Apel umanitar

august 10, 2010 • Martor şi tartor, Promo • robert

Zilele trecute am fost nevoit să părăsesc bârlogul îmblânzit de suflul aerului condiţionat pentru a-mi rezolva câteva probleme administrative. Afară, aşa cum s-au panicat toate mijloacele media, soarele îşi făcea de cap cu bietul popor mioritic, aruncând suliţă după suliţă către asfalt, ridicându-l astfel în grad pe domnul Celsius.

Într-o atmosferă total ostilă nivelului meu psihic de suportabilitate, mă căzneam să ajung la punctul terminus al problemei de rezolvat, sperând să păstrez în cadrul structurii mele anatomice măcar un litru de apă. Orbit de fotonii aruncaţi de sorinel fără chibzuinţă, cu picioarele afundate în trotuar până la glezne şi cu hainele prespălate de vreo trei ori deja, observ în faţa mea o jumătate de familie, respectiv un nene cu progenitura sa. Domnul, condus la masa verde cu un sec 5-0 (sau demisec, poate) de către suma gradelor Celsius şi gradelor lui Bachus, ţinea kinderul de mână mai mult ca un contra-balans, încercând din răsputeri să urmeze o traiectorie rectilinie. O scenă deloc ieşită din comun pe scena republicii România.

Ce m-a răzvrătit a fost frântura de discuţie pe care am surprins-o în momentul în care am trecut pe lângă cei doi bipezi.

„-Tati, am mâncat prea mult?

-Taci, dă-te dreacu’!”

We are the Carpathian garden. Please save us.

Să moară toţi banii

august 5, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Enervaţi de faptul că nu au convins în proporţie de 100% poporul de competenţele lor (în varianta d-lui Videanu, normal), guvernanţii mai pun un drob de sare pe rana tot mai deschisă a românilor. În speţă, au lăsat-o baltă cu impozitarea excesiv-mediatizaţilor cântăreţi de manele.

Aşa cum era normal, oamenii cu ceva activitate coerentă sub calota craniană, s-au întrebat de ce se întâmplă acest lucru din moment ce tagma artistică este obligată să verse biruri lunare la visterie, deşi cuantumul veniturilor acestora este unul cu foarte mult bun simţ. Unii mai răi, să spunem aşa, ar fi răspuns că minoritarii (majoritari în curând) cântăreţi nu sunt artişti şi acesta este motivul pentru care specialiştii de la finanţe nu-i pot băga în aceeaşi oală cu scriitorii, pictorii, actorii sau cântăreţii cu diplomă. Privind în ansamblu, aşa este. Dar, analizând tehnic, domnii şi doamnele lipsiţi de număr încasează bani în urma unor activităţi, să-i spunem pseudo-artistice. Şi atunci, de ce ar trebui scutiţi de la impozite?

Una peste alta, nici nu contează cum îşi câştigă veniturile (mă rog, în limita legii). Aşa cum toată forţa de muncă activă din ţară varsă lunar sume mai mici sau mai mari la buget, aşa ar trebui s-o facă şi aceşti tânguitori de duşmani şi bani. Atât timp cât folosesc şoselele, spitalele sau orice alte mijloace puse la dispoziţie de stat, trebuie să le plătească. Altfel, se cheamă furat. Iar băieţii de la guvernare îi ajută să facă asta.

Trecând peste scârba provocată de acest subiect, nu pot să remarc pentru a nu ştiu câta oară prostia anumitor reprezentanţi din Guvern. Păi, pentru ei a fost mai simplu să-i omită pe minunaţi de la impozitare, decât să găsească o soluţie de verificare a veniturilor obţinute de aceştia şi modalităţi de taxare. De-a dreptul prostie. Şi chiar mă întreb cum de nu au folosit stilul devenit deja clasic, respectiv să fi anunţat că îi taxează pe manelişti, îi taxau o p#lă – şi nu ştia norodul asta – şi scăpau cu faţa curată din toată povestea. Dar datoria e datorie, dom’le. Şi e plătită tot pe spatele ălora mulţi şi muncitori. Într-un fel încep să mă întreb din ce în ce mai des de ce ar trebui să plătim ceva statului ăsta?

Una bucată Centru Vechi

iulie 23, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • OpiniaCititorului

Avem una bucată centru vechi. Al Bucureștilor, al bucureștenilor. Nu voi vorbi despre terasele haotice, despre perdeluțe, canapeluțe și prețurile de fiţe. Voi vorbi de străzile bombardate, de clădirile răpciugoase, de noroaie și jeg.

Acum câțiva ani, în frenezia reabilitărilor, a fost cuprins și Centrul Istoric. Nu degeaba îi spune așa. Și nu mare ne-a fost surprinderea când au descoperit că acele străduțe adăpostesc adevărate comori. Cel mai important vestigiu e considerat Hanul Greci, acoperit în mare parte de actuala clădire a BCR de pe Lipscani. Pe Smârdan, Lipscani, strada Franceză s-au descoperit Hanurile Zlatari, „Şerban Vodă”, Greci şi „Constantin Vodă”. Spre intersecţia cu strada Smârdan a fost scos la lumină cel mai mare han din Bucureşti, „Şerban Cantacuzino”, construit în perioada 1683-1685. Pentru prima dată s-a putut vedea cum era Uliţa Mare, graţie descoperirii celor două hanuri faţă în faţă iar arhitecţii primăriei s-au mirat că ea nu era aşa de mare, având opt-zece metri lăţime, explică Gheorghe Adamesteanu, şeful Secţiei arheologie a Muzeului de Istorie Bucureşti. Cea mai valoroasă s-a dovedit a fi o magazie cu marfă a unui negustor, în Hanul Greci, care păstra încă intacte recipiente din porţelan şi faianţă englezească sau sticle, lucru rar în arheologie, după cum susţine Adamesteanu.

Cu toate acestea, orice proiect de conservare cu sticlă a acestor vestigii nu s-a concretizat “pentru că ar fi şi prea scump, şi nici nu ar rezista la un trafic accidental, cum ar fi o maşină de pompieri sau betonierele care vor interveni la refacerea faţadelor mai târziu”, explică arhitectul primăriei, care spune că toate descoperirile de până acum vor fi îngropate la loc şi semnalate ca şi contururi, în viitoarele pavaje ale străzilor refăcute.

Trei ani mai târziu, adică pe la începutul anului 2009, timp în care nu s-a mișcat o lopată, nea Oprescu, ajuns între timp de la stetoscop la primărie, mai cere câteva milioane de euro pentru reabilitarea celor 14 străzi pe motivul că au fost lucrări neprinse în contract. Tot atunci justițiarul din el pune la treaba Juriştii municipalităţii şi avocaţii Sedesa pentru a analiza modul în care s-au efectuat leneşele lucrări de reabilitare în Centrul Istoric, nivelul plăţilor şi facturile emise de antreprenor, având în vedere că, până în 2009, dintr-un total de 14 străzi care trebuiau refăcute potrivit contractului, s-a reuşit finalizarea lucrărilor pe patru străzi.

La începutul anului 2010 nea primaru’ anunţă că după ce “lucrările au fost oprite în urma rezilierii contractului cu firma Sedesa, în septembrie 2009, reabilitarea Centrului Istoric va fi preluata de firma Apolodor, după ce aceasta a câştigat licitaţia privind punerea în siguranţă a lucrărilor”. Între timp tot nu am văzut lopeți și cazmale, doar Statuia Lupoaicei mutată pompos, ca nuca-n perete, în fața fostului magazin București, ajuns o ruină. Piaţa de la la intrarea pe strada Lipscani, unde e amplasată celebra „Lupoaică”, se va numi Piaţa Roma. Piață înseamnă 4 mp de gresie și bănci luminate.

Suntem la mijlocul anului 2010. Acum câteva zile, nea primaru’ a prezentat în cadrul bilanţului activităţii sale din ultimii doi ani, un plan de bătaie pentru reabilitarea şi revitalizarea Centrului Vechi al Capitalei, “pentru ca acesta să poată să fie cu adevărat o atracţie a oraşului, un simbol, o inimă.”

Şase luni! Atât promite Oprescu că mai e nevoie pentru finalizarea lucrărilor. S-a mai înființat un consiliu de coordonare a reabilitarii si revitalizarii Centrului Istoric, se mai elaborează reguli de administrare, regulamente urbanistice, se mai freacă niște mentă, se mai toacă niște bani că și așa nu sunt.

Între timp, de patru ani, fentăm gropile, întindem terase pe podețe de lemn și ne rupem gâtlejurile de bețivi prin cratere. Ne picură în cap zoaiele rufelor atârnate la uscat, ne cad bucăți de tencuială în bere și ne înghiontesc băștinașii zonei. Cât despre clădiri, “se va avea în vedere în acest sens proiectarea şi execuţia lucrărilor la faţadele de clădiri, amenajarea Pieţei Sfântului Anton şi construirea unei parcări în zona Splaiul Independenţei-Strada Franceză de care să beneficieze în principal vizitatorii Centrului Istoric.” susține Oprescu.

Au trecut 4 ani și 4 străduțe amărâte refăcute. Mai sunt 10 străzi și clădirile aferente de recondiționat. Aplicăm regula de trei simplă… în cât timp vor fi gata restul de străzi? Dar nu ne grăbim. E un Centru Vechi și la propriu și la figurat.

Pinguinulfurios.

România din fundul şifonierului

iulie 19, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Am deschis uşa unui şifonier imens, aşezat peste un arc muntos şi câmpii gâdilate de nisip. Abia mă trezisem dintr-un somn bolnăvicios, apăsat de Passiflora şi gânduri cu remuşcări. Mă simţeam pregătit să păşesc pe trotuar, îmbrăcat în straie noi, abia cumpărate de la imperialişti, să gust adierea urbei, razele abia trecute de primăvară şi viziunea unui viitor pictat cu „vom trece peste asta cu bine”. A căzut şifonierul peste mine…

…Şi m-am trezit neasortat. De-a dreptul papagal. Un clown cu nasul portocaliu şi pătrat. Alături de o droaie de liliputani înţoliţi enervant de colorat, cu privirile pierdute şi tâmpe, scurse în cearcăne precum copia unui timp din fantasmele lui Salvador Dali. O turmă ascunsă în şifonierul pe care îl deschisesem dimineaţa şi care a căzut. Iar acum port şapcă de paznic la bancă, cămaşă cu dragon pe spate, mănuşile unui muncitor care schimbă borduri şi pune separatoare între sensuri, geacă de blană cu butoni de aur, fular cu dungi, pantaloni mulaţi, pantofi albi şi şosete rupte. Sunt imaginea lumii de sub şifonier. Şifonier aşezat peste un arc muntos şi câmpii cu pepeni şi praf.

Aici, sunt sunt singurele haine pe care le am acum. Prefer spectacolul unui nud al naibii de derutant în locul penajului dorsal de papagal. Mă întristează grupul imens de pitici retarzi care rânjesc la fiecare petec de textil pe care îl primesc de sus, fără să-şi pună ordine în costumaţie. Mă îndoaie mirosul de stătut care vine din spatele şifonierului. Mă seacă, de fapt, şifonierul p#lii mele care se duce la vale, mişcat de umezeala camerei în care-mi spintec visele. Mi-aş dori să mă piş peste feţele liliputanilor care privesc tâmp în continuare, căutând scutece şi pantaloni deşucheaţi dar mi-e ruşine de arcul muntos şi de câmpiile pierdute în dealuri.

Promit că data viitoare îmi cumpăr şifonier din Germania.

Hai să ne rugăm ca tonţii

iulie 7, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Ţara arde şi baba se piaptănă, spune o vorbă neaoşă. Sau, ajustând-o puţin prezentului, ţara se îneacă şi aleşii bagă o pilă către Doamne-Doamne. Păi cum altfel se explică proiectul legislativ al unor parlamentari PD-L-işti care propun oficializarea unei zile naţionale de rugăciune?

Scopul acestei iniţiative este, chipurile, întărirea unităţii între oile cu cetăţenie română ale Domnului, indiferent de iarba pe care o mestecă. Cele două eminenţe cenuşii care au propus legea, s-au gândit şi la faptul că punctul final al defulării unui popor futut de istorie şi de semenii săi, în speţă rugăciunea, merită omagiile unui neam ghidat mai mult după adierile de vânt decât după dorinţa unui progres. Căci, nu-i aşa, tot ceea ce se întâmplă este „aşa cum vrea Domnu’”.

Pe de altă parte, probabil fiind sătui de nenorocirile care se abat din ce în ce mai abitir asupra ţării, cei doi pioşi demnitari au realizat că sistemul din care fac parte şi dumnealor se făcu frate cu Scaraoţchi şi singura cale de a îndrepta direcţia naţiunii este retragerea în cele sfinte. Zeităţile la care au turnat acatiste până acum, adică Sfântul Parlament, Sfânta Procuratură, Sfântul Guvern, Sfânta Curte Constituţională, Sfânta Instituţie a Preşedintelui, şi toată pleiada de alţi sfinţişori şi sub-sfinţişori au dezamăgit, se pare, turma credincioşilor electorali şi astfel cei doi iudei au simţit că religia cea adevărată trebuie să se abată mai tare peste frunţile enoriaşilor mioritici.

Cred că este clar pentru toată lumea că panta pe care alunecă România este una puternic descendentă. Cei care gestionează situaţia gafează din ce în ce mai tare, inconştient, prestând un joc politic şi economic execrabil. Norocul lor este că au parte de un popor retard, gata oricând să se arunce pesimist în braţele chestiunilor imateriale. În fond, vorba cântăreţilor de rime, viaţa iese din pizdă şi se duce pe pulă…

Pentru cei care au votat împotriva comunismului

iulie 3, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • Bilă

Stimaţi compatrioţi idealişti de centru-dreapta sau de centru în general care aţi votat împotriva comunismului. Vă invit la o mini-sesiune de, aş îndrăzni să-i spun, maieutică. Şi când spun maieutică mă refer chiar la acel exerciţiu pe care un puturos grec îl practica pe când naţiunea noastră nici măcar nu era în creuzetul istoriei şi nicidecum la un concurs de maieuri ude.

După cum probabil aţi aflat, printre schimburile de mailuri hazlii de zi cu zi, incursiunile în diversele reţele sociale sau miştourile făcute pe seama istericilor care nu mai prididesc să pupe cururile mogulilor cei răi, CSAT-ul a catalogat o parte a presei drept una din principalele vulnerabilităţi naţionale.

Iată cum sună micul paragraf strecurat în cadrul documentului întocmit de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării după şedinţa din 22 iunie a.c., paragraf enumerat la secţiunea vulnerabilităţi: Fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora, presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului reprezintă o altă vulnerabilitate a statului român. Sau, în traducere liberă, putem spune că s-a dat drumul la ascultat şi pus presa sub presă legal.

Păi bine mă băieţi preocupaţi de siguranţa naţională, cine pe cine insultă aici? Nu eraţi voi cei care asiguraţi până mai acum trei luni că am depăşit momentul critic al crizei economice pentru ca apoi să veniţi să spuneţi subit că nu mai sunt bani la buget? Şi cine pe cine discreditează? Nu guvernul ăsta, cu domn profesor de drept constituţional Boc, a propus măsura cu tăierea pensiilor care s-a dovedit a fi neconstituţională? Şi lista poate continua mult şi bine. Cu ce greşeşte aici partea aceea neascultătoare a presei că vă sare în cap pentru căcaturile pe care le faceţi cu din ce în ce mai multă aroganţă şi nesimţire? Ori a început să vă deranjeze opoziţia, măi guvernanţilor anti-comunişti care sunteţi?

Să crezi că presa trebuie să fie imparţială iar jurnaliştii din breaslă trebuie să fie echidistanţa întruchipată e o naivitate, o utopie imposibil de aplicat până şi în cel mai democratic stat. După umila mea părere, într-o democraţie funcţională, presa trebuie să fie în primul şi în primul rând liberă şi nu independentă. Indiferent de apartenenţa la diversele coloraturi politice, spaţiul media trebuie să canalizeze curente de opinii diferite care prin dialectica lor să poată oferi cetăţeanului o viziune nuanţată asupra evenimentelor. Pluralismul, aşa cum presupun că voi toţi cei care aţi votat împotriva comunismului ştiţi, este una din caracteristicile fundamentale ale democraţiei, iar libertatea de exprimare şi cu atât mai mult libertatea presei, cu toţi păduchii ei, este garantul că aceasta funcţionează. Haideţi, e imposibil să nu fi ştiut acest lucru înainte de a pune ştampila cu atâta îndârjire.

Şi să răspunzi unei asemenea măsuri cu stereotipuri gen presa actuală românească îşi merită soarta este o gravă eroare mai ales pentru nişte idealişti ca voi. Cum aţi putea să acceptaţi ca un preşedinte care promovează valorile democraţiei să facă un asemenea lucru celei de-a patra puteri în stat? Principial vorbind, desigur. Nu vi se pare că această măsură contravine ideii în sine de luptă împotriva comunismului? Pentru că dacă nu, dacă voi toţi cei care aţi votat împotriva comunismului pentru o „societate democratică normală” nu vă simţiţi câtuşi de puţin indignaţi de această măsură de sorginte stalinistă, eu unul îmi permit să vă adresez o întrebare: ce pula mea înţelegeti voi din democraţie, băi fraţilor?

România, ţara tuturor nedreptăţilor

iulie 1, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Marele guvern al micului domn Boc a început să aplice măsurile de austeritate discutate de o vreme încoace, scoţând din când în când de la ciorap alte mici ajustări sau propuneri, aflate pe acelaşi nivel de inteligenţă şi eficienţă cu întregul pachet legislativ de reducere a cheltuielilor. Ultima ordonanţă în acest sens este limitarea despăgubirilor primite de foştii deţinuţi politici, din perioada 1945-1989, la 10 000 de Euro.

O măsură foarte eficientă, aşa cum spuneam mai înainte, întocmai ca toate cele menite să aducă statului nişte bani în plus. Lăsând la o parte faptul că nu cred că mai sunt în viaţă atât de mulţi nefericiţi care au avut neşansa de a simţi cu vârf şi îndesat gustul înveninat al regimului comunist poliţienesc, măsura mi se pare încă o mostră de nesimţire a celor care guvernează ţara, vis-a-vis de anumite chestiuni cu o intensă încărcătură morală. Ceea ce este şi mai trist, pe de o parte dar strigător la cer, pe de altă parte, este faptul că mulţi dintre cei care se joacă a pagubă pe scena politică românească sunt şi dintre cei care au avut un cuvânt important de spus în vremurile de tristă amintire, aşa cum spune clişeul.

A oferi 10 000 de Euro unui om care şi-a mâncat sănătatea fizică şi mentală prin hrubele terifiante ale regimului animalic trecut este ca şi cum ai evalua neuronii în cioburi. Nici măcar un milion de Euro nu ar putea să compenseze în vreun fel timpul pierdut îngrozitor între zidurile fiecărei celule comuniste dar cu toate acestea, guvernul Boc are tupeul ordinar să se atingă de aceste venituri cu o deosebită încărcătură morală, aşa cum spuneam. Din punctul meu de vedere, în aceste cazuri trebuie aplicată, cumva, legea dintelui pentru dinte, pe cât posibil. Torţionarii trebuie să devină la rândul lor cei torturaţi, oricât de neadaptat prezentului ar suna acest lucru. Pe lângă asta, banii ar fi doar o picătură de apă într-un ocean de durere.

Din păcate, România suportă în continuare respiraţia putredă a unora dintre cei care acum zeci de ani ucideau (direct sau indirect) oameni cu opinii, viziuni, oameni care au avut curajul să se opună unui regim menit să îndobitocească în ultimul hal poporul. Îi vedem zi de zi rânjind şi oferind sfaturi politice sau economice. Îi vedem luând în continuare decizii importante pentru soarta naţiei, îi vedem cum se lăfăie pe banii unui popor pe care acum multă vreme îl hărţuiau fără pic de conştiinţă. Da, viaţa este nedreaptă, uneori. În România este tot timpul.

Senzaţional! Cum a ratat Dan Diaconescu transmisia în direct de la propria-i arestare

iunie 24, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • Bilă

Ce poate fi mai senzaţional decât senzaţionalul însuşi, personificat sub pielea şoricelului grizonat de la OTV, pus într-o situaţie limită, inedită şi, de ce nu, plină de senzaţional, ca cea de arestat preventiv sub învinuirea de şantaj şi ameninţare, situaţie în care se află acum DanDiaconescuÎnDirect? Pentru un telespectator OTV ar putea suna ca povestea incredibilă a unui mare jurnalist care se confundă cu sutele de subiecte nemaiîntâlnite pe care obişnuieşte să le prezinte publicului larg. Pentru ceilalţi, aceeia care mai pot să lege două, trei raţionamente fără ajutor, probabil doar o altă flegmă în faţă.

Să vorbim despre cum au găsit iarăşi de cuviinţă zeloşii de la procuratură să acţioneze, descinzând la pârât acasă dar şi la serviciu fără ca acesta să fie măcar pus sub acuzare, ar fi risipă de timp. Suntem deja obişnuiţi. Să mai socotim şi că arestarea preventivă a survenit în baza unor probe precum o emisiune înregistrată sau a unor interceptări telefonice, ar fi deja o dovadă de rea intenţie din partea mea. Da’ flagrantu’? Unde-i flagrantu’? Păi ce facem bă băieţi? Iar arestăm infractorii şi le dăm drumul după treizeci de zile din lipsă de probe? O să ajungeţi să ne spuneţi că nu se mai fac arestări pentru că fondurile de la buget nu sunt suficiente şi pentru întreţinerea celor aflaţi în detenţie.

Da’ până la urmă cine mai are nevoie să ştie cum l-au ridicat dacă tot l-au ridicat. Oricum merita, ce importanţă mai are dacă e abuz sau nu. Toatal fals. Când conştiinţa populară doarme, aparatul de stat lucrează. Şi lucrează al dracului de bine. Dar, cine ştie, poate că în cazul înâiului otevist procuratura are pe lângă rahatul din pantaloni şi un as într-o mânecă. Om trăi şi om vedea şi deznodământul poveştii lui Senzaţionilă.

A nu se înţelege că-i iau apărarea lui Diaconescu. Din partea mea, dacă se face vinovat, să emită din spatele gratiilor mult şi bine. O experienţă ca asta este exact ce-i lipsea din palmares.

Părerea mea umilă de nihilist în degradare cu episoade regulate de conspiraţionism, este că şi acesta-i doar un episod orchestrat, ca multe altele de altfel, cu beneficii de ambele părţi. Justiţia se preface că nu doarme iar Dan Diaconescu se trezeşte peste noapte cu un capital de senzaţional care, fie vorba între noi, îi scăzuse vertiginos în ultima vreme. Şi, ce este mai important, poporului i se induce ideea că instituţiile statului îşi fac treaba, distrăgându-i atenţia de la rahatul în care ne scaldam cu toţii.

Şi chiar dacă ar fi să presupunem că tot acest act al justiţiei este unul legitim şi şoricelul Dan se face vinovat de acuzaţiile ce i se aduc, nu trebuie să fii un dăştept ca să sesizezi modul în care domnul preşedinte Băsescu se dispensează de oameni după ce se foloseşte atunci când are nevoie. Îşi mai aduce aminte cineva cum promitea El Băse că va face un obicei din a veni şi a răspunde poporului în fiecare lună la OTV? Ehe, ce vremuri…

Că vii acum să spui că preşedintele Băsescu n-are nicio influenţă în luarea deciziilor magistraţilor şi că acest episod demonstrează independenţa actului de justiţie care l-a săltat pe Diaconescu chiar dacă şeful statului era în oarece relaţie media cu el, nţţţ… chiar nu ţine. Celor care încă mai pun botul la asemenea stratageme, îmi permit să le dau un sfat prietenesc: să-şi facă mustăţi şi apoi să se ia de mână cu Micky Mouse.

Complexul celor 50 + 1

iunie 21, 2010 • Editorial, Frustrări din cartier • Bilă

Românul a învăţat să mârâie fioros în spatele gardului fără a avea determinarea şi implicit curajul să muşte mâna celui care îl întărâtă, nerealizând că nu trebuie decât să deschidă poarta sau dacă e nevoie să sară şi gardul pentru a-l confrunta. Nu ne mai ţine nimeni închişi în cuşcă. Toată lumea vuieşte că lacătul a fost spart acum douăzeci de ani, nu-i aşa?

Ne place să arătăm cu degetul. Ne place să arătăm cu degetul şi să scrâşnim din dinţi. Ne inflamăm virulent când se aduc în discuţie tot soiul de probleme ce ne ard orgoliul, inteligenţa sau chipurile idealurile, devenind de fiecare dată parcă şi mai dezamăgiţi că iniţiativele ni se sting fără reacţii în conştiinţa ignifugă a celorlalţi. Românul nu ştie să ardă. El a învăţat doar să mocnească pentru ca mai devreme sau mai târziu să se stingă resemnat. Orice tentativă de a lua atitudine îşi găseşte finalitatea invariabil într-o singură frază: E inutil, n-are niciun rost.

Nu sunt nicidecum adeptul ideii că tot românul este delăsător, laş, fricos, parşiv sau orice alt epitet denigrator ce ar mai putea caracteriza personalitatea puiului de dac altoit cu sângele cotropitorului roman. Şi nu spun asta din patriotism. Patriotismul stă şi va şedea mult şi bine rătăcit printre manualele de istorie zvârlite de demult în pod. Când afirm aceste lucruri mă referit strict la oameni pe care i-am cunoscut sau despre care am auzit vorbindu-se.

Drama naţiei române nu constă în faptul că nu dispune de oameni capabili în a duce la capăt un demers, oricare ar fi acesta. Nicidecum. Drama naţiei noastre constă în incapacitatea de a ne grupa, de a ne solidariza în jurul unei idei, al unui principiu. Iar dacă se întâmplă acest lucru, cei care se urnesc sunt în marea parte a cazurilor insuficienţi pentru a stârni o reacţie populară, un curent capabil să schimbe ceva. Suntem mai mulţi dar nu suficient cât să formăm o majoritate. Cumulul tuturor factorilor obiectivi sau subiectivi ne-au surprins mai mereu, dintr-un motiv sau altul, tratând în minoritate situaţiile de criză. Că majoritatea nu s-a format pentru că unii au ales să nu se implice sau că trăgeau într-o cu totul altă direcţie, în ecuaţia de faţă n-are nicio importanţă.

Românii nu au capacitatea de a răspunde în acelaşi mod problemelor care îi macină, frustrărilor care îi rod. Noi nu ştim şi sincer nu cred că vom învăţa vreodată să convergem toate nemulţumirile într-un punct şi, cu mic, cu mare, cu cult şi incult, cu înţolit şi desculţ să acţionăm în consecinţă. Istoria a avut grijă să ne ţină împreună şi în acelaşi timp separat atâta amar de vreme. Şi ce-i mai trist este că am ajuns într-un stadiu al dezamăgirii şi al apatiei încât nici măcar ura nu poate reuşi să ne scoată din această amorţeală.

Dar până una-alta, până la noi coordonate istorice, să rămânem conformaţi în continuare, fiecare cu pizda mă-sii.