Pe ei, pe morții lor

iunie 18, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Într-una din zilele trecute a ieșit la iveală un șmen marca Vanghelie, primar de sector care este, respectiv ocuparea abuzivă a capelei familiei fostului ministru de Război și al Afacerilor Străine, Iacob Lahovary. Lăsând la o parte tertipurile prin care semianalfabetul edil a reușit acest lucru, rămâne de necontestat nesimțirea și tupeul ordinar care domnesc trufaș peste capul odihnit al primarului.

Mă încearcă un profund sentiment de scârbă numai când mă gandesc la numele individului ajuns primar al sectorului 5 iar acest lucru se întâmplă din cauza a ceea ce reprezintă el ca om politic și ca individ care consumă oxigen și resurse degeaba. Aflând, însă, și tărășenia descrisă mai sus, mi-am dat seama că Vanghelie este un ins fără scrupule, gata oricând să se pișe peste tot și peste toți, obișnuit, probabil, cu practicile primatelor care i se aseamănă și care îl votează. Pe de o parte, nu este de mirare faptul că primarul incult își bagă p#la în locuri și monumente care reprezintă mai mult decât partea fizică și materială arătată, din moment ce creierul său deosebit de odihnit nu reușește să treacă de un anumit nivel de înțelegere al lucrurilor. Evident, evoluția lui Darwin lucrează mai încet pentru unii.

Aceleași cuvinte de bine le am și pentru purcelul psd-ist Cătălin Voicu, individ care a pătat și el onoarea și locul de veci al familiei unui erou al războiului de independență, generalul doctor Nicolescu Argeșanu. Două celule canceroase ale societății, așa i-aș denumi pe cei doi politicieni care au pângărit numele unor oameni care au făcut parte din istoria pozitivă a nației. Sunt curios dacă se va sesiza vreo autoritate în acest caz și dacă faptele celor doi vor fi pedepsite. La fel de curios sunt și dacă România va deveni vreodată o țară.

Viitorul vorbește bine

iunie 18, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Din momentul în care strămoşul nostru, posesor de peşteră confort II, a descoperit lumina aceea ciudată care transforma muşchiul de căprioară în frigărui crocante, evoluţia rasei umane a sărit un pic pe pedala de acceleraţie, depăşind, poate, viteza legală instituită de mama natură. Astfel, o parte din bipezii de azi a înlocuit peştera cu garsoniera iar frigăruia de vânat cu micii sfârâitori din spatele blocului. Desigur, în jurul acestei populaţii pur româneşti (cum îmi place mie să cred) există o lume mult mai mare, dominată de avansul tehnologic, în mare parte folosit de humanoizi pentru a comunica.

Astfel, plecând de la urletele fără noimă sau rotocoalele de fum lăsate să urce deasupra câte unui deal, astăzi avem telefonul mobil şi internetul. Evident, dacă vorbim de internet, vorbim de reţele de socializare (bleah) şi de diverse aplicaţii de tip instant messaging, menite să ne apropie cât mai mult şi cât mai repede. O chestiune care încă nu-şi găseşte un sens printre firele de praf de pe neuronii mei, este un anume tip de comunicare petrecut, în general, prin birourile corporaţiilor. Ca să fiu şi mai exact, “discuţia” pe care o poartă doi angajaţi ai unei diverse companii, în condiţiile în care distanţa dintre ei este de, să zicem, doi metri (maxim!). Am pus ghilimele nu pentru că discuţia, ca şi acţiune, nu ar fi reală ci pentru că, în condiţiile descrise, ea are loc cu ochii beliţi în monitor şi cu degetele ţopăind pe tastatură. Practic, modul de a vorbi unii cu alţii, aşa cum ne-a plămădit pe noi evoluţia lui Darwin, a fost înlocuit de evoluţia lui Bill Gates cu nişte cabluri, câteva butoane şi un ecran. A, şi o priză.

Din păcate, amprenta umană îşi pierde din ce în ce mai tare ponderea în relaţionarea indivizilor zilelor noastre. Evadarea în lumi virtuale, apropierea de suporţii tehnici lipsiţi de viaţă, ne transformă, inevitabil, în semi-oameni. Mă gândesc că, într-un viitor nu ştiu cât de îndepărtat, până şi ieşitul la bere va fi legat, cumva, de calculator. În sensul că pe fiecare masă din cârciumi va exista cel puţin o halbă în formă de laptop.

Şi în subteran lucrurile merg anapoda

iunie 15, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

De ceva vreme mă întreb dacă nu sunt cumva nefericitul tăntălău care ajunge victima unei emisiuni de tipul Camera ascunsă. Spun asta pentru că aproape în fiecare dimineaţă, în drumul meu spre serviciu, reuşesc să mă enervez folosind serviciile Metrorex, servicii plătite, evident. Iar apoi, plin de spume şi de transpiraţie, mă întreb dacă nu cumva specialiştii aflaţi la cârma companiei de transport public amintită mai înainte sunt miliţieni. În sensul prost al cuvântului, normal, aşa cum circulă vorba prin popor.

De câţiva ani de când tot folosesc metroul, am remarcat faptul că grosul populaţiei se duce la serviciu între ora 8 şi ora 9 dimineaţa. În acest interval orar se oferă locuri pe scune doamnelor şi domnişoarelor (gravide sau nu), atunci se acordă, politicos, prioritate persoanelor care ies din metrou, atunci călătoritul devine o plăcere pentru că vagoanele sunt bine aerisite şi au o temperatură care nu creează disconfort pasagerilor, atunci trenul subteran merge ceas, fără opriri dese prin tunel. Evident, toate în imaginaţia mea. În realitate, puhoiul de lume se calcă în picioare, transpiră, freacă minute întregi peroanele, aleargă haotic pe scări şi prin pasaje. Şi toate astea pentru că între orele 8 şi 9 domnii inteligenţi de la Metrorex decid să retragă din trenuri şi, ca atare, intervalul de timp dintre două garnituri se măreşte. În schimb, până în 7.30, să spunem, cadenţa este undeva în jurul a două minute deşi călătorii sunt mult mai puţini.

Nu încerc să înţeleg combinaţiile chimice din materia cenuşie a eminenţelor care organizează traficul la metrou pentru că nu e nimic de înţeles. Probabil, sub calota lor craniană se găseşte o miniatură a deşertului Gobi, o zonă aridă şi fără forme de viaţă. Nu-mi explic altfel de ce se procedează aşa cum am descris mai sus. Mă gândesc, poate, că or fi şi ei decalaţi un pic. Dacă majoritatea personalului de la metrou începe tura în jur de 4 sau 5 dimineaţa, ora 8 sau 9 este deja la o jumătate de zi de muncă distanţă. Momentul unei pauze de lucru, nu? Şi atunci, normal, cine dracu’ se duce la serviciu în pauza de masă? Răriţi, dom’le, trenurile, să mănânce şi ele ceva!

Invidie versus talent

mai 28, 2010 • De-ale lu' Păcală, Promo • robert

Deci, da. Talentele nu pot fi stăvilite. Cel puţin, nu în România. De la o vârstă fragedă, până la bătrâneţe, de la cel mai mic la cel mai mare, iată cum românii îşi exprimă năduful, într-o formă artistică, demonstrând tuturor că în oricare din noi sălăsluieşte o sămânţă de cântăreţ, care nu trebuie decât un pic udată pentru a deveni un adevărat arbore plin de sunete şi triluri suave, alături de o încărcătură a mesajelor plină de vers şi sentiment.

Aşadar, premiul acestei săptămâni merge la trupa Brigada A.M., un duo de succes care ar avea şanse reale să cucerească inimile ascultătorilor. Având la bază un stil muzical bine ales, cei doi băieţi, mustind a talent, se joacă cu fiecare cuvânt alăturat portativului, oferind auditoriului un mesaj puternic, tranşant, care reflectă atât probleme sociale, cât şi personale. „Stilul Oprişan”, un lait motiv al poveştii muzicale, se potriveşte ca o mănuşă socialului scos în evidenţă destul de clar: „iad”, „rai”, „frăţioare”, „femei”, „mă-ta”, „te fugărim”. Nu lipseşte nici componenta temporală, proiectată sub linia speranţei, pentru un orizont plin de candoare: „o s-o ducem mai bine an după an, e stilul nostru, stilul Oprişan”.

Savuraţi, aşadar, această feerie muzicală!

Evident, nu puteau să lipsească şi săgeţile critice, aruncate într-un mod atât de acid încât alunecă pe o pantă mânjită cu nesimţire. Astfel, o anti-trupă, nişte indivizi care probabil nu au terminat nici grădiniţa, batjocoresc munca celor de la Brigada A.M.. Numele lor este Brigada P.M., afişat cu o indolenţă crasă pe site-uri. Mesajul acestora este unul infect, plin de măscăreli şi derizoriu. Din cauza celor ca ei, lumea muzicală românească nu va scăpa niciodată de noroi. Să vă fie ruşine, măi celenteratelor!

Din fericire, cei de la Brigada A.M. nu s-au lăsat mai prejos şi le-au dat o replică celor ca Brigada P.M., avertizându-i că ceea ce fac ei este o muncă serioasă, în care se investeşte suflet, energie iar succesul de care se bucură nu este unul întâmplător. Evident, mesajul este exprimat în „stilul Oprişan”, tranşant, clar dar având cuvinte bine alese. Aşa că, pardon, fraierilor, aveţi grijă! Brigada A. M. rules!

P.S.: Să moară caca dacă mai înţeleg ceva din ţara asta.

Concediu pe nerăsuflate

mai 7, 2010 • Martor şi tartor, Promo • robert

Final de aprilie, încărcat de spasme psihotice, gaze de eşapament şi multă muncă. Semnat cerere de concediu, făcut un kilogram de bagaje, plecat hai-hui, cu dimineaţa în faţă. România, drumuri cu păcate. Braşov, linişte, aer, stropi de istorie, o altfel de lume. Pe ici, pe colo, tot România. Piaţa Sfatului, Republicii, Biserica Neagră, zidul cetăţii, turnurile, clădiri vechi spoite, flori. Oraş fără cabluri pe stâlpi. Singurul din ţară. Belvedere, Tâmpa, pădure. Am plecat tâmp.

Sâmbăta de Sus. Frumos, munte falnic, natură încă fragedă, mănăstire veche, cuib de legionari. Râu, păstrăvi, somn profund, batmani, roacheri. Călugări, în speţă. Ciorbă de fasole cu tarhon. Mult tarhon. Şi hrean. Apoi poze, lacrimi, amintiri. Zburat apoi spre oraşul Victoria. Oraş clădit de comunişti pentru combinat. Oameni tot mai puţini, părăsit de saşi, liniştit, bun pentru bătrâneţe. Oraş natal, amintiri şi iar lacrimi.

Biertan. Istorie cu saşi, cetate cu biserică, împrejurimi cu verdeaţă. Români proşti şi nepăsători. Drumuri la fel. Sighişoara. Oraş mic, cetate mare. Istorie, patrimoniu, turişti, indiferenţă locală. Pensiune faină, flori, cimitir în vârf de deal, ploaie. Ziduri căzute, linişte, somn. Alba-Iulia. Oraşul de ignorat, cetatea nu. Ploaie şi oameni lucrând cu spor. Istorie renovată şi gata de admirat. Nu e tipic românesc. Sibiu. Piaţa Mare, Piaţa mică şi atât. Restul e durere. Mâncare, somn, poze, linişte, singurătate. Dor de ducă. Scârbă de muncă.

Final de repaos cu Vama Veche. Mare, soare, lume, debusolare, ameţeală, distrus neuroni. Gânduri triste, despărţiri, gol în jur. Gol. Cioburi. Final.

Vulcanul arde şi Boc se scarpină

aprilie 21, 2010 • De-ale lu' Păcală, Promo • robert

Se pare că norul de cenuşă vulcanică nu a afectat doar traficul aerian ci şi capul primului ministru român, aflat peste pătura de nori de altitudine înaltă. Pentru că ţara merge ca pe roate, economia duduie, kilometrii de autostradă se construiesc cât ai spune „boc” şi pentru că România a atins cel mai înalt nivel de trai din toată Europa, domnul Emil a început să se intereseze de probleme globale, care ar putea să ajute omenirea într-un fel sau altul. Mai mult în altul.

În recenta şedinţă de guvern, micimea sa a pus o întrebare care i-ar fi făcut să roşească pe toţi capii din G8, că de ce nu s-au gândit ei la asta… Observând, chiar şi de la nivelul său, că zilele acestea avioanele nu au mai zburat cum o făceau săptămâna trecută, de exemplu (a citit după aceea în presă că a venit norul ăl mare de cenuşă), domnul prim-ministru a scos din profunzimea materiei sale cenuşii o înşiruire de cuvinte, corecte semantic dar incorecte pentru poziţia sa şi secolul în care ne aflăm: de ce tancurile în Irak poa’ să meargă prin nisip, dom’le, de ce, de ce? Un răspuns inteligent ar fi fost: de ce nu? Şi domnia sa continuă: da’ de ce tancurile poa’ să meargă în Irak prin nisip şi avioanele nu poa’ să zboare prin norul de cenuşă vulcanică? Aaa? Păi, vedeţi, trebuie găsite soluţii să se remedieze această problemă, să nu mai sufere omenirea atât! Atâââât!

Îi sugerăm domnului Boc să trimită nişte reclamaţii pe la Boeing, Airbus, Grippen sau pe la alţi fabricanţi de zburătoare mecanice şi să le atragă atenţia că dacă tancurile pot s-o facă, ar fi cazul s-o facă şi avioanele. Pula mea, să nu mai stea toată ziua şi să scoată biluţe din nas…

Autostrada melcilor

aprilie 15, 2010 • Editorial, Frustrări din cartier • robert

Într-o ţară unde toate lucrurile merg cu viteza melcului, şi de obicei înapoi, nu ne miră faptul că nu sunt drumuri care să asigure un flux coerent şi fluent al mărfurilor, oamenilor, economiei. Am avut douăzeci de ani la dispoziţie să construim, să punem la punct o infrastuctură adaptată lumii moderne dar de ce să o facem? Licitaţii dubioase, proiecte fantastic de scumpe, mânării, contracte preferenţiale, cam asta înseamnă şi astăzi implicarea statului în a realiza ceea ce restul Europei moderne are de zeci de ani: autostrăzi.

România deţine în acest moment un ruşinos număr de kilometri de autostradă, construiţi cu viteza melcului şi reparaţi prematur. Lăsând la o parte costurile de exploatare, valoarea exagerată a unui kilometru construit, precum şi modul în care au fost atribuite contractele sunt nişte hibe care ne vor ţine pe loc încă o sută de ani. Demarat cu tam-tam, ultimul „mare” proiect de acest gen a fost autostrada Bucureşti-Braşov, un drum care cu siguranţă este mai mult decât necesar şi urgent şi care ar fi trebuit să fie în atenţia autorităţilor de ani buni de zile. Într-un final au fost atribuite contractele, s-au început nişte lucrări, s-au oprit iar, s-au recalculat sume, ş.a.m.d. Ca melcii.

Dar, surpriză: zilele acestea, consorţiul Vinci-Aktor a anunţat că se retrage din proiect. Grupul respectiv urma să se ocupe de construcţia tronsonului Comarnic-Braşov, adică 58 de kilometri de autostradă, având în mână un contract de 1,5 miliarde de EURO. Ceea ce înseamnă aproximativ 26 de milioane de EURO pe kilometru (sau 26 000 de EURO pe metru). O fi bine, o fi rău?

Reprezentanţii constructorilor au motivat decizia de retragere din cauza neobţinerii unei finanţări care să-i ajute în susţinerea proiectului. Şi acum, vin nişte întrebări din fundul grădinii: cum a putut să participe la licitaţie un grup de firme care nu avea garantată o finanţare? Cum a reuşit un astfel de consorţiu să câştige licitaţia? Pe de altă parte, băncile la care or fi apelat băieţii constructori, nu şi-au pus întrebarea dacă este în regulă să ofere nişte bani pentru o lucrare supraevaluată?

Deocamdată, ministerul analizează situaţia. Tot ca melcii. Iar şoferii plătesc de zor taxe peste taxe pentru a-şi mânca nervii prin trafic. România este o ţară?