Control. Filmul.

martie 29, 2010 • Cronici de film şi teatru, Promo • robert

Pe 17 Mai 2007 avea loc la Cannes premiera filmului Control, realizat de regizorul olandez Anton Corbijn, pelicula câştigând mai apoi cinci premii la festivalul BIFA de la Londra. Scenariul filmului are la bază cartea Touching from a Distance, scrisă de Deborah Curtis, nimeni alta decât soţia lui Ian Curtis, solistul trupei engleze de post-punk Joy Division. În fapt, filmul povesteşte tumultul anilor de dinaintea finalului nefericit al lui Ian Curtis, muzician cu aspiraţii, căzut într-o profundă depresie.

Personajul Ian Curtis, interpretat de Sam Riley, este prezentat de la început ca fiind un introvertit, care îşi ghidează viaţa după versuri şi tâmpeniile făcute alături de colegii de şcoală, în perioada când locuia împreună cu părinţii şi sora lui. Atunci o cunoaşte pe Deborah, prietena celui mai bun amic de-al său, care devine mai apoi iubita sa. Cei doi îşi dau seama de atracţia dintre ei la un concert şi în scurt timp sfârşesc prin a se căsători şi a se muta împreună. Pentru Ian, ideea de mariaj s-a rezumat imediat după aceea la a sta izolat în camera lui şi a scrie poezie. Un pas important făcut rapid, deteriorat şi mai rapid.

În 1976, pe când Curtis era deja angajat la oficiul forţelor de muncă, îi cunoaşte pe Bernard Sumner, Peter Hook şi Terry Mason, membrii unei trupe în căutare de vocal. Astfel, Curtis devine solistul formaţiei care iniţial se va numi Warsaw. În momentul înregistrării primului EP, Curtis propune numele de Joy Division, aşa cum publicul i-a cunoscut. Ascensiunea lor începe uşor să se producă. În paralel, Curtis începe să-şi neglijeze din ce în ce mai mult soţia, îşi face un obicei din a pierde nopţile încărcate în alcool şi tutun, păstrându-şi în acelaşi timp şi jobul. Prima sa criză de epilepsie, într-o formă uşoară, nu a reuşit să-l facă să renunţe la stilul de viaţă care îi va măcina sănătatea şi mai mult, inclusiv cea mintală.

Implicat din ce în ce mai mult în proiectul muzical, Ian ajunge să se izoleze inevitabil de mariajul său, ajungând să aibă o relaţie cu Annik Honore, personaj interpretat de actriţa germană de origine română Maria Lara. Oboseala accentuată va duce şi la renunţarea la locul de muncă dar şi la agravarea stărilor epileptice. Ajuns într-un moment delicat al vieţii, Ian începe să se afunde în psihoză şi începe să nu-şi mai găsească energie şi sens pentru a continua în vreun fel ceva. Căsnicia îi este ruinată, crizele îl dărâmă şi mai mult iar totul se va sfârşi cu sinuciderea sa, la numai 23 de ani, în casa în care a locuit.

În film sunt punctate diverse momente din existenţa lui ca muzician, începând de la prima prestaţie live, evenimentele care au stat la baza anumitor cântece, relaţia cu membrii trupei. Per ansamblu pelicula reprezintă, în fapt, exact viaţa lui Curtis: scurtă şi condensată. Momentele de regret ale sale, atât din pricina neglijării pe cea care l-a iubit necondiţionat, a faptului că nu mai găsea resurse pentru a satisface publicul şi ascensiunea care li se întrevedea, boala care îi bloca fiecare gând spre viitor, toate acestea au dus către soluţia sinuciderii. Se pot trasa paralele între diversele planuri importante ale acelei perioade, fiecare având direcţii diferite: alunecarea vieţii de familie în derizoriu, creşterea succesului ca muzician, deteriorarea sănătăţii, liniştea găsită în preajma lui Annik. Epilogul se produce în momentul în care toate aceste capătă acelaşi punct: în jos.

Pelicula realizată alb-negru, cu o coloană sonoră pe măsură, induce stări de tristeţe dar şi de revoltă. Merită vizionată pentru că orice comentariu pe marginea filmului nu poate impresiona în vreun fel.

O vizită la Dirty Harry’s Irish Pub

martie 25, 2010 • Cârciuma din drum, Promo • robert

Gata, a început vânzoleala. Cum au apărut primele raze de soare mai pătimaşe, dorinţele de colindat prin parc şi apoi pe la birt s-au înmulţit. Cum parc în timpul serviciului nu se poate (mă rog, pentru oamenii decenţi), rămâne doar cârciuma de după muncă. Sau cârciuma din drum.

Am nimerit într-una din zilele trecute la Dirty Harry’s Irish Pub, aflat undeva pe strada Franceză, în centrul vechi şi ponosit al Bucureştiului. Localul este (re)deschis de curând şi arată, evident, ca nou-nouţ. Şi chiar aşa miroase. Dispus pe trei nivele, etaj, parter şi subsol, destul de spaţios şi bine aerisit. Partea de sus este un pic mai mică decât cea de jos şi decorată mai spre cârciumă irlandeză, că doar tot românul o arde prin irish-pub-uri acum. Subsolul, tip arcadă, spaţios şi el, arată mai către o combinaţie de medieval, irish şi câte un strop de românesc. Mobilierul este din lemn, pereţii sunt jumătate patinaţi, jumătate cu decor cărămidă şi lambriuri, purtând din loc în loc tablouri cu papagli şi bere. Atmosfera, în general, caldă şi ospitalieră, luminată decent. Fapt pe care mi l-au arătat şi don’şoarele care serveau pe acolo. La etaj nu am mai ajuns…

Că veni vorba de servit, păi să consumăm ceva. Bere, vin, cocktail-uri, mâncare. Şi nota la final. Dar ce putem avea pe notă? Un Tuborg draught, de exemplu, la 6 lei, de amăgeală căci Carlsberg-ul la 0.33 l este 9 lei. Pentru doamne, domnişoare şi Cătălin Botezatu găsim Coca-Cola la 7 lei/250 ml sau un cocktail nonalcoolic la 12 lei. Meniul conţine şi salate, supe sau minuturi pentru beţivii rafinaţi care nu se pot manifesta fără să arunce unul sau două boluri alimentare pe gât.

Dirty Harry’s Irish Pub este ok de vizitat, chiar dacă preţurile sunt un pic peste medie. Muzica pare în regulă (noi am fost atacaţi cu ceva U2) şi am înţeles că în week-end-uri se bagă ceva muzică live iar în cursul săptămânii, la un moment dat, clienţii poa’ să ragă în microfon în sistem karaoke. Se fumează, nu există wirelless iar toaletele sunt numai bune de folosit. Aşteptăm cu nerăbdare terasa. All right, boy!

Aneta, Lena, Zoia sau, mai bine zis, GAIŢELE

martie 25, 2010 • Cronici de film şi teatru, Promo • OpiniaCititorului

Anul acesta am redescoperit plăcerea de a merge la teatru. Pe lângă beciurile obscure pline de fum, vizitate în aproape fiecare seară, pentu 2010 am decis să îmi rezerv o zi pe saptamana pentru evenimente culturale variate. Şi astfel, aseară mi-am luat bilet pentru piesa Gaiţele, regizată de Alexandru Dabija, piesă jucată de ceva vreme pe scena teatrală bucureşteană şi reluată acum la teatrul Odeon.

De mult nu mi s-a mai întâmplat să râd cu atâta poftă la teatru. Piesa aş descrie-o ca o tragi-comedie bună, plină de cinismul devenit trăsătură de neam şi care te duce cu gandul la drama penibila din viaţa multora dintre noi. De câte ori nu am auzit de nenorocirile produse de limba ascuţită a familiei, a facerilor de bine ale acesteia, faceri de bine ce reuşesc să te bage, la propriu sau la figurat, în pământ? De cate ori nu ne-au făcut mai mult rău decât bine acţiunile celor dragi? Binenţeles intenţiile sunt de fiecare dată bune, chiar dacă sunt transformate de la caz la caz in isterii.

Dacă aţi văzut filmul, stiţi la ce vă puteţi aştepta. Subiectul, atât de bine pus in scenă, este ajutat extraordinar de mult de o distribuţie atent aleasă, cu actori ce reuşesc să te transpună în realitatea lor pe parcursul celor două ore si jumătate. Rolul surorilor bătrâne e jucat fantastic de Dorina Lazăr, Constantin Cojocaru şi Ionel Mihăilescu.

Madam Aneta ( Dorina Lazăr), văduvă de baron local, cu statut social si statură impozante, trăieşte drama dusă la extrem a mamei de copii crescuţi mari si rupţi de nevoia maternă. Este mai tot timpul acompaniată de cele două surori, văduve asemenea, ambele pline de haz si mult prea ghiduşe pentru vărsta lor. Tanti Lena (Ionel Mihăilescu), ajunsă la o varstă înanintată şi un pic senilă, e pasionată de jocul de cărţi, dulceaţă si ciupitul de fund de soţ de nepoată. Zoia (Constantin Cojocaru), cunoscătoare de limbi străine, anume frânturi de franceză şi mare iubitoare de dulceaţa de lămâi, a trăit drama pierderii celor trei copii iar acum işi canalizează dragostea către nepoată.

Prima imagine a actului I scoate în evidenţă cât sunt de diferite aceste surori pe plan fizic: una dolofană, una înaltă şi slabă, una mică, slabă şi trasă de spinare dar toate sărite de pe axa realitaţii într-o măsură mai mică sau mai mare.

Un trio minunat, nişte roluri jucate delicios de bine, ce reuşesc să creeze o imagine a unei tragedii pline de comic si realitate dramatică şi să iţi impună râsul şi buna dispoziţie, in antiteză cu esenţa subiectului.

Pe langă aceşti trei minunaţi actori au mai urcat pe scenă, in roluri jucate la fel de excepţional, Marius Stănescu, Elvira Deatcu, Paula Niculiţa, Carmen Tănase, Virginia Rogin, Antoaneta Zaharia, Dana Voicu, Petre Nicolae, Ana Maria Moldovan si Pavel Bartoş.

Aşadar, iubiţi-vă, faceţi sex, beţi şi mergeţi şi la teatru.

Diana

CONVENANT în Club Control

martie 22, 2010 • Eveniment subteran, Promo • robert

O noapte cu rafinament futurepop în Club Control (Str. Academiei nr. 19) vă aşteaptă pe 8 Aprilie 2010. Un eveniment Viva Music, sub marca ELECTRONIK şi organizat sub înaltul patronaj al AMBASADEI SUEDIEI la Bucureşti: trupa COVENANT (futurepop/synthpop/electronic dance music) ne va induce o stare de euforie sonoră, debutând cu imnuri electro de inspiraţie nordică şi mergând până la ritmuri contagioase, desprinse din ritualuri atemporale. Începută acum mai bine de douăzeci de ani ca un proiect al unor tineri entuziaşti, formaţia s-a afirmat rapid, hiturile lor aflându-se astăzi în playlisturile a numeroase cluburi şi posturi de radio. COVENANT au la activ opt albume iar în acest moment pregătesc lansarea unui nou material, Modern Ruin. COVENANT sunt pionierii futurepop-ului, un gen muzical care se regăseşte la confluenţa dintre Depeche Mode şi Kraftwerk. Prestaţia lor live este una tandră dar penetrantă, cu mici improvizaţii ce sunt atât pe gustul cunoscătorului, cât şi pe gustul celui aflat la prima întâlnire cu trupa. Artiştii suedezi ne promit o calitate impecabilă a sunetului şi o prezenţă scenică fină şi elegantă. De-a lungul timpului au împărţit scena şi au colaborat cu nume precum Rammstein, VNV Nation, Project Pitchfork, Das Ich, And One. Mulţi dintre voi aţi dansat măcar o dată pe “Bullet” într-un club bucureştean. Iată că a sosit momentul să o ascultaţi live!

COVENANT sunt: Joakim Montelius, Daniel Myer şi Eskil Simonsson. Informaţii detaliate despre COVENANT găsiti pe www.covenant.se sau www.myspace.com/covenant.

Biletele costa 30 ron şi se vor găsi începând cu 1 Martie în reţeaua magazinelor Diverta, online pe www.myticket.ro şi direct la intrarea în club. Numărul de bilete este limitat.

Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm să sunaţi la 0740111199 sau să trimiteţi un email la office@vivamusic.ro

Casa de marcat şi grădina

martie 19, 2010 • Martor şi tartor, Promo • Bilă

Ieri, Iaşiul a fost în sărbătoare. După ce au auzit de Mr. Vain doar la radio şi l-au văzut pe Mr. Proper doar de la televizor, câteva sute de ieşeni s-au îmbulzit care mai de care să profite de ospitalitatea lui Mr. Bricolage, care, ajuns de curând în oraş, şi-a deschis spre vizitare casa şi grădina.

Aflat în concediu fără plată la Iaşi, reporterul sub acoperire al Revistei Cioburi s-a trezit fără voia lui în mijlocul furnicarului de oameni gata să se calce în picioare, veniţi să mai cumpere câte una-alta pentru gospodărie. Deşi nu a izbutit nici măcar până la finalul incursiunii sale să-şi procure amărâtul de cleşte de cuie după care venise, a reuşit cu greu, dar a reuşit, să smulgă câteva declaraţii la cald câtorva dintre participaţii la asalt, spre ieşire, la coada de la casă.

Reporter: Astea’s condiţii?
Nea’ Miticî (tâmplar din tată-n fiu): Băi, frăţioari, ie nebunii… Io am vinit ca omu’ sî-mi cumpîr o bormaşînă că mă săturasem sî tot dau găuri cu burghiu’ şî ăştia mă calcă-n pişioari. Halal iededucaţie! Sî li fii ruşini! Uiti dimocraţii!

Reporter: Cum e, bre? Înghesuială mare?
Moş Timofte (bunic, venit la Iaşi la nepoţi): Taicî, n-am văzut atâta lume di când venea circu-n sat. Parcî-a-nnebunit lumea!

Reporter: Aţi reuşit? Aţi găsit ce-aţi vrut?
Tanti Lenuţa (gestionară): Da. Io mî bucur c-am reuşit sî găsesc muşama d-asta înfloratî. Aia vechii se toşisi şi era păcat sî nu profit di ofertî.

Reporter: Ce-aveţi acolo? E de firmă?
Nea Voroneţ (om la locul lui) : Abia ce-am apucat sî iau şi io o drujbî. Mai vroiam una şi pentru cumnatî-miu, da’ la ce nebunii ie aicea am lîsat-o baltî. Auzi, ia uiti-ti tu, că ieşti mai tânăr şi io n-am ochelarii la mini. Ari cod di bari sau nu?

Reporter: Sunteţi nervos, ce s-a întâmplat?
Vişan ( zidar priceput cu blugii rupţi în cur): ‘Tu-le muma-n cur cu rafturili lor cu tot. Mi-am rupt blugii când mă cocoţam dupî un sac di rigips. Asta-i bîtaii di joc!

Cam atât. La ieşirea din magazin, reporterul nostru a fost preluat de un agent de pază pe motiv că ar avea cuie în talpă. Din fericire pentru cei prezenţi, problema s-a lămurit fără ca acesta să fi fost nevoit să se descalţe.

Interviu din casă. Pardon, din bătătură

martie 17, 2010 • Aberația de intelect, Promo • Bilă

Sâmbăta trecută, aflat în vizită la un văr mai îndepărtat dintr-o comună din sudul ţării, reporterul nostru a avut şansa de a fi martorul unui eveniment cultural inedit. Rămaşi de curând fără discotecă în comună, pentru că fiul primarului a vrut neapărat să-şi facă un club modern – aşa cum a văzut el la oraş, la Slatina – flăcăii, mânaţi şi de o curiozitate sadică a oaspetelui de la capitală, au ales să-şi petreacă seara de sâmbătă altfel ca de obicei. Aşa se face că s-au pomenit la căminul cultural, unde în săptămâna cu pricina avea să se ţină seara dansului popular, avându-i drept capi de afiş pe cei de la Ansamblul folcloric de dansuri populare “Căluşarii din Ciobâta”, care, fie vorba între noi, la cât de dezastruos dansează nu mai au nevoie de nicio prezentare.

Cum cu aşa halal de dansatori nu te întâlneşti în fiecare zi, imediat după terminarea spectacolului reporterul de investigaţii săteşti al Revistei Cioburi şi-a intrat în rol şi a solicitat vedetelor rurale un scurt interviu, aşa cum nici măcar Marioara Murărescu nu l-ar fi putut realiza, chiar în culise, printre lăzile prăfuite pline cu tot soiul de recuzite ale spectacolelor de odinioară, în mirosul înţepător de opinci încinse şi transpiraţie.

Aflaţi într-o criză acută de notorietate, aşa-zişii dansatori au acceptat. Ce-a ieşit va schimba cu siguranţă percepţia asupra dansului popular românesc. În rău, firesc.

Reporter: Ce dracu’ bă băieţi, chiar n-aveţi altceva de făcut decât să ţopăiţi în jurul unui băţ?

Robert (Dansator; responsabil cu chiuiturile): Da, pentru că greutatea băţului mă obligă să ţopăi în jurul lui. Uneori ţopăie el în jurul meu dar atunci este o urmare firească a smotocelilor şi cocoşelilor nocturne. A-propos, ce ochi frumos ai…

Bilă (Dansator; responsabil cu sincronizarea genunchilor): Băi, băi, stai puţin. Deci, cum a fost de fapt… Ne-am apucat de dans după ce-am pierdut finala cupei satelor la moţăit sincron. Am zis să ne mai dezmorţim şi noi oasele. Chestia asta cu dansul e doar ceva temporar. Vedem noi ce-om face după ce terminăm turneul ăsta.

Ghidushie( Dansator; responsabil cu mixarea paşilor): Aş fi preferat s-o fut pe fiică-ta, dar nu ştiu unde stai, aşa că ţopăi energic ţinându-mă de băţul lui Bilă.

Şacalu’ ( Dansator; responsabil cu mânuirea măciucii): Eu nu ţopăi, eu sunt stapânul maciucii şi ăştia toţi se învârt în jurul meu.

Motzoc (Maestru coregraf; instructor de educaţie metafizică): Mă tem că nu înţelegeţi adevărata valoare a dansului popular. Deşi poate părea o simplă ţopăială în jurul unui băţ, dansul popular reflectă autodepăşirea condiţiei umane şi defineşte omul social ca animal gregar conştient de sine şi de rolul său în grupul căruia îi aparţine.

Pinguinulfurios (Cârmaci; responsabilă cu ţinerea de ritm): Eu pot să ţopăi doar în jurul cozii.

Reporter: Dansaţi execrabil. Cum reuşiţi?

Robert : În primul rând că ceea ce vedeţi nu este ceea ce pare. Toată lumea crede că dansăm dar, de fapt, mişcările noastre derivă din faptul că de fiecare dată, ca un făcut, ne apucă emoţiile cum ne suim pe scenă. Unii caca, alţii pipi. Şi de aici dansul, mă înţelegi?

Bilă : Mă miră că întrebi. Credeam că se simte cu ochiul liber influenţa stilului Vanilla Ice.

Ghidushie: Domne, aicişa eu nu dansez, aşa e mersul meu!

Şacalu’: Acum nu dansez, chiar îmi vine să mă cac da’ nu pot să plec cu măciuca… Îţi dai seama că rămân ăştia fără obiectu’ dansului!

Motzoc: Evident că procesul definirii de sine este – aş putea spune – sisific, ceea ce ne arată chiar latura umană a dansatorului, acest demizeu coborât pe pământ pentru instaurarea echilibrului divin-uman. Dihotomic vorbind, percepţia dansului şi a mişcărilor constitutive ale acestuia nu reflectă decât starea emoţional-spirituală a auditoriului.

Pinguinulfurios: Mă uit la băieţi şi-i imit.

Reporter: Iese măcar vreun ban sau o faceţi de amorul artei?

Robert : De bani se ocupă Motzoc. El are pregătirea necesară. Am înţeles că vrea să-şi deschidă un nonstop acum, să aibă finanţare pentru proiectul de cercetare cosmică la care lucrează seara, ascuns după pet-urile de bere. Noi doar îl ajutăm să strângă banii.

Bilă : O facem pentru că dă bine la sivi. Nu oricine mai e căluşar în ziua de azi.

Ghidushie: Bani nu ies, da’ avem bătaie cu ăilalţi din satul vecin, a lu’ Bălosu’ din Ghiolbăneşti. Ne antrenăm şi noi jocu’ de picioare că numa’ din Karate îi facem.

Şacalu’: Eu sunt angajat cu ziua. Am cea mai mare măciucă din sat şi dă bine în spectacole când mai luăm fetele la dans! De aia m-au luat băieţii în ansamblu!

Motzoc: Mă declar profund dezamăgit de această întrebare. Măsura financiară a acestui proces profund social dar şi intim individual este total irelevantă. Nu putem cuantifica emoţia şi dezvoltarea spirituală prin metode strict materiale. Imaterialul, divinul uman minimzează, dacă nu anulează, falsa importanţă a materialismului, chiar şi dialectic.

Pinguinulfurios: Plouă cu bani de amor.

Reporter: „Floarea din grădină” sau „Tezaur folcloric”?

Robert : Balet cu gâlgâit de somon, vorba tânărului Ghidushie. Eu le prefer mângâiate.

Bilă : Nici una, nici alta. Sunt desuet rău. Acuma în vogă e „Fermier. Caut nevastă!”

Ghidushie: Podul de flori cu Mărioara Murărescu.

Şacalu’: „Fermier. Caut minoră”; prezintă Marioara Marmurescu, fostă tezaur într-o grădină.

Motzoc: Ambele variante sunt doar metode, unelte care ne orienteză în siajul vieţii. Efectele spirituale asupra participantului la eveniment au relativ acelaşi scop. Deci, a-priori nu putem discuta de o alegere în sine, cât de evoluţia expectată la nivel individual şi social.

Pinguinulfurios: Viaţa satelor.

Reporter: Situaţie: Sunteţi în timpul unei reprezentaţii şi cineva dintre voi, să zicem Şacalu’, se împiedică din greşeală de băţ. Cum depăşiţi momentul?

Robert : Ha, ha, ha! Ultima dată când s-a împiedicat Şacalu’ de băţ a fost cutremur în Chile! Întrebaţi-i pe oamenii ăia dacă au depăşit momentul. Noi doar ne-am uitat la ştiri.

Bilă : Nu facem nimic. Îl lăsăm să se facă de râs.

Ghidushie: Depinde al cui e băţul şi depinde cu ce parte a buzelor se împiedică. Deseori îl dăm cu ir pe la vânătăi.

Şacalu’: Ce vă mai distraţi… Ce să mai depăşească momentu’, nu te uiţi şi tu în ce mă împiedic? Ăstia e invidioşi pă mine! În afara de Motzoc… Ăsta cu meta-fizicu’ lui nu e uşor de impresionat cu evenimente de genul ăsta!

Motzoc: Un astfel de eveniment este total neverosimil. Improbabilitatea acestuia vine chiar din însuşi răspunsul de la cea de-a doua întrebare. Acest individ, Şacalu’, nu se împiedică. Actul în sine nu poate reflecta decât percepţia eronată a auditoriului. Dansatorul nu se împiedică, el doar reflectă cursul firesc al existenţei, într-un format sinusoidal cu sincopele recunoscute social de orice conştiinţă umană. Practic, nu există un moment în sine care trebuie depăşit, evenimentul în sine descriind reprezentaţia ca un tot unitar, firesc şi definitoriu pentru viaţa fiinţei umane.

Pinguinulfurios: Şacalu nu se poate împiedica din greşeală. Doar dacă nu-şi prinde cingătoarea în jurul brâului să-i susţină băţul există riscul de accidente.

Reporter: V-aţi spălat vreodată opincile? Sau voi dansaţi în bascheţi Converse?

Robert : Eu nu spăl nimic, din principiu. De ce crezi că ţi-am dat masca de gaze pentru interviu?

Bilă : Atunci când repetăm, dansăm cu cizme de cauciuc pentru că la noi în curtea de repetiţii este mult noroi. În timpul spectacolelor purtăm balerini fosforescenţi pentru a ne putea repera pe scenă în cazul în care cade curentul.

Ghidushie: Eu am o pereche de şlapi cu arcuri pentru detentă.

Şacalu’: Nu port opinci, port ghete cu întărituri că mă calcă ăştia pe bombeu de 2500 de ori pe zi. Să-mi bag io p#la în repetiţiile voastre bă!

Motzoc: Consider că aceste întrebări sunt superficiale. Deduc că importanţa unui astfel de eveniment nu este nici măcar intuită de dumneavoastră. Revin cu insistenţă asupra evidenţei că o astfel de pregătire prealabilă (spălarea opincilor) – deşi reflecţie a curăţirii rituale de inconsistenţe spirituale – nu reflectă mesajul autentic al dansului popular. Dansul nu poate reflecta decât viaţa intimă şi socială, iar încălţămintea constrânge privitorul la meditaţia asupra materialismului efemer, superficial orientat către deşertăciune.

Pinguinulfurios: Opincile nu. Doar rufele. Există o pereche magică de pantofi dansatori pe care-i ţin bine să nu-i fure Şacalu.

Reporter: Mai e dansul popular ce-a fost odată?

Robert : Nu ştiu, că eu nu-s din satul ăsta. Poate ştie Motzoc, că el a învăţat alfabetul.

Bilă : Nu ştiu cum a fost odată pentru că nu am găsit înregistrări datate din acea perioadă pe Youtube. Iar arhivele din TVR sunt sigur măsluite.

Ghidushie: Asta-i o întrebare de rumegat la ea timp de două cicluri de iapă.

Şacalu’: Dansul e popular dar dansul popular nu mai e pupular cum era odată popular… Acum mai e doar p#la din popular! Ia repetă de câteva ori popular să vezi că rămâi cu ea în gură! Ha ha ha! Ce glume de intelectual am în mine! Zi tu Motzoc cum e cu ramasu’ în gură?

Motzoc: Actul în sine, după cum spuneam, nu reflectă decât realitatea autentică a cotidianului, fie perceput gregar, fie individual. Prin urmare, deşi formele pot diferi ca exprimare în sine, ideatic vorbind dansul reflectă acelaşi eveniment major din existenţa conştiinţei, adică viaţa.

Pinguinulfurios: Dacă mai e dansul sau dacă mai e popular? Costumul: acelaşi costum de disco – agăţat, freza de gel – impresionat, dansul: la fel, nimeni nu ştie paşii dar ţopăie, muzica: nimeni nu înţelege dar toată lumea cântă.

Reporter: Cum e cu priza la mândre? Impresionaţi pe cineva cu ţopăiala asta a voastră?

Robert : Nu, de obicei noi suntem cei impresionaţi. Şi atunci zbrrrrr!, aruncăm pupăza direct în scorbura jupânesei. Atunci sunt momentele când ne împiedicăm de băţ…

Bilă : Pică, pică şi mândre… Dar trebuie să ai răbdare. E ca la pescuit. Uite, eu am la activ trei cuceriri: două casieriţe obeze şi o mămăiţă senilă care mă tot confunda cu bărbat-său înainte să plece pe front.

Ghidushie: Ocazional, când le mai lovim cu băţul. Priza e deseori scurta … dar la obiect.

Şacalu’: Cum e cu piz#a la mândre? Stai aşa că n-am înteles… Bah tu ori eşti vreun neiniţiat şi vrei să furi din experienţa ăstora mai bătrâni? Aaaa… priză, păi zi aşa mă reporterică! Eu personal impresionez prin forţă, mărime şi greutate, plus alte legi ale fizicii pe care tu nu le poţi înţelege! E vorba de legile atracţiei şi ale frecării care combinate dau naştere la arderi intense.

Motzoc: Repet. Obiectivul unui astfel de act nu este acela de a aprofunda

materialismul, superficialitatea imanentă zilelor noastre. Scopul este unul profund intim, total desprins de constrângerile sociale aşa cum le înţelegem astăzi.

Pinguinulfurios:私は肯定的な結果があるほとんどの回。誰も望んで私に乗ること

Reporter: Cine este cel mai împătimit dansator?

Robert : Eu sunt cel mai împătimit. Şi mi se mai spune cel mai tare dansator în şezut, pe scaun. Se opresc ceasurile când îmi sincronizez picioarele.

Bilă : Motzoc, evident. A ajuns la performanţa să danseze numai din sprânceană.

Ghidushie: Sunt doi: Robert şi Şacalul. Când dansează ei stă timpul în loc.

Şacalu’: Robert când face dansul piticului din Twin Peaks.

Motzoc: Într-adevăr, o întrebare extrem de interesantă. Cred că cel mai împătimit dansator este cel care încă nu a definit pentru sine echilibrul divin-uman de care vorbeam mai devreme. Această căutare asiduă este reflectată de chiar implicarea emoţională în act. De obicei, dansatorul echilibrat cunoaşte discreţia şi o oarecare detaşare de act. Realitatea acestuia este definită de o mai extinsă amplitudine şi semnificaţii mai bogate.

Pinguinulfurios: Pantoful dansator.

Reporter: V-ar interesa o colaborare cu Michael Flatley? Ce-ar avea de învăţat irlandezul de la voi?

Robert : Orice irlandez ar învăţa de la noi că ţinţi-rinţi spală dinţii!

Bilă : Nu. Mie-mi place Rednex.

Ghidushie: Cum să bea Guinness din troacă.

Şacalu’: M-ar interesa o colaborare cu trupa lui! Ai văzut bă Motzoc ce le joacă picioarele la fetele ălea? Văleu!!!

Motzoc: Iată un exemplu de dansator împătimit care descoperă câte puţin divinul de care are atâta nevoie pentru redefinirea umanului său. Binenţeles, o colaborare cu acest dansator nu poate fi decât bine-venită. Consider că nu are decât de câştigat dacă s-ar alătura ansamblului nostru folcloric.

Pinguinulfurios: Oac oac dirii dirii dam.

Reporter: Hai, faceţi paşi!

Robert : Stai, dom’le, să mai beau o bere, două… Nu pot chiar aşa…

Bilă : 1,2,3, π… 1,2,3, π..

Ghidushie: Hai să mi-o vezi în ciorbă într-o zi de post!

Şacalu’: Marş că te pleznesc!

Motzoc: Pace ţie!

Pinguinulfurios: Fâl – fâl! Fâl – fâl!