Patriotismul principial

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Iată că nici n-a venit bine primăvara şi temperaturile scăzute ale iernii din Covasna şi Harghita au înfierbântat minţile unora şi altora, dând de rumegat analiştilor politici de la birturile din sate şi gări. Se răscoliră un pic urmaşii secuilor medievali şi cerură un pic de autonomie, limbă oficială şi alte accesorii constituţionale, numai bune de semănat acum, după topirea zăpezii iar băjeţii noştri, naţionalişti la blană dar cu nărav curviştin, au demarat discursuri, acuze şi alte trăiri solidare cu patriotismul de carton românesc, arătând cât le pasă lor de soarta ţării. O p#lă.

   Nu am nimic împotriva autonomiei secuieşti. Care-i treaba? De ce îl interesează pe dl. Boc, pe dl. Antonescu, pe dl. Ponta sau pe nevroticul Vadim-Tudor dacă România rămâne fără partea aia de teren? Bine, în afară de interese ascunse şi nespuse poporului prost, afaceri cu lemn UDMR-ist şi alte şpârle, care sunt , de fapt, adevăratele pârghii de tras… Nu, serios, luându-ne după conţinutul volubil în esenţă al mesajelor aruncate gurilor nemâncate şi minţilor netede, ar trebui ca prin secuime să se regăsească nişte investiţii masive ale statului, să iasă bani serioşi la economie, să fie o mină de profit pentru contribuabili. Plus că nouă, ca popor, ar trebui să ne pese de jertfele înaintaşilor. Şi, aşa e? Nu. Drumuri varză, infrastuctură varză, bani daţi pentru investiţii o laie. Iar eroii (forţaţi sau nu să ajungă în această ipostază) s-au pierdut prin cimitire. Doar interese şi atât. Şi este cazul întregii ţări, nu doar al zonei în cauză. Şi atunci, de ce poporul se oftică?

   Dar iată cum din gura colectivă ies nişte cuvinte care nu au nicio legătură cu privirile baljine. Dom’le, nu e corect să se rupă ţara din principiu! Din principiu! De unde până unde există principii în România? Bine, fie vorba între noi, principiul este doar o chestiune teoretică… Deci, din principiu, nu le dăm la unguri autonomie. Pentru că ungurii, f#tu-i în gură, sunt nişte nemernici. O spune asta un popor care merge după zicala „să moară capra vecinului”. O spune asta un popor care se ceartă pe locul de parcare, pe locul de grătare, pe locul de cimitir, pe locul din autobuze, pe orice loc. O spune asta un popor care umblă numai cu spume la gură şi care nu-i în stare să evolueze într-un fel. O spune asta o clasă politică fără niciun fel de performanţă economică notabilă dar plină de furtişaguri, înşelăciune şi manipulare. O spune majoritatea, cea care se pişă pe gard şi pe vecinul de trotuar. Deci nu, să nu ne rupem ţara! Din principiu, normal.

   Nu ţin partea nici secuilor, maghiarilor, smârfilor, elfilor sau mai ştiu eu cărei alte naţii. Dar cred că într-o ţară unde băgatul şi suptul de p#lă au ajuns la rang de artă, să îi oprim pe unii să iasă de sub o cloacă infectă, mai ales că mulţi dintre noi habar nu avem ce se mănâncă pe acolo, mi se pare mioritic pur. Lipsit de principiu, monşer!

Casa de marcat şi grădina

• Martor şi tartor, Promo •

Ieri, Iaşiul a fost în sărbătoare. După ce au auzit de Mr. Vain doar la radio şi l-au văzut pe Mr. Proper doar de la televizor, câteva sute de ieşeni s-au îmbulzit care mai de care să profite de ospitalitatea lui Mr. Bricolage, care, ajuns de curând în oraş, şi-a deschis spre vizitare casa şi grădina.

Aflat în concediu fără plată la Iaşi, reporterul sub acoperire al Revistei Cioburi s-a trezit fără voia lui în mijlocul furnicarului de oameni gata să se calce în picioare, veniţi să mai cumpere câte una-alta pentru gospodărie. Deşi nu a izbutit nici măcar până la finalul incursiunii sale să-şi procure amărâtul de cleşte de cuie după care venise, a reuşit cu greu, dar a reuşit, să smulgă câteva declaraţii la cald câtorva dintre participaţii la asalt, spre ieşire, la coada de la casă.

Reporter: Astea’s condiţii?
Nea’ Miticî (tâmplar din tată-n fiu): Băi, frăţioari, ie nebunii… Io am vinit ca omu’ sî-mi cumpîr o bormaşînă că mă săturasem sî tot dau găuri cu burghiu’ şî ăştia mă calcă-n pişioari. Halal iededucaţie! Sî li fii ruşini! Uiti dimocraţii!

Reporter: Cum e, bre? Înghesuială mare?
Moş Timofte (bunic, venit la Iaşi la nepoţi): Taicî, n-am văzut atâta lume di când venea circu-n sat. Parcî-a-nnebunit lumea!

Reporter: Aţi reuşit? Aţi găsit ce-aţi vrut?
Tanti Lenuţa (gestionară): Da. Io mî bucur c-am reuşit sî găsesc muşama d-asta înfloratî. Aia vechii se toşisi şi era păcat sî nu profit di ofertî.

Reporter: Ce-aveţi acolo? E de firmă?
Nea Voroneţ (om la locul lui) : Abia ce-am apucat sî iau şi io o drujbî. Mai vroiam una şi pentru cumnatî-miu, da’ la ce nebunii ie aicea am lîsat-o baltî. Auzi, ia uiti-ti tu, că ieşti mai tânăr şi io n-am ochelarii la mini. Ari cod di bari sau nu?

Reporter: Sunteţi nervos, ce s-a întâmplat?
Vişan ( zidar priceput cu blugii rupţi în cur): ‘Tu-le muma-n cur cu rafturili lor cu tot. Mi-am rupt blugii când mă cocoţam dupî un sac di rigips. Asta-i bîtaii di joc!

Cam atât. La ieşirea din magazin, reporterul nostru a fost preluat de un agent de pază pe motiv că ar avea cuie în talpă. Din fericire pentru cei prezenţi, problema s-a lămurit fără ca acesta să fi fost nevoit să se descalţe.

Cum să-ţi oftici aproapele

• De-ale lu' Păcală, Promo •

Zilele trecute, un vasluian de 45 de ani şi-a tăiat penisul pentru a oftica femeile care îl doreau doar pentru sex. Mare curvar la viaţa lui, după cum însuşi mărturiseşte, bărbatul a ales s-o rupă cu prietenul său din pantaloni din pură răzbunare, mare lui satisfacţie fiind să vadă faţa femeilor care nu vor mai putea beneficia de serviciile lui sexuale. Cuprinse de re-muşcări, femeile din viaţa nefericitului vor avea cu siguranţă o refelaţie şi-şi vor da seama cât de mult au greşit faţă de el.

Acum că creanga de care atârna mărul discordiei a fost tăiată, ne aşteptăm ca întâlnirile amoroase ale vasluianului să se desfăşoare într-un cu totul alt registru. Cel mai probabil, golul lăsat de despărţirea cu membrul său fluşturatic va fi umplut de manifestările laturii sale romantice, de acum încolo bărbatul putând recita în linişte partenerei poeziile de dragoste, fără a fi bruiat de microfoniile din pantaloni.

Odată creat precedentul, mâine-poimâine vom auzi că un puşti şi-a tăiat degetele de la mâini pentru a-şi oftica profesorul de pian, că nu ştiu ce tânără speranţă a fotbalului intern şi-a tăiat piciorul pentru a-i oftica pe coechipierii atacanţi care îl acuzau de egoism, că un fermier şi-a tăiat mâinile la gater pentru a-şi oftica păsările care obişnuiau să-i ciugulească grăunţele din palmă, pe motiv că nu se mai ouă sau, ca să rămânem în temă, o prostituată şi-a cusut intrările pentru a oftica clienţii.

Sursa: agendadeiasi.ro

Cum o dai, tot de căcat e

• Frustrări din cartier, Promo •

   Iarna se încăpăţânează să plece. Normal, o înţeleg. Doar am fost dăruită lumii când ea era stăpână şi nu vrea să mă lase singură. De fapt ea, săraca iarnă, se chinuie din răsputeri să acopere căcaţii. Gropile din asfalt. Griul. Cenuşiul. Cu ultimele puteri cerne fulgi frumoşi. Mari, strălucitori. Îngheaţă bălţile. Pune o punte între noi şi asfaltul de căcat. Dar noi tot o denigrăm. O dăm afară. O dorim afară. Nu o mai vrem. Vrem călduri de să ne căcăm pe noi. Vrem să punem în cuier hainele ca să ajungem să ne dorim să ne dăm jos de pe noi şi pielea. Vrem să renunţăm la bocanci şi la cizme ca să intrăm cu tocurile în asfaltul moale, să ne târâm picioarele în şlapii de plajă. Să căutăm o boare de umbră, de aer.

   Iarna nu e de căcat. Iarna îngheaţă lumea. O amorţeşte. Dacă-i frig, vrei cald. Dacă-i cald vrei rece. Dacă-i brună vrei blondă. Dacă-i scundă vrei înaltă. Dacă-i mică vrei mare. Dacă-i luni vrei sâmbătă. Dacă-i dulce vrei sărat. Dacă-i albă vrei neagră. Dacă-i a ta nu o mai vrei. Oricum o dai, tot de căcat e. De ce căcat? Ce probleme are lumea cu căcatul? Pute? Nu toată lumea se cacă? Nu e căcatul rezultatul a ceea ce băgăm în noi? Şi atunci de ce ne spargem în băşini şi ne strâmbăm când e vorba de căcat?

 

 

Pinguinulfurios.

Căcatul din noi

• Editorial, Frustrări din cartier •

   Căcatul, fie că vrem, fie că nu vrem, este parte din noi. Aşa dizgraţios, cum îl vede orice biped sănătos la cap, căcatul ne însoţeşte de la prima suflare pâna la ultima, evoluând odată cu fiecare dintre noi. Este ca un al doilea alter-ego, căpătând forme şi influenţe aflate într-o strânsă comuniune cu hrana materială şi spirituală pe care o îngurgităm de-a lungul vremii. Căcatul ne este înger şi demon, căci, nu-i aşa, nu-i bine cu el dar mai  rău fără el. Încercăm toată existenţa să-i dăm drumul, să rupem relaţia cu această  entitate puturoasă  care ne lărgeşte cururile şi, paradoxal, o facem cu o plăcere sadică, soră cu un amalgam de râs şi plâns, aşteptând în obscuritatea sufletului următoarea ceartă cu monstrul căcăniu din adâncurile noastre.

   Sunt oameni care adoră căcatul. Îl venerează atât de mult încât scopul lor în viaţă va fi să nu rateze nicio grămadă de fecale care ar putea să le iasă în drum. Fiecare căcăţel intrat în câmpul vizual al lor îi va înduioşa până la lacrimi, ridicându-şi mânuţele şi implorând infantil ajutor. Iar ei, iubitorii de căcat, îl vor lua ca atare, în braţe, şi se vor mânji sufleteşte cu materia urât mirositoare, până când Împuţiciunea Sa se va topi de tot. Şi tot aşa, din căcat în căcat, oamenii pro-fecale îşi vor urma calea, sperând de fiecare dată la o grămadă şi mai mare, şi mai mare, reglându-şi standardele după regula nescrisă a unui cerc vicios de rahat.

   Cine intră în căcat o face cu bună ştiinţă. Orice situaţie urât mirositoare şi îmbrăţişată cu ardoare va aduce după sine o alta, şi apoi o alta şi tot aşa. Căcatul devine drog iar sclavii acestei dependenţe vor intra în sevraj în fiecare clipă a existenţei lor lipsită de fecale. Vor căuta disperaţi minutele mânjite intens pentru a-şi satisface pofta nebună de mizerie, fără a-şi doza în vreun fel porţiile luate. Într-un final, căcatul va ajunge deasupra lor, îngropându-i maiestuos, alături de viermii aflaţi în universul etern al celor doi metri de sub scoarţa terestră.

Întâi Martie, apoi şi Ziua Femeii

• Editorial, Frustrări din cartier •

În sfârşit primăvara a reuşit să-şi facă cu greu loc printre mormanele stinghere de zăpadă îmbâcsită de pe marginea şoselelor şi printre blocurile mohorâte ce-şi aşteaptă rândul în programul de reabilitare termică. Şi aşa cum ne-a obişnuit încă de pe vremea când decupam hârtia creponată şi spuneam poezii elogioase despre mamă, Moş Crăciun sau despre conducătorul mult iubit, nu a venit singură. A cărat după ea, ca în fiecare an, şi cuplul de sărbători, Mărţişor – Ziua Femeii.

Dacă pentru natură primăvara înseamnă trezirea la viaţă şi reînceperea unu nou ciclu, pentru reprezentanţii sexului tare înseamnă efectiv trezirea. După Ziua Îndrăgostiţilor sau/şi Dragobete, zile în care bărbaţii şi-au făcut încălzirea cu tot felul de cadouri şi mici atenţii acordate exclusiv jumătăţii, păstrând cât de cât nivelul de alertă sub limită, săptămâna 1 – 8 martie reprezintă un adevărat tur de forţă pentru aceştia. În săptămâna asta, bărbaţii nu numai că trebuie să se axeze pe prietenele/soţiile/amantele lor, e aproape musai şi cavaleresc să ia în calcule şi contingente întregi de reprezentante ale sexului frumos cu care intră în contact într-o mai mică sau mai mare măsură. Şi aici se socotesc în principal colegele de birou. Dacă ai norocul să ai un număr numărabil, ca să zic aşa, de ele la locul de muncă, se rezolvă regulamentar şi discret, cu puţine eforturi. Dar dacă te prinde săptămâna cu pricina în mijlocul unui colectiv însemnat de femei, te apucă frământările…

În săptămâna 1-8 martie nu e loc de regim preferenţial. În perioada aceasta se aplică principiul de totul sau nimic. Ori cumperi o plasă de mărţişoare sau lalele ori zambile fără număr şi te apuci să împarţi în stânga şi-n dreapta la toate doamnele şi domnişoarele de-ţi ies în cale, ori te faci că plouă şi dacă eşti pus faţă în faţă cu o situaţie delicată pretinzi că ai fost atât de ameţit încât ai uitat cu totul de acest moment special. Scuza asta s-ar putea să ţină. Până la un punct, femeile tolerează bărbaţii mai ameţiţi. Am putea spune că e scuza perfectă pentru 1 Martie.

Dar dacă vrei să te fofilezi şi pentru 8 Martie, ar fi o stângăcie inimaginabilă să invoci acelaşi motiv. În cazul acesta, ori te revanşezi şi înmânezi regulamentar câte o floare tuturor colegelor pe care le-ai ratat de Mărţişor – care cu siguranţă te-au ţinut minte – spunându-le eventual că dacă de 1 Martie ai fost căscat şi ai uitat, de Ziua Femeii este plăcerea ta să dai o floare unei femei (dacă ai făcut-o femeie, deja ai cinci puncte din start), ori, mult mai simplu şi eficient, îţi iei liber.

Dacă faci greşeala fatală să dăruieşti mărţişoare sau flori doar unor anumite colege, în prezenţa altora ce sunt sărite, dintr-un motiv sau altul, din schemă, eşti halit de gărgăriţe. Devii instant un paria al biroului, ţi se va uita numele iar majoritatea fetelor se vor referi la tine folosind apelativul ăla. Pentru a evita această situaţie, cel mai indicat ar fi să faci într-un fel şi să te prezinţi într-o a doua etapă înmânându-le celor sărite din schemă cele de cuviinţă. Un asemenea gest te saltă zece punte în ierarhia celor mai finuţi/atenţi/drăguţi colegi şi-ţi asigură din partea lor zâmbete necondiţionate pentru o bună bucată de vreme.

În cazul ideal în care ai fost atent şi ţi-ai îndeplinit pe deplin sarcinile, oferind mărţişoare şi flori atât de 1 cât şi de 8 martie, atunci mobilizarea ta exemplară lor li se va părea ceva absolut firesc, va fi ca o simplă fărâmă de normalitate, pentru ca nu-i aşa, este natural ca un bărbat să-i ofere flori şi mărţişoare unei femei.

Nunta la români

• De-ale lu' Păcală, Editorial •

După naştere şi moarte, singurele două evenimente certe în viaţă, cel mai semnificativ moment al conştiinţei colective este indiscutabil nunta. Momentul mult aşteptat de miresica îmbrăcată în rochia de prinţesă – ce afirmă suspinând că a aşteptat această clipă toată viaţa, mult evitat de mirele care într-un final a cedat presiunilor, la ţanc venit pentru părinţii gata să organizeze evenimentul aşa cum ei n-au fost lăsaţi s-o facă, se profilează ca o adevărată corvoadă pentru însurăţei. Heirupul mirilor, de vineri de la brad şi până duminică la potroace,  statul după invitaţi, că e doar petrecerea invitaţilor, nu a tinerilor proaspăt căsătoriţi , stresul că nu ies socotelile şi multe altele, fac ca nunta să devină din evenimentul dedicat exclusiv celor doi miri, un real chin pentru aceştia.

Situat într-o zonă de confluenţă ca cea a Balcanilor, poporul român a dobândit de-a lungul istoriei un bagaj etnografic extrem de diversificat. Iar când e vorba de nuntă, avem la tradiţii şi la obiceiuri, căcălău, Măria ta. Dar cum era şi firesc, noile vremuri şi-au lăsat adânc amprenta asupra acestor obiceiuri. Unii înţeleg acest lucru, alţii nu. Iar când oamenii ţin cu tot dinadinsul să-şi conserve tradiţiile transmise din moşi-strămoşi, de prin colbul satelor şi al caselor din chirpici, în asfaltul oraşelor şi al blocurilor de beton, se iscă penibilul. Păi una era când alaiul îşi urma traseul, la pas, pe uliţele prăfuite ale satului, în chiote de veselie şi alta e când alaiul îşi parcurge traseul, la bordul unor maşini, în sunetul asurzitor al claxoanelor. Păi una era când se încingea hora miresei în bătătură şi alta e când te apuci să dansezi în parcarea din faţa blocului sau în jurul mesei din sufragerie, dans în varianta zip, stresat să nu dai peste vreun bibelou şi să stârneşi o criză de isterie soacrei mici.

Un alt element caracteristic majorităţii nunţilor de la bloc este că nimeni nu se ştie exact care este pasul următor. Şi cât de în temă te-ai afla cu tradiţiile locului, este aproape imposibil ca cineva să nu comenteze şi să nu se mire cu glas tare că la el/ea nu se ţine aşa. În aceste situaţii, cel care are întâietate este, în general, acordeonistul. El este cel care le dictează protagoniştilor, pas cu pas, ce e de făcut, în timp ce aceştia, cuprinşi de emoţia momentului – sanchi,  execută maşinal indicaţiile.

Un alt episod de referinţă este cel desfăşurat în biserică, episod în care însurăţeii îşi pun pirostriile. Moment de maximă importanţă pentru babele din audienţă. O oră de stat în faţa altarului cu ochii geană pe nevastă să nu care-cumva să te calce pe picior că te-ai nenorocit – o să te aibă sub papuc toată căsnicia – în timp ce un preot sau un sobor de preoţi (de la caz la caz) te plictiseşte recitând versete biblice. La sfârşitul slujbei, are loc validarea acesteia.  Dacă ai optat pentru o variantă de slujbă Professional, cu tot pachetul, costul este pe măsură. Dacă vrei să scapi mai repede şi alegi varianta Express, costurile sunt la fel. Întortocheate mai sunt căile Domnului…

Pe parcursul celor trei zile ale evenimentului, bârfele sunt ca la ele acasă. Auzi lumea şuşotind: I-a rupt turna? Eu n-am văzut. Auzi tu, cum să nu-i rupă tura!? sau Uite, fă, că şi-a găsit şi asta bărbat. Ce noroc a avut a dracu’ sau Ia uit-o şi pe soacra mare. Zici că e împăiată.

Ajunşi la salon, tinerii mai au o singură grijă. Să le vină invitaţii. Fără ei,  s-a dus şi avansul la apartament. Tot la salon, cam între peşte şi sarmale, e imposibil ca vreo rubedenie să nu o ia pe ulei şi să nu înceapă să lanseze sistematic, cât o ţin plămânii, urări de bine pentru miri, socri sau naşi, ridicând paharul plin cu vin deasupra unui coc de cucoană special amenajat pentru seara cea mare. Apoi, vrei nu vrei, trebuie să se fure şi mireasa. Cine a mai văzut nuntă fără furatul miresei?! Răscumpărarea ei aduce după sine, pe lângă navetele de bere sau sticlele de whisky cuvenite răpitorilor, şi umilirea lui ginerică care este pus să facă tot felul de lucruri, chipurile trăsnite, de la cântat, dansat, declaraţii de dragoste, toate acestea desfăşurându-se spre deliciul nuntaşilor.

Cel mai emoţionant moment al nunţii rămâne fără doar şi poate dezgătitul miresei. Redat de glasul gâjâit al unui lăutar obosit, de o guristă cu glas duios sau de CD-ul cu însăşi Maria Ciobanu, cântecul de jale Ia-ţi mireasă ziua bună umple babele de lacrimi. Mireasa se aşează pe un scaun, cu gândul că mai e puţin şi a scăpat, şi îşi lasă naşa să îi prindă baticul pe cap, aducând-o astfel în rândul femeilor gata să ia cratiţa în primire. Iar versurile cântecului au un singur scop. S-o facă să sufere. O smulg de la sânul protector al familiei, îi calcă în picioare grădina cu flori, o asmut împotriva mă-sii, lui taică-său, soră-sii şi o pasează fără reţineri soacră-sii. Ce poate fi mai edificator că poporul nostru ştie să sufere?

Apoi atmosfera se destinde cu recuperarea jartelei. Ginerică îşi vâră în văzul tuturor capul sub rochia miresei extrăgând în dinţi, cu mâinile la spate, jarteaua. Moment numai bun să-şi ia noapte bună de la ce nu va vedea cu siguranţă în noaptea nunţii, pentru că, nu-i aşa, mireasa, sleită de puteri după atâtea sârbe şi hore, va cădea răpusă de oboseală. Nu are cum să lipsească nici momentul aruncatului buchetului. Acest obicei tradiţional românesc de sorginte americană lasă întotdeauna două, trei tinere domnişoare cu buza umflată şi loc de miştouri pentru răutăcioşii piliţi, puşi pe şotii.

Când totul se sfârşeşte, tinerii căsătoriţi îşi fac socotelile şi îşi acordă o binemeritată lună de miere de o săptămână la Sinaia sau pe însoritele meleaguri ale Greciei, asta depinde, desigur,  în funcţie de anotimp. Apoi, toarnă vreo doi, trei copii, el îşi face o amantă iar ea îşi creşte în linişte odoarele. Şi uite aşa vor trăi româneşte până la adânci bătrâneţi.

Băi, să vă plătiţi amenda că aveţi străzile varză!

• Frustrări din cartier, Promo •

   Se pare că iarna este din nou o parşivă şi apare aşa, pe neaşteptate, la început de februarie. Şi nu oriunde, ci într-o ţară cu o climă temperat-continentală… Am înţeles, în decembrie ne mai aşteptam la o ninsoare dar în ianuarie şi în februarie era exclus. Atunci apăreau ghioceii, păsăreau ciripelele iar Sorinelul arunca fotonii către acoperişuri mai ceva ca un manelist cojile de seminţe în faţa scării. Iar autorităţile, obişnuite cu acest ritm de mulţi ani, au fost luate prin surprindere (vorbă devenită clişeu).

   În capitală, cel mai tare din parcare este, fără îndoială, primarul Sorin Oprescu. Din parcarea lipsă, am putea fi un pic ironici. Domnul Oprescu, aşa autoritar cum ne-a obişnuit dumnealui (deşi, ori nimeni nu-l ascultă, ori nu ştie să se facă domnia sa auzit cum trebuie) a ieşit în faţa cetăţenilor creduli şi a început să ameninţe firmele implicate în diverse contracte cu Primăria că ar fi cazul să-şi vadă de treabă, să-şi respecte angajamentele, să nu-şi bată joc de banii contribuabililor şi că are dumnealui ac de cojocul lor. Mai, mai să-mi smulgă o lacrimă.

   Cea mai tare fază pe care a scos-o edilul capitalei este cea cu amendarea Primăriilor de sector. Deci, se ia o Primărie de sector care nu are arterele deszăpezite şi care nu se îngrijeşte să asigure un minim confort cetăţenilor săi, plătitori de taxe în faţa unor funcţionari cu priviri precum vremea de afară, se trage de urechi de către Primăria Capitalei, mama-natură a copilelor prinţese de sector şi apoi se amendează, să se înveţe minte. Un sistem foarte bine gândit, probabil de nişte domni sau doamne care trăiesc într-o lume a lor, fără mojicii ăştia care tot cer câte ceva de la autorităţi. Păi cum, băi nene, să amendezi o Primărie? În loc să altoieşti primarul, să razi nişte capete de cretă care o freacă aiurea prin birouri, să f#ţi în gură şi la buzunar firmele care papă banii publici degeaba, tu mai iei nişte bani, de fapt, tot de la cetăţeni. Practic, din bruma de fonduri rămasă după sărbători, Oprescu mai trage un fum. Direct din buzunarul tău, boule bucureştean care eşti. No ofense…

   Mă uit pe geam şi văd că ninge. Şi nu teama de frig sau de faptul că o să-mi fisurez coccisul pe gheaţă mă înfioară, ci faptul că trebuie să mai strâng nişte bani, să poată plăti primăria de sector amenda. Oare România este o ţară?

România sub limita de îngheţ

• Frustrări din cartier, Promo •

zapada-Frig.  Frig de-ţi îngheaţă apa la genunchi, de-ţi fug perciunii sub căciulă, de ţi se cristalizează şi gândurile sub ţeastă. Iar generalul Iarnă abia dacă şi-a mai oprit puţin asaltul. După ce şi-a luat masa de aer rece tocmai din îndepărtata Siberie,  numai bine că a aţipit puţin, prilej pentru gradele Celsius să-şi mai scoată sfioase capul, câte puţin la amiază, deasupra limitei de îngheţ asemenea unor animale de tundră ieşite din hibernare. Dar tocmai ce s-a trezit şi e gata să-şi reia asaltul. Noi salve de vânt şi ninsori se aşteptă în următoarele zile pentru jumătatea sudică a ţării.

Frig, gheaţă şi mormane de zăpadă murdară. Mai nou intră în schemă şi vântul puternic. Şi din nou frig. Agentul termic rămâne în alertă. Frig de fac pneumonie purecii pe maidanez, de-ţi îngheaţă zacusca dintre măsele, de-ţi ajung tremurând mail-urile în Inbox.

Hai o săptămână, două, o lună, o lună jumate, dar până când băi nene!? Îmi vine să iau la şpiţuri mercurul termometrelor. Urcă, bă! Încă o lună aşa şi deja încălzirea globală o să devină o legendă.

Şi iarăşi frig…

O nouă subspecie: oamenii-buldozer

• Frustrări din cartier, Promo •

   În cadrul speciei oamenilor-penis  (prezentaţi acu’ ceva vreme) există o subspecie apărută mai recent (vorbim de secolul trecut) dar care s-a răspândit repede, precum lichidul seminal printre ţâţele unei domnişoare extaziată de scena fierbinte în care se scaldă. Am putea să le spunem oamenii p#zdă, aşa cum amintea un om de bine la un moment dat, însă nu li se potriveşte. Denumirea lor este în lucru deocamdată.

   Dar să facem prezentările de rigoare. Această subspecie se întâlneşte în special în zonele unde transportul în comun este prezent. Par bipezi obişnuiţi la o primă vedere, fără o mare activitate sub oasele cutiei craniene, cu ochii pierduţi în depărtare, aşteptând parcă ceva. Normal, ei aşteaptă mereu autobuzul, tramvaiul, metroul sau orice alt sistem ingineresc care le poate facilita deplasarea pe distanţe mari sau mici. Şi în care trebuie să existe neapărat alţi oameni. Cum îi recunoaştem, totuşi? Simplu. Dacă ne aflăm într-unul din mijloacele amintite mai sus, lipiţi de ferestre, scaune, agăţaţi de bare, mirosind transpiraţia gibonilor de lângă noi (sau mirosindu-ne chiar pe noi), fierbându-ne creierii la 80 de grade ori lipindu-ne nările de frig (în funcţie de anotimp) şi dorind să păşim pământul în staţie, ei bine, atunci apar disperaţii. Practic, totul se reduce la o luptă între cei care vor să iasă la aer (pentru că pur şi simplu au ajuns la destinaţie sau pentru că vomită) şi cei care vor să pătrundă în micro-universul aflat deasupra celor X roţi. Cei care pătrund sunt ei, subspecia demonică. În momentul în care autobuzul, să spunem, s-a oprit în staţie, totul se transformă în mintea lor. Practic, urcatul în autobuz devine ultimul lucru pe care ei vor să-l mai facă în existenţa lor mizeră. Sunt ca la un fel de concurs de urcat-viteză, de strivit picioare, de dat coate în gură sau de împins grămezi de oameni. Privirea lor cea pierdută devine instant una diabolică, focusată pe spaţiul ocupat de cele două uşi ale autobuzului iar creierul lor stafidit transmite singurele semnale clare pe care ar putea să le transmită vreodată grămezii inutile de carne de sub el: „Urcă, calcă, striveşte, urcă, împinge, urcă, urcă, urcă!”.

   Am avut de multe ori neşansa de a întâlni această subspecie tulburată iar imaginea pe care o vezi când te afli în faţa lor poate fi lejer folosită în filmele horror cu stârvuri umblătoare sau cu zombie ieşiţi de la naftalină şi plecaţi să rupă capete. Să vezi o masă de indivizi cu ochii mici şi roşii pironiţi pe tine, cu mâinile îndreptate spre spaţiul pe unde tu încerci să evadezi, de parcă ar vrea atunci să-ţi smulgă carnea de pe oase şi cu o forţă de a împinge similară cu cea a elefanţilor, strivindu-te de tot ce se află în spatele tău, nu este chiar plăcut. Sau poate am eu o fobie.

   Vor fi din ce în ce mai mulţi. Nu or să dispară niciodată şi, în cele din urmă, vor molipsi şi humanoizii care intră în contact involuntar cu ei. Vor sechestra autobuzele, tramvaiele, vor arunca şoferii pe geam. Nu pot fi învinşi. Sunt ei, oamenii-buldozer.