / florile să saie; berbecii pe claie / florile să saie; berbecii pe claie / florile să saie.

PS: Mă întreb cum de nu s-a făcut nici un fel de vâlvă la televizor, pentru că, după puţin timp ce spectacolul pirotehnic s-a gătat, mai mult de jumătate din Lună nici nu se mai vedea, fiind plină de umbre. Vă daţi seama câtă forţă?!

Maică-sa este model

• Martor şi tartor •

   Locuiesc într-un cartier gri, de capitală. Am tot felul de vecini, de toate culorile. De obicei, în fiecare seară de vară, la colţul aleii unde am intrarea în bloc, se adună un grup compact de cetăţeni (de fapt, cetăţene) cu drept de vot, flori de vândut şi puradei fără număr, fără număr. Aseară am surprins o discuţie aprinsă, în care se făcea un angajament ferm, de viaţă: „…voi fi o mamă model !”. Imediat după declaraţie, una din progeniturile creaturii a fugit în stradă, hlizindu-se cu o pungă de bomboane agricole în mână. „Fă, n-ai auzit ce-am spus ?? Treci aici şi învaţă să numeri..Ti-am zis că o să fiu o mamă model, băga-mi-aş pu*a !”. Cârdul a început să râdă. Părul meu a continuat să cadă.

Un cal la Metallica

• Martor şi tartor •

Weekend-ul trecut am avut stupoarea sa descopar ca posed un puternic nucleu cleptoman. Nu, n-am furat bani, bibelouri cu berze intr-un picior sau mileuri de marimi mici si medii de pe televizoarele vecinelor gospodine, si n-am furat nici meseria de smecher, cu tot cu bratara de aur, a vreunui baiat valabil posesor de BMW. Tanti-n alb intr-un picior, ghici mireasa ce-i? “Doi, zece… doi, zece… s-a furat mireasa!”. Exact! Am furat mireasa. Grupul conspirativ “Unde pentru microunde”, sub indrumarea atenta a unui expert al genului, ce a coordonat operatiunea din umbra, a bifat prima victima in randul proaspetelor neveste.

Trebuie sa precizez ca adevaratii artizani ai furtului de mireasa (cei care au asigurat filajul 24 din 2 ore, cei care au profitat de momentul de neatentie al lui ginerica, dar si al celuilalt grup interesat in rapirea subiectului, si nu in ultimul rand, cei care au sustras victima efectiv din somptuasa locatie, direct pe usa din fata si nu prin fundul vreunui tunel ferit de ochii vigilenti ai lumii) au fost doar doi dintre camarazii mei conspirativi. Unul dintre ei, un cal vorbitor, maestru al deghizarilor, a ales a se deghiza, in noaptea actiunii, intr-un mare dansator, galopand pe rand sarbele si luand la trap toate batutele eliberate din boxe in arena de dans.

Agentul Je (adica lă… Bi-lă) a lasat sticla de guler si a luat microfonul de coada cand a venit vremea rascumpararii. Deci, dupa ce s-au incheiat tratativele, m-am simtit ca Mircea Geoana. Si cand am afirmat asta, cu siguranta m-am referit la senzatia indusa de zecile de blituri atintite asupra mea, ca asupra unui om ce e luat in serios. O sa intram in istoria nuntii ca fiind cei care au deranjat valsul. 1,2,3… 1,2,3…

Odata cu incheierea negocierilor, care au curs intr-un singur sens – adica “zi ba ce dai ca sa acceptam oricum”, s-a facut si primul pas in vederea realizarii unei premiere absolute in randul cabalinelor iubitoare de muzica rock. Suntem pe cale, pe carare sau pe ulita, sa vedem primul cal pe gazon, la un concert Metallica. Multumim lui ginerica pentru epatarea aripei sensibile si uram calului sute de metri patrati de gazon mestecabil si note cat mai inalte si de cat mai buna calitate.

Inca o data, casa de piatra mirilor si cuibusor plin de nebunii! ;)

PS: multumesc calului pentru privilegiul de a ma fi purtat in calarea-i si atunci cand i-a rapit mult ravnitul autograf lui Fuego, marea aparitie a serii, care a surclasat deloc misterioasa disparitie a miresei. “Toata lumea danseaza cu mineeee Tu ai zice sa dansam amandoi”.

AkaTrist

• Martor şi tartor •

In genere, modernitatea rupe puntile sinelui catre divinitate si toarna asfalt peste potecile ce inca mai razbat prin zumzetul urban in cate-o oaza de liniste spirituala. Este un compromis pe care omul l-a facut atunci cand si-a asumat evolutia. “Intalnirile” cu Dumnezeu, fie ca e al lor sau numai al tau, se consuma din ce in ce mai sporadic.

Nu stiu ce faceati voi duminica trecuta – 25 mai – la ora 15:00, dar eu imi dadui seama ca am dat un mare rateu. Nu, n-am ratat nici un concert in aer liber cu acorduri de rock electoral sau vreo lansare de carte cu cafea fara zahar si piscoturi moca. Si n-a fost nici o noua impleticire revolutionara de genunchi a lui Banica Jr. in vreun show tv pe care l-am ratat sau sa zic ca e vorba de biletul de la loto cu numere infrangatoare pe care l-am uitat in camasa proaspat apretata.

Motivul e cu totul altul. Motivul e ca nu am apucat sa-mi depun cererea de implinire si de fericire si de mantuire cu ocazia unui eveniment unic si anume “marea inaugurare a Catedralei Credintei”.

Pliantul, hartie ecleziastica de stergere a pacatelor, se desfasura pe patru pagini de o foarte buna calitate grafica si jongla, in esenta, cu cam acelasi tip de mesaj de care o parohie are nevoie cand vrea sa-si incrementeze numarul de enoriasi. Mie mi-a sarit in ochi, zguduindu-mi intreg echilibrul microcosmosului interior, doar formularul tip caruia i-am facut si-o poza de proasta calitate in ordinea bitilor de mai jos:

Unu la scris de mana: de ce nu are rubrica cu semnatura si data? De unde stie Domnul cine a intocmit cererea si daca aceasta este expirata sau nu. Doi la scris din tastatura: se pot completa astfel de formulare si on-line? Trei: cum se rezolva conflictele de genul: vecinul zice sa-i traiasca capra o suta de ani, iar eu zic sa-i moara exact capra aia cat mai curand posibil? Cine are intaietate? Cel care a scris primul sau cel care e mai persuasiv in cele scrise? Sau se ia dupa golaveraj?

Oricum, presupun ca daca nu contrabalansezi cererea cu o mica suma de bani, cu cat mai mare cu atat mai convingatoare, divinitatea nici nu se va sinchisi sa-ti citeasca doleantele. Toata desartaciunea mea s-a cristalizat in nari, motiv pentru care oaia ratacita din mine n-a gasit nici de data asta turma. Numai oameni rai, oameni buni!