La Scînteia, cuib de propagandă gastro-lichidă

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   la-scanteia

   Un prieten mi-a povestit la un moment dat despre o cârciumă interesantă, pe undeva pe Ferdinand. Îmi spunea ceva despre relicve comuniste, barmani pletoşi, muzică bună şi mâncare pe măsură. Apoi, mi-a mai spus că a ajuns acasă la patru dimineaţa, rupt în fund de băutură. Păi, în acest caz, cum să-l cred? Drept urmare, mi-am luat inima în dinţi, portofelul în buzunar şi am purces spre locaţia cu pricina. Pentru studiu, evident.

   Aşadar, mergând pe bulevardul Ferdinand, între Foişorul de Foc şi intersecţia cu Mihai Bravu, am nimerit la numărul 73 restaurantul La Scînteia. Situat într-o casă cu etaj şi demisol, pare în regulă de afară, mai ales că imobilul este renovat. Odată pătruns pe tărâmul localului cu nume comunist, prima mă loveşte terasa. Neaglomerată, aşa cum se întâmplă de obicei pe la noi, maxim cinci sau şase mese şi frumos aranjată. Un copac imens străjuieşte curtea, deci atmosfera este liniştitoare. Intru în interiorul casei, transformat într-un restaurant, aşa cum spuneam mai devreme. La demisol este o cameră cu patru mese, simplu decorată şi numai bună de rezervat cu prietenii pentru onomastici sau jocuri de societate. Sau, pur şi simplu, pentru a bea în linişte, mai ales că vis-a-vis este şi buda, nefiind astfel obligaţi să parcurgeţi distanţe apreciabile.

   La  următorul nivel ne lovim de bar şi de alte două încăperi. Una este mai tot timpul rezervată barmanilor, rudelor şi prietenilor acestora. Sunt trei mese dar găsim agăţat pe perete şi un televizor LCD. Decorul nu sare cu nimic în ochi şi nu prea se leagă de numele locaţiei. Cealaltă încăpere are urme comuniste, respectiv poze cu Ceauşescu, Stalin, frânturi din documentele vremii şi cărţi propagandiste aşezate frumos pe poliţe. Stând la o bere cu un prieten de-al meu în respectiva cameră şi belind ochii pe decorurile din jurul nostru, am avut o revelaţie ascultând muzica locului, în speţă System of a Down, Sepultura, Type o’Negative, Iron Maiden: cum se pupă, oare, cele două mesaje din încăpere? Cum s-au înţeles rockerii cu sistemul comunist?

   La ultimul etaj, încă o cameră pentru delectare, decorată mai spre Elisabeta Rizea şi camarazii săi de luptă. De asemenea, găsim şi o terasă la acest nivel cu doar patru mese şi destul de prietenoasă. Pe timpul verii berea rece şi coroana copacului de deasupra pot face un pic de masaj mental, ajutându-ne să uităm de cele cincizeci de grade Celsius ale aerului. Oricum, cârciuma este dotată  cu aer condiţionat, deci putem să ne ferim de fotonii sorinelului şi în interior. Bucătăria este pentru cei care nu sunt extrem de pretenţioşi iar preţurile sunt mai jos decât cele din centru. Există în meniu si oferte de genul „parizer pe ziar”, pentru cei care sunt legaţi temporal de perioada cu pricina. Eu am mâncat şi în căminul studenţesc aşa ceva (sau mai nasol) şi nu eram pe vremea adepţilor lui Lenin. Mă rog… Lunea bucătăreasa este liberă, ne-a explicat o domnişoară cu piept generos şi ipostază de rockeriţă, care serveşte pe terasă. Este de remarcat şi un nene trecut de patruzeci de ani, cu păr lung şi alb, barbă pe măsură şi tricou cu Maiden, care mai tot timpul (mai ales spre final de program) se plimbă împuşcat în aripioare. La un moment dat, o vom face şi noi.

   Hai, lăsaţi calculatoarele închise şi treceţi la bere.  La o vreme caldă, merge o bere rece. Caldă, rece, adjective.

Cursa de trei staţii blat

• Martor şi tartor, Promo •

Săptămâna trecută, pentru a nu ştiu câta oară – că mi-e şi ruşine să mai spun, am fost încolţit de tantiile controloare de pe R.A.T.B. în timp ce, chipurile, făceam blatul. Uit! Uit doamnă, uit! Uit mereu să-mi compostez portofelul electronic. Dacă uit, aşa-mi trebuie!

Circul cu autobuzul doar trei afurisite de staţii şi nu există săptămână scursă din calendar să nu dau nas în nas cu aceste Powerpuff girls ale RATB-ului, chit că sunt sau nu în clandestinitate, măcar o dată. A nu se înţelege că am ceva împotriva activităţii desfăşurate de ele sau că încurajez în vreun fel blatul. Nu nene! Dacă m-au prins, să mă ardă. Data viitoare când mă voi urca în autobuz, nu o să-mi mai umble mintea creanga prin pădurea de mâţişoare ce şi-au scos capul la aer din decolteuri. Data viitoare primul lucru la care mă voi gândi, va fi să-mi compostez biletul/cartela, şi o voi şi face.

Dar vedeţi voi, tocmai aici este buba. Oricât de intransigenţi se afişează ei, controlorii reatebişti, imediat ce şi-au identificat „victima”, oricât de bine se ţin, unii dintre ei, pe parcursul negocierilor micii atenţii ce pune capăt disensiunilor, nu descurajează în niciun fel această practică dacă nu aplică legea până la capăt. Nu corectează nimic din proastele obiceiuri dacă cei prinşi nu-şi plătesc, cu lei grei, amenda şi implicit şi greşeala făcută. Ei îşi îndeplinesc norma făcând presing până prind un naiv iar blatiştii învaţă să facă pe proştii până ce controlorii se înduplecă şi îi lasă în pace. Şi ne înscriem iar şi iar în acelaşi cerc vicios.

Dintre toate cazurile în care am fost prins călătorind clandestin pe RATB, în cazul de faţă m-am aflat poate cel mai aproape de legalitate. Preluat de o doamnă controlor la numai câteva secunde după ce m-am urcat în autobuz, aş fi putut pretins vehement că nu am avut vreme să efectuez o validare. Dar asta contează mai puţin. Odată ce aparatul de taxat n-a făcut UTIiii sau clanţţţ, nu călătoream în regulă. Refuzând să mă legitimez, pe motivul că nu am niciun act la mine, sau să-mi plătesc pe loc suprataxa de 50RON, am convenit amiabil şi de comun acord să mergem frumuşel la poliţie pentru legitimare unde, aşa cum am fost informat de către aceleaşi stimabile doamne, urma să plătesc o amendă între 500 şi 1000RON.

Conştiinţa civică, acest paratrăsnet al micilor matrapazlâcuri zilnice, alături de o curiozitate masochistă ce-mi apăsa buzunarul, mă năpădiseră. Era timpul să-mi asum greşeala. Era timpul să ajung şi la poliţie.

Un tânăr îndrăzneţ, uşor insolent, a încercat să ne sară în apărare, mie şi domnişoarei aflate în aceeaşi situaţie ingrată ca şi mine, acuzând sumele enorme pretinse de controloare. Lasă, frate că nu semnez eu aşa, orice. Mă documentez înainte... O altă tanti susţinea complice că parcă m-a văzut când mi-am compostat un biletul. Nu doamnă, n-am compostat nimic. Chiar am uitat. Lucrurile păreau clare. Cu uşa din dreptu-mi blocată, lăsasem în urmă staţia unde ar fi trebuit să îmi termin călătoria cu autobuzul, iar peste două staţii urma să coborâm cu toţii având destinaţia Secţia de Poliţie. Am ales să-mi ţin gura şi să-mi fac planul de bătaie de pe secţie.

Dar, na belea! Tot planul s-a năruit când, văzând că nu se poate scoate nimic de la noi – nu tu acte, nu tu bani pentru amendă, pardon… suprataxă – am fost, inexplicabil şi brusc, „iertaţi”. Păi ce facem doamnă, nu aţi spus că mergem la poliţie? Răspunsul n-a întârziat să apară: data viitoare să fiţi mai atent. Duduile au coborât, iar eu am rămas uitându-mă lung la ele… Nereuşind să-mi desprind zâmbetul amar de pe buze, un palid sentiment de satisfacere îmi dădea târcoale: ‘ete c-a ţinut şi de data aceasta.

Leii puţini din Leu

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   cantina-leu

   Toată lumea vorbeşte de criză financiară, economică sau de altă natură. Mie mi se întâmplă, de cele mai multe ori, să fiu în criză de timp. Iar când se apropie ora prânzului, criză de stomac. Corelat cu partea economică, sistemul meu de ghidare către sala de mese m-a îndrumat în ultimele zile spre vechea locaţie de studenţie. Mai exact, în Complexul studenţesc Leu. Şi, surprinzător, nu la Jegosul, pentru a înmuia neuronii în berea la halbă şi a privi mai apoi tâmp în cioburi, ci în cantina „groapă”, aflată în dreapta intrării în Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii (alături de Jurnalistică şi Psihologie).

   Complexul studenţesc Leu îmi aduce aminte de anii în care foamea nu era o senzaţie greu de înfruntat, mai ales dacă trupa de „beţivi ordinari”, aşa cum îi plăcea administratorei căminului C să ne alinte, era mai tot timpul reunită şi pusă pe şotii. Mai un şotron, mai un diafilm, mai o chitară, uite aşa reuşeam să împăcăm stomacul. În prezent, nu mai reuşim să păcălim la fel de uşor organul cu pricina, în consecinţă mai trebuie să-i dăm şi de lucru. Aşa cum puneam mai devreme, cantina din Leu, cea din dreapta intrării în clădirea facultăţii, mi-a dat ocazia să redescopăr mirosuri şi figuri din trecut. Decorată în vechiul stil al cantinelor comuniste, cu aceleaşi personaje la servire ca acum opt ani şi păstrând acelaşi iz de mâncare gătită cu aceleaşi ustensile de zeci de ani, locaţia cu pricina este, paradoxal, şi o oază de tinereţe, mai ales prin prisma clienţilor săi. Cine reuşeşte să dea o fugă până acolo în jurul prânzului, se poate considera norocos din punct de vedere gastronomic, precum şi economic. Ideal este să prinzi coada de ora 12-12:15 astfel încât să nu amâni cu mai mult de zece minute desfătarea papilelor gustative. Doamnele care servesc sunt amabile aşa cum le stă bine unor personaje de vârsta dumnealor şi chiar te îndrumă către meniul potrivit. Tăvile din plastic şi tacâmurile din inox seamănă cu cele folosite de bunici în perioada interbelică dar nu reprezintă un impediment în momentul în care eşti fericitul interlocutor al ospătăreselor. Deja îmi plouă în gură.

   Meniul este destul de variat şi acoperă o paletă largă de gusturi ale clientelei. Ciorbele sunt excepţionale, la fel şi felurile secundare, ca să le zic aşa. Există şi variante de desert, respectiv prăjiturile din cofetăria copilăriei, precum şi sucuri sau bere. Evident, nu se fumează. Atmosfera, aşa cum spuneam, este sub media luxului din restaurantele din branşă dar pentru cei care nu ţin cont de aceste aspecte, chiar nu contează. Am remarcat faptul că, deşi afară aerul are în jur de 35 de grade, în cantină este răcorel. Dar să revnim la partea economică. Păi, cu numai 8 lei noi, am servit aşa: o ciorbă de fasole, iahnie de fasole cu şniţel de pui şi o salată de varză. A, şi cinci felii de pâine. Sau, săptămâna trecută, am avut o altă combinaţie: ciorbă de perişoare, salată orientală, mâncare de fasole verde şi un piept de pui prăjit. Cu pâine, normal. Am plătit numai 12 lei noi. Ia să vedem, ce platou mi-am mai construit…Ciorbă de pui cu tăiţei, ardei umpluţi şi pâine, din nou. În total, şapte lei şi patruzeci de bani. Mai zic? Să nu uit, intrarea în campus, dacă vii cu maşina, te costă un leu, la negru. Sau doi lei cu chitanţă. Programul este de luni până vineri, cu închidere la ora 20:30. În general, dacă un fel de mâncare se termină, nu se mai prepară în ziua respectivă (în special la ciorbe).

   Una peste alta, pentru cei care au gustat în mod constructiv şi distractiv viaţa de cămin, reîntoarcerea la atmosfera unei cantine studenţeşti ar fi de bun augur. Mai ales dacă preţurile au rămas ca în tinereţe iar mâncarea seamănă cu cea adusă de nenea mecanic de locomotivă. Poftă mare, dacă daţi o tură!

De ce maneaua?

• Editorial, Frustrări din cartier •

Adusă în Balcani din vistieria culturală a Imperiului Otoman, maneaua se lăsa cântată şi ascultată doar la curţile domneşti sau în grupurile marilor boieri ai vremii. După o lungă perioadă în care a stat ascunsă în negura timpului, ea a fost adoptată, la jumătatea secolului trecut, de către comunităţile ţigăneşti drept o alternativă facilă a muzicii lăutăreşti şi promovată ca şi o altfel de muzică de petrecere, dându-i-se o cu totul nouă faţă. În zilele noastre, maneaua a atins apogeul. Întrebarea care se pune este de ce?

Atracţia românului pentru muzica de petrecere, afinitatea pentru versuri licenţioase sau împărtăşirea ideilor din versurile manelelor, toate acestea au dus, alături de inexistenţa unor repere muzicale şi lipsa unei minime educaţii în acest sens, la crearea şi accentuarea mult controversatului fenomen al manelelor de astăzi.

La sfârşitul anilor 2000, maneaua încă era văzută ca un nou stil de muzică de petrecere. Lumea agrea sau dezavua maneaua în aceeaşi măsură în care tolera sau nu muzica de petrecere. Versurile sterile, opulenţa dizgraţioasă a interpreţilor sau mesajele acestora devenite deja stereotipuri nu deranjau. Vinul şi voia bună le luau faţa. Fenomenul era încă sub control. Imediat ce s-a constatat că maneaua prinde la public şi că se fac bani frumoşi de pe urma ei, noi şi noi ageamii au aderat la acest gen. În 2002-2003, când s-a constatat amploarea fenomenului şi s-a lansat o puternică ofensivă împotriva acestui gen muzical, era prea târziu. Maneaua era deja pe val.

Lumea bună de astăzi urăşte visceral maneaua, omiţând în multe din cazuri să se întrebe şi de ce a fost posibilă o asemenea propagare a acesteia în societatea românească. Astăzi, în plină manelizare – aşa cum multora le place a spune – a devenit ceva de bon-ton, este un mod de a te evidenţia pozitiv, atunci când spui că urăşti maneaua. Dacă urăşti maneaua eşti implicit zece clase peste cel care o ascultă. Un aspect valabil, în genere, ţinând cont de nivelul intelectual al celor ce cochetează cu acest stil muzical. Însă, totuşi, nu te poţi considera mai breaz doar pentru că nu agreezi un stil muzical.

Lăsând la o parte carenţele cultural-artistice şi afinitatea balcanică pentru şpriţ şi petrecere, personal cred că propagarea manelei, în forma ei actuală, a avut o aşa mare aderenţă la publicul român, pentru că modul în care amintesc maneliştii de îmbogăţirea subită de pe urma fraierilor şi excesul de şmecheire pe secundă înregistrată pe bandă, se potrivesc ca o mânuşă pe societatea românească post-decembristă. Românul nu ştie să preţuiască munca sau lucrurile obţinute prin muncă din moment ce în epoca trecută, statul se angaja să-i asigure un loc călduţ atunci când venea vorba de înregimentarea în câmpul muncii. El preferă să îi cadă din cer, nefăcând mare lucru, întocmai cum este amintit obsesiv şi în versurile manelelor. Munca cinstită este apanajul fraierilor. Fraierii munceşte. Şmecherii pă fraieri îi prosteşte este un slogan din ce în ce mai des întâlnit, nemaiavând legătură cu originea etnică sau statutul social al celor care-l susţin sau îl promovează. Dacă mai socotim şi proverbiala trăsătură de descurcăreţi a locuitorilor spaţiului mioritic, caracteristică exploatată la maximum în versurile manelelor, devine şi mai limpede de ce a prins atât de bine maneaua la români.

Maneaua a reuşit să se instaleze în societatea românească, definind noi tipologii sociale ale individului. E suficient să afli despre cineva că ascultă manele şi să ai tendinţa în a-l eticheta incult sau avid de şmecherie.

Problematica manelelor nu a fost creată şi întreţinută de cei care o ascultă sau o promovează; adevăratele cauze ale acestui fenomen stau în spatele motivelor ce au determinat auditoriul să adere la un astfel de curent muzical. Muzica în sine nu este decât o extensie a trăirilor sau a nevoilor persoanei ce o ascultă. Iar pentru a ameliora efectul manelizării, e nevoie să se umble mult mai adânc în măruntaiele problemei şi nu este suficientă doar o marginalizare a fenomenului.

Hegemonia manelelor va intra în regresie atunci când societatea românească va da primele semne de vindecare. Până atunci va fi nevoie de un substitut care să răsune în urechile devoratorilor de gen, luând locul manelelor. Că acest substitut va fi muzica tradiţională românească, muzica lăutărească autentică sau oricare alt tip de muzică neaoşă sau nu, rămâne de văzut. Golul va trebui umplut cu ceva.

Spune-mi ce asculţi ca să-ţi spun dacă mă interesezi

• Editorial, Frustrări din cartier •

   manea-sau-nu

   Am o cunoştinţă care ascultă manele. Nu doar la chefuri sau la băute, ci mai tot timpul, mărturisind că simte acest gen muzical până în măduva oaselor. Nu deranjează vecinătăţile cuibului propriu cu preferinţele sale în materie de sunete şi nu agasează grupul. Dimpotrivă, uneori este enervant de politicos. Are lucrurile aranjate într-o matrice suspect de obsedantă, aruncă gunoiul la coş şi ajută bătrânele să treacă strada. Îi mai scapă câte o înjurătură păcătosului, rar ce-i drept. Cedează locul în tramvai şi salută tot timpul în lift. Dar el ascultă manele. Iar eu nu-l plac. De altfel, nu-mi plac cei care fac mizerie, cei cărora le urlă muzica din pereţi, nu-mi place demagogia, ipocrizia şi nesimţirea. Nici lui nu-i place acest tip de oameni.. Un om simplu, cu facultate şi cu idei peste media turmei. Dar eu nu-l plac. Şi nu suport sistemul de valori raportat la bani, maşini, carne tânără. Nu mă identific cu aceste repere. Întocmai ca amicul meu, manelistul.

   Am un prieten care ascultă rock şi jazz. O muzică de calitate, aş spune eu. Uneori, se îmbată şi face scandal. Se pişă în lift dar într-un mod amuzant. Aruncă pe jos pachetul gol de ţigări, pentru că oricum ţara este de căcat. Şi înjură cât îl ţine repertoriul, indiferent de audienţă. Dar eu îl plac pentru că ascultă rock. Şi pentru că urăşte manelizarea. Nu-şi doreşte copii pentru că sunt o povară şi viitorul nu le-ar da nicio şansă. Nu-l interesează, de altfel, viaţa politică, socială sau economică. Ascultă rock iar eu îl plac. Pentru că nu este manelist.

   Nu ratez nicio ocazie în a-mi arunca dizgraţia peste non-valorile din cotidian. Mizeria, nesimţirea, nepăsarea sunt tumori ale unei societăţi confuze, aşa cum este a noastră. Comparaţiile se fac în majoritate greşit, pe de altă parte. Judecăm oamenii şi nu ne putem abţine să nu o facem. Judecata, însă, în mod evident se raportează la valori subiective şi nu obiective. Urâm maneaua sau maneliştii? Urâm pletoşii sau muzica pe care o ascultă? De fapt, este corect în a cataloga oamenii după stilul muzical adoptat, chiar dacă tiparul este dat de majoritate? În fapt, nu mai bine privim în curtea noastră, curăţând mizeria făcută de noi înşine? Până la urmă, ca un rocker convins ce sunt, de ce nu manea?

Tineri politicieni cu stofă murdară

• Martor şi tartor, Promo •

   Am primit pe adresa redacţiei un mesaj din partea unei cititoare cu drept de vot şi nehotărâtă în acest an cui să-i dea dreptul de a o reprezenta. Am putea spune că, într-adevăr, alegerea este una destul de grea, dacă nu chiar imposibilă.  Stând astfel şi gândindu-ne la alegeri, am observat că mesajul ne poate oferi cheiţa către rezolvarea problemei. Ia să vedem!

   Îl cunoaşteţi pe domnul Cornea Gheorghe Claudiu? Nu? Nici noi. Dar vă putem oferi nişte detalii. Într-una din zilele trecute, undeva pe la ora când se visează strategiile de dezvoltare ale economiei, deci pe la ora două dimineaţa, un grup de cetăţeni români, tineri, plătitori de taxe, se întorceau către casele lor, luate cu credit de la bancă şi aflate în cartierele curate, civilizate şi liniştite ale oraşului, aşa cum sunt aproape toate cartierele din ţară. Că doar aleşii poporului se îngrijesc de aceste aspecte. Dar să nu fim ironici. Aşadar, grupul de mai sus, coborând dinspre Poarta Schei din Braşov, îşi luă avânt către trecerea de pietoni apărută în cale pentru a-şi muta paşii pe cealaltă parte a carosabilului. Gândurile şi râsetele le fură întrerupte, întocmai ca în filmele cu gangsteri şi poliţişti, de scârţâitul roţilor unui Renault negru care era cât pe ce să li se suie în spatele lor de cărăuşi de rate la bancă şi impozite la stat. Prima reacţie a fost similară cu cele întâlnite uneori şi pe stadioanele de fotbal (înjurături, degete mijlocii, şerveţele aruncate pe parbriz). Eee, acum devine interesant. Din maşină, într-o întreagă scenă de suspans, că să vezi ce matahală o ieşi, că hai să mergem, iese un personaj similar celor asociate cu brandul Hi5, îmbrăcat rozaliu, strălucitor şi cu urmă de pipiţă pe scaunul din dreapta. Şi dă-i replici!

   Reacţia domnului posesor de cai putere a fost, probabil din obişnuinţa căpătată în momentele când sunt opriţi de poliţie în trafic cei ca dumnealui, să pună mâna pe telefon. Cum dom’le, da’ cine sunt tinerii ăştia neobrăzaţi care îndrăznesc să-i tocească plăcuţele de frână pe trecerea de pietoni, ia hai să apelăm poliţia! Lucru cu care grupul posesor de inimă în gât a fost de acord, chiar s-a oferit să susţină un dublaj al apelului. Diferenţa a fost faptul că ei chiar au chemat băieţii cu caschete, în timp ce şoferul a apelat o altfel de poliţie, şi anume personală, aflată în două BMW-uri negre. Între timp, bogatul său bagaj de înjurături se revărsa peste întregul peisaj. Şi pentru a fi sigur că momentul acesta le va rămâne veşnic în amintire, domnişorul paietat a scos arsenalul greu, respectiv cartea sa de vizită (!) pentru a le arăta el supuşilor cine este stăpânul şi că nu vor scăpa nemustraţi. La şirul de întrebări cum că „stai aşa, dar legea nu este aceeaşi pentru toţi? Nu toţi trebuie să respectăm regulile de circulaţie la fel? Încălcarea lor nu atrage aceiaşi pedeapsă pentru toţi?” au apărut brusc nişte interferenţe între căile de comunicare interioare ale băieţaşului. Privind către don’şoara care asista pasivă la scenă, din maşină, a mai stors câteva mizerii vocale după care a demarat în trombă. Şi cum poliţia recomandă să nu conduci nervos, dumnealui a vrut să dovedească faptul că miliţienii au şi ei dreptate câteodată: doi motociclişti au fost la un milimetru de a fi şterşi de maşină şi de pe faţa pământului de către individ.

   Dar pentru a nu oferi un final lipsit de personajele amuzante, apar şi poliţiştii până la urmă. ’Nă seara! Trebuie date declaraţii dar chiar şi aşa nu prea e nimic de făcut, că aşa sunt ăştia, că pot contesta şi alte ideologii moderne…Scărpinatul e de bază!

   Dar hai să ne cunoaştem mai bine, îi propunem domnului Cornea. Am remarcat faptul ce este consilier judeţean, deci membru al Consiliului Judeţean Braşov în Comisia pentru activităţi Ştiinţifice, Învăţământ, Cultură şi Culte, un nume la fel de pompos precum apariţia în sine. În acelaşi timp deţine şi o funcţie de consilier local în Zărneşti. Şi cum viitorul ţării este de aur, mai ocupă şi funcţia de Prim vice-preşedinte al organizaţiei de tineret PD-L din Braşov. Ultimele sale  declaraţii de avere şi de interese sunt din ianuarie 2008 (sursa fiind site-ul Consilului Judeşean Braşov), unde sunt trecute ca proprietăţi un cont de 35 000 lei la bancă, 1600 mp în Zărneşti precum şi participaţia de 50% la SC CFC Creative SRL. Firmă care, cercetând Ministerul Finanţelor, nu a avut niciun fel de activitate de la înfiinţarea sa (mai 2007) şi până în prezent. Pentru 2009 nu este declarat nimic, dă-o dreacu’ de lege. Aaa, să nu uităm, candidatura sa din 2008 a fost girată de primarul Braşovului, George Scripcaru.

   Întorcându-ne de unde am plecat, se pare că nu am găsit rezolvarea problemei. Greu, dom’le, cu votul ăsta. Noi propunem, în continuare, să trecem la curăţenie. Să adunăm toate gunoaiele şi să le dăm foc. Acesta, deocamdată, este cel mai bun răspuns.

 

Am avut o tentativă de a-l suna pe domnul consilier şi de a-i da ocazia să ne povestească varianta dumnealui. Dar pentru că cititorii noştri sunt mai credibili decât orice politician român, am luat-o de bună pe cea de mai sus. Oricum, sperăm că articolul va fi citit şi de domnul Cornea Gheorghe (ne vom îngriji noi de asta, doar are adresa de e-mail pe cartea de vizită), invitându-l chiar la un drept la replică online şi public. A-propos de adresa dumnealui de e-mail, cititorii-votanţi îi pot trimite oricând mesaje de încurajare.

carte-de-vizita-1

Gunoiul din viaţa ta

• Editorial, Frustrări din cartier •

În ultima perioadă s-a pus din ce în ce mai frecvent problema selectării deşeurilor. O chestiune de bun simţ, dincolo de impactul pe care ar trebui să-l aibă asupra mediului. Selectarea gunoaielor aduce după sine reciclarea unora din ele, în scopul economisirii de resurse, reducerii de costuri sau, din nou, protecţiei mediului. În perspectivă, generaţiile următoare se vor bucura de un viitor mai curat, strâns legat de decizia fiecăruia din timpul prezent, de a-şi gestiona mizeria responsabil.

Din păcate, consumul exagerat al generaţiei noastre produce destule pagube lumii care ne găzduieşte. Începând de la pungi de tot felul, hârtii, pliante, plastice, cauciuc sintetic, detergenţi şi până la arsul becurilor în miezul zilei, totul a degenerat într-o permanentă apariţie de gunoaie, care mai de care mai pestriţe şi mai nocive. Lumea le vede dar le ignoră. Sunt din ce în ce mai mulţi care nu par a fi deranjaţi de mizeriile ce le intră în ochi zilnic. Gunoaiele le întâlnim la tot pasul şi am început uşor, uşor, să le considerăm parte din viaţă. Ne dorim, poate, să le eliminăm dar nu facem nimic concret. Nici mirosul nu ne mai uimeşte.

Iau un exemplu cotidian: campania electorală înseamnă consum de resurse (degeaba), şi multă mizerie rămasă în urmă. Afişe, pliante, bannere lăsate de izbelişte. Gunoi peste gunoi şi oameni nepăsători. Mai nocivă este, însă, murdăria izvorâtă dintre mesajele postate în hârtiile de pe jos. Un gunoi care, trist, face parte din cotidian. Nu poate fi reciclat, nu poate fi ars, nu este biodegradabil. Stă printre noi produs, în esenţă, tot de noi. Este toxic şi ameninţă tot mai tare viitorul.

Avem puterea de a curăţa mizeria. Decizia de a arunca hârtia la coşul de gunoi sau de a refolosi sticla de plastic este a noastră. În acelaşi mod, putem face să dispară deşeurile din politic. Organizat, selectiv şi definitiv. Gestul de azi schimbă viaţa de mâine. Copiii noştri ar avea aer curat şi sufletul împăcat. Tot ce trebuie să facem este să ne luăm ustensilele de curăţat şi să ieşim în stradă. Avem ceva de muncă dar merită.

Gunoiul de sub preş

• Editorial, Frustrări din cartier •

În percepţia cetăţeanului român, spaţiul public este spaţiul pe care autorităţile ar trebui să-l gestioneze prin excelenţă. De ce ar exista o minimă contribuţie şi din partea locuitorilor urbei? Nu plătesc ei impozite la stat? Primăria să se ocupe! Şi nu s-o face gaură în stratul de ozon dacă aruncă unul o hârtie pe jos.

Ce-i mai interesant este că românii nu sunt o naţiune în care noţiunea igienei sau a curăţeniei în general ar lipsi cu desăvârşire, aşa cum se întâmplă în India, de exemplu. Culmea este că la noi este dezvoltat un adevărat cult al curăţeniei în rândul majorităţii familiilor simple. Şi când spun asta mă refer în special la breasla gospodinelor, care, în lipsa unor altor preocupări mai creative, îşi consumă o mare parte din energie în scopul întreţinerii unei curăţenii lucii în propriul cămin. În lipsa altor atuuri, cultul curăţeniei căminului este un mijloc de valorificare.

Atunci de ce nu se reflectă acest cult şi când vine vorba de curăţenia publică? De ce nu se poate trăi armonios din punctul ăsta de vedere şi într-o comunitate? Fie că este vorba de gospodine obsedate de curăţenie, de oameni cărora le place curăţenia sau de indivizi cărora le displace mizeria, cetăţeanul, în special cel de oraş, nu este familiarizat şi nu rezonează la noţiunea de curăţenie publică. Conceptul de comunitate este unul extrem de vag conturat. Tot ce se făcea înainte de ’89 şi ţinea de întreţinerea mediului înconjurător se făcea în slujba Partidului şi nu a comunităţii. Atunci când sunt solicitaţi la lucru în slujba comunităţii, oamenii încă mai fac proiecţia pe muncile patriotice făcute în slujba Partidului. Procentul celor urzicaţi de vechiul sistem este din păcate insignifiant în raport cu cel al indivizilor care îmbracă haina nesimţirii curate, atunci când vine vorba de mizerie.

Câtă vreme gunoiul a părăsit spaţiul privat, cetăţeanul de rând nu mai este interesat de destinaţia acestuia. Cel mai important este să fie curat acolo unde îşi aşterne să doarmă. Aruncă gunoiul pe geamul de la bucătărie, aruncă scrumiera plină de mucuri de ţigară pe geamul de la maşină, aruncă punga goală de seminţe în plină stradă. Durere de pulă tipic românească. Ceea ce contează e ca pantofii să fie lună, dunga pantalonului să fie intactă, tricoul să înţepe nara cu parfum scump şi tabla maşinii să strălucească încât să-şi facă freza în ea.

Dincolo de teama contravenţiilor la care ar trebui să vegheze autorităţile, într-o societatea civilizată e absolută nevoie să existe şi minimum educaţional al individului vizavi de întreţinerea curăţeniei în spaţiul public. Amprenta civilizaţiei e nevoie să se facă văzută şi la acest nivel; altfel nu am fi decât nişte primate împopoţonate şi spreiate ce-şi plasează dejecţiile de zi cu zi oriunde în jungla urbană.

Prima casă, primă crasă.

• Frustrări din cartier, Promo •

 

  casa Programul „Prima casă” a ținut capul de afiș al discuțiilor guvernamentale din ultima perioadă. Problema nu a fost dezbătută în profunzime, direcția de prezentare fiind mai degrabă dacă măsura este una electorală sau nu. În ziarele de profil economic, apar câteva cifre dar fără concluzii eficiente.  Tam-tam de moment, praf în ochi, viața continuă.

   Nu ne propunem să tragem niciun fel de linie vis-a-vis de chestiunea de mai sus. Sunt câteva întrebări la care am dori să obținem un răspuns:

-de ce fondul garantat de stat este de 60 000 euro? Nu cumva astfel se stabilește un preț minim pentru locuințe?

-de ce se ia din fondul pentru IMM-uri?

-care sunt criteriile reale prin care au fost alese băncile participante la program?

-în ce fel va fi relansat sectorul de construcții, din moment ce există destule apartamente noi nevândute iar sub 100 000 euro se găsesc doar apartamente în blocuri vechi?

-cine sunt rechinii imobiliari care vor câștiga din acest program? (având în vedere și faptul că TVA-ul pentru apartamentele sub 380 000 lei este de 5%)

-cum se va evita specula? (care cu siguranță va exista)

-cine va avea drept de lichidare, în cazul neplății ratelor?

-cine va putea, de fapt, să-și cumpere locuință, din moment ce băncile nu vor schimba în niciun fel condițiile de creditare?

-de ce de 1 miliard de euro propuși în prima fază pentru acest program, de ce acești bani nu se investesc în infrastructură, putându-se crea locuri de muncă astfel?

 

   Nu știm dacă răspunsurile vor veni și vor fi corecte. Din păcate, guvernul actual, întreaga clasă politică de altfel, nu mișcă niciun deget pentru a lua niște măsuri reale pentru îmbunătățirea situației economice. Punând la socoteală și prezența unui an electoral, ne putem aștepta la pastile nepotrivite în continuare. Și în loc să căutăm un doctor mai bun, lăsăm evenimentele să treacă degeaba, sub efectul unui „oricum nu avem ce face” și „las’ c-om trece și peste asta”.

Liber la şpagă

• Martor şi tartor, Promo •

Surprins de răceală precum un pescar din deltă aflat la cercul polar, mi-am luat inima în dinţi precum siliconatele de Dorobanţi şi mi-am propus să ies totuşi din casă, traiectoria mea fiind dreaptă si avea un singur capăt: farmacia.

Precizez că nu eram în stare să mă târăsc până în bucătărie, d-apoi să ajung la policlinică să-mi iau reţetă. Aşa că mai bine ţinteam 20 de paşi până la drogherie.

Greu de zis, dar şi mai greu de ajuns având in vedere că aveam ochii pungă. M-a îndrumat un puşti până acolo. M-a îndrumat prost, am intrat în brutărie. Înjurături în gând căci aveam corzile vocale lezate. Am bunghit într-un final farmacia. M-am aşezat la rând în spatele unui bătrânel care mi-a desfundat nările mai bine decât infuzia cu mentă.

„- Săru-mâna aş dori şi eu o cutie de Rovamycine, dar d-aia de 3 MUI vă rog, nu de 1,5.(aşa scrie pe cutie)

– Prescripţia vă rog.

– Îmi pare rău nu am, nu vedeţi cum sunt, de abia am ajuns la farmacie. Vă rog mai am acasă 1 tabletă. Am mai luat de aici.

– Fără reţetă nu se dă.

– Doamnă până ajung la policlinică să-mi iau o amărâtă de reţetă fac pneumonie de 2 ori. Vă rog. Nu le combin cu alcool sau nu le pizez ca apoi să le prizez ce naiba, nu vedeţi in ce hal sunt.

– Nu se poate.

– Bine atunci. Îmi puteţi da alt antibiotic ?

– Nu, doar medicamente pe bază de paracetamol.”

În acel moment îmi venea să-i contaminez cu ajutorul celor doi obrăjiori plini de substanţe terorizate de Olynth. M-am calmat totuşi, i-am mulţumit politicos pentru ajutorul acordat şi am dat să plec în momentul în care am auzit o voce cerând Tussin Forte.

Ei acum trăind într-un cartier mai dubios ca cele din Belize ştiu că dacă ronţăi vreo 10-15 pastile de Tussin devii o persoană supranaturală: ajungi să comunici cu pereţii, joci poker cu oile bunicului , vezi meciul cu 3 săptămâni înainte de difuzare. De aceea îţi trebuie reţetă ca nu cumva să le confunzi cu mentosanele.

La această farmacie nu aveai nevoie de reţetă dacă luai 7 cutii şi dacă îţi scăpa din greşeală încă 50 RON în plus.

Mama ei de răceală, în ce stadiu am ajuns să nu-mi dau seama cum se plăteşte corect în România.