Editors, muzică din Regat

   Aseară s-a petrecut la Teatrul de Vară Herăstrău concertul Editors Bucureşti 2009, un eveniment care merita o promovare mai bună şi care a fost bifat de o audienţă de maxim 1500 spectatori, în ciuda biletului oarecum ieftin (numai 85 de lei). Cert este că cei prezenţi fac parte din categoria celor „dedicaţi” fenomenului şi trupei în sine. Editors, o formaţie  apărută de câţiva ani  în rândul trupelor din noul val de indie-rock, formată în Birmingham şi purtând diverse nume până la forma finală, a susţinut o reprezentaţie peste medie, arătând că Marea Britanie este o sursă infinită de stiluri şi muzicieni, presa din Regat punându-le titulatura de a doua trupă din cele mai influente privind stilul indie (după cei de la Arctic Monkeys). De acolo de unde vin ei au demonstrat deja destule cu cele două albume scoase până acum, primind numai critici pozitive şi reuşind să vândă milioane de copii. Având un sound apropiat de U2, pe alocuri, Interpol şi Joy Division, pe alte locuri, au fost definiţi cu un stil dark indie rock deosebit, având din plin susţinere şi din partea vocalului Tom Smith, incomparabil ca voce.

   În ciuda faptului că ostilităţile trebuiau demarate la ora 19.00, aşa cum au anunţat organizatorii pe bilete, programul nu a fost nici pe departe respectat. În deschidere erau aşteptaţi cei de la AB4, prezenţi cu două zile înainte la Festivalul Sziget, în Ungaria. Deschiderea a fost ţinută, până la urmă, de un DJ care asigura, oricum, fundalul sonor de umplutură (excelent, de altfel) şi care a anunţat publicul că, din păcate, cei de la AB4 nu vor putea cânta, zborul acestora de la Budapesta fiind „cancelat”. În fine, gura lumii zvonea că aceştia  fuseseră reţinuţi un pic de poliţia ungară. Fiecare crede ce vrea. Una peste alta, se făcu ora 20.00, se făcu ora 21.00 iar britanicii nu-şi mai făceau apariţia, iritând pe alocuri mulţimea dornică să-i vadă. Mulţime formată, în general, de sexul frumos (la propriu) şi cu o medie de vârstă joasă, aşa cum era de aşteptat. Foarte haios a fost un puştiulică aflat chiar în primul rând şi care a fredonat majoritatea melodiilor din playlist-ul maestrului de sunet de dinaintea concertului, şi care mai apoi, în timpul concertului, a trăit la intensitate maximă muzica celor de la Editors. Ca de altfel toţi cei prezenţi.

   Revenind la spectacolul britanicilor, început în cele din urmă în jurul orei 21.20, liniile de bază îl pot încadra într-unul reuşit, atât prin conţinutul valoric cât şi prin suportul tehnic. Un concert care demonstrează că un sunet dat nu foarte tare dar plin de claritate poate pune în valoare veleităţile celor de pe scenă. Care, în cazul celor de la Editors, nu sunt puţine. Piesele cântate au fost de pe ambele albume scoase deja dar, în premieră, am putut auzi şi piesa Papillon, inclusă pe viitorul album, In this light and on this evening, preconizat a fi lansat în toamna acestui an. Stilul acestora, plin de armonie şi sunete rezonând cu stările interioare ale audienţei, susţinute de timbrul vocal aparte al vocalului Smith au creeat o atmosferă incredibilă şi originală. Jocul de scenă al lui Tom Smith, exagerat poate pe anumite locuri, multivalenţa instrumentală a celorlalţi membri din trupă (Chris Urbanowicz-chitară, synth, Russell Leetch-bass, synth, back vocal, Ed Lay-tobe, percuţie, back vocal), riff-urile ţipătoare, încărcate de emoţie, melancolice pe alocuri, furioase pe alte locuri, sunetele perfect potrivite ieşite din pian şi synth-uri, precum şi nota de original a fiecărei piese sau a stilului în sine Editors au ţinut întreaga mulţime conectată sută la sută la acest concert, singurul regret fiind că reprezentaţia s-a terminat după o oră şi aproape jumătate. Un final de week-end fericit pentru cei prezenţi acolo şi sursă de vise colorate pentru noaptea care a urmat.

   Cum spuneam, cei aproape 1500 de fani prezenţi la Teatrul de Vară Herăstrău s-au bucurat de un concert reuşit, emoţionant şi încărcat de muzică excelentă. Pentru cei care l-au ratat, ar bine data viitoare să fie pe fază. Celorlalţi, le recomandăm să-şi treacă în playlist muzica trupei Editors pentru că merită.

De văzut în luna lui cuptor

   Urmează o lună călduroasă, atât pe termometre cât şi în evenimente. Pe scurt, câteva din ele:

 

Între 22 şi 26 Iulie, la Braşov, va debuta primul festival de Fringe din România. Vor fi prezentate spectacole de teatru, concerte de muzică live, expoziţii de artă plastică sau fotografie. Braşovenii vor putea vedea peste 30 de spectacole de teatru, printre care şi multipremiatul spectacol Doodri Doodri al companiei Changpa, din Coreea de Sud. În toate cele cinci zile de festival vor putea fi ascultate şi concertele a peste treizeci de trupe, printre care:  Şuie Paparude, Aria Urbană, The Amsterdams, Blazzaj, Pixels, Mes Quins, Tep Zepi, Rain District, Van Cramp, The Others, La Familia Rustika, Astorpia Tango Quintet.

 Fringe Brasov

 

   În perioada 10-12 iulie, la Cernavodă, începe prima ediţie a Rock River Festival, eveniment dedicat trupelor  de rock underground din România, intrarea fiind liberă. Trupe invitate :

10 Iulie: Toy Machines, 9.7 Richter, Magica, True Mind, A.L.E., Era Decay.

11 Iulie: Bucium, Inopia, Truda, L.O.S.T., Akral Necrosis, Cadavrul.

12 Iulie: Apocalips, Highlight Kenosis, Old No 7, Hathor, N.O.X., Hush.

 rock-river-festival-cernavoda

 

   În perioada 10-11 Iulie 2009, ora 17:00, la Satu Mare are loc SamFest Rock 2009. Trupe participante: Evergrey, Agathodaimon, Graveworm, Communic, Negura Bunget, Moby Dick, Implant Pentru, Refuz, Bucovina, Deity, Truda, Trooper, Rev-o, Florian Band, şi Ramm-brandt. Preţul unui bilet este de 35 lei sau 50 lei pentru ambele zile. Camparea este gratuită, pentru doritori, locaţia evenimentului fiind la ştrandul municipal.

 samfestrock

 

  Începând cu 17 Iulie, până pe 19 Iulie 2009, la Sibiu începe Festivalul Artmania III. Invitaţii din acest an sunt :

17 Iulie : Opeth, My Dying Brid şi Tristania.

18 Iulie 2: Nightwish, Pain şi Subscribe.

19 Iulie: Luna Amară îşi va lansa cel de-al treilea album. 

Detalii privind preţuri şi alte informaţii găsiţi direct pe site-ul dedicat, artmaniafestival.ro.

 artmaniafest

 

  Între 23 şi 26 Iulie 2009 are loc a şaptea ediţie a Festivalului Peninsula. Locaţia este aceeasi, pe malul Mureşului, lângă Complexul Weekend din Targu-Mureş.

Preţul unui bilet este de 80 lei pe zi sau 199 lei pentru toată perioada festivalului.

Printre cele mai cunoscute trupe de afară, amintim : The Prodigy, Nine Inch Nails, Primal Scream, DJ Tiesto. Din formaţiile româneşti enumerăm pe Lună Amară, Tunderground, Şuie Paparude, The Underskies, Vama, Sarmalele Reci, Gojira, Iris, Kumm, Omul cu Şobolani, Viţa de Vie, Timpuri Noi, Grimus. Detalii mai multe găsiţi direct pe site-ul evenimentului.

 cokelive-peninsula-felsziget2009

    În Bucureşti, ar fi de menţionat următoarele: concert Z.O.B în La Motoare, de la ora 19.00, pe 9 Iulie. Pe data de 15 şi 16 Iulie, în club Suburbia, se petrece Orderchaos Fest (P.O. Box, Ska Fara Trompete, 747, Nivelu’ 4,
Kingdom, Dead Vows, Nothing, Libido Wins, Plan Beer, Corecion şi Stoned Addams). Tot pe 16 Iulie, concert Suzanne Vega la Sala Palatului. Pe 22 Iulie, în Suburbia, începând cu ora 20:00 vor fi prezenţi la instrumente următorii : The Detectors, Alert & Fingering Joanna. În aceeaşi locaţie dar pe data de 30 Iulie va concerta trupa Tep Zepi.

   Pe final, câteva concerte din Vama Veche: pe 10 Iulie cântă Z.O.B., pe 11 Iulie se vor desfăşura cei de la Omul cu Şobolani iar pe 25 Iulie va fi lansarea albumului trupei E.M.I.L.. Pe 30, 31 Iulie şi  August începe a cincea ediţie a Festivalului Folk You, printre participanţi regăsindu-se Mircea Vintila, Mircea Baniciu, Alexandru Andries, Ducu Bertzi, Adrian Ivanitchi, Tatiana Stepa, Vasile Seicaru, Victor Socaciu, Nicu Alifantis.

Folk You

B’estfest 2009, scurt comentariu din public

Iată că se mai duse o zi de B’estfest. Lume mult mai multă decât în Ziua 0, în care concertele au fost stropite din plin cu o ploaie ce s-a încăpățânat vreo trei ore să plece. Cei de la The Killers au fost cap de afiș, prestând într-un mod corect reprezentația lor de pe scenă deși sonorizarea a fost un pic slăbuță. Sunt de remarcat și cei de la White Lies dar și Patrice, care a adunat destulă lume încă de la început.

Așadar, pe 2 Iulie, distracția a debutat cu recitalul trupei Les Elephants Bizarres, formație care a acordat de curând un interviu Revistei Cioburi. Din păcate, deși au sunat destul de bine live, având melodii ce pot concura oricând pe piața vestică, lumea nu s-a înghesuit să-i vadă, mai ales că debutul acestora s-a petrecut undeva  în jurul orei 17.30. Oricum, Les Elephants Bizarres promit prin stil și mod de abordare al cântecelor și suntem convinși că vom mai auzi de ei.

O altă formație care, personal, m-a impresionat sunt clujenii de la Grimus, aceștia abordând un rock alternativ bine distribuit pe instrumente. Prestația live a celor de la Grimus a fost una excelentă iar vocalul Bogdan, cu ale sale inflexiuni ce pe alocuri aduceau cu Matthew Bellamy de la Muse, a fost cireașa de pe tort pentru recitalul clujenilor. Lume un pic mai multă, să spunem, mai ales că se apropia Motorhead. De remarcat sincronul făcut de băieții de la Grimus, la finalul reprezentației lor, în memoria lui Michael Jackson, sincron făcut pe Thriller, arhicunoscuta melodie a regelui pop. Grimus, în concluzie, prezintă potențial și ne dovedește (încă o dată) faptul că resursele muzicale românești sunt nelimitate.

Ayo., îndelung așteptată de mulțime, a demonstrat că rithm&blues-ul, folk-ul, funk-ul și reggae-ul pot fi împletite senzațional, dacă ai în spate instrumentiști pe măsură iar vocea te ține să te joci cu publicul așa cum îți dorești. Lumea s-a adunat să vadă cântăreața nigeriano-română iar aceasta nu i-a dezamăgit pe cei care au aplaudat-o la final.

Un alt nume care a pășit pe scena B’estfestului ieri este Polarkreis 18, trupă germană apărută recent pe piața muzicală din România. Stilul electro organizat, combinat cu riff-urile chitaristului, denotă, parcă, un gen ce se potrivește în totalitate nemților. Vocalul, cu alura sa androgină, s-a achitat cu brio de sarcina unei cântări live.

În sfârșit, Motorhead, așteptați cu nerăbdare de cei zece mii de rockeri români și străini, au demonstrat de ce au ajuns un nume pe greu pe scena heavy. Timp de aproape o oră, britanicii au dat o reprezentație în forță a hiturilor care i-au consacrat de-a lungul vremii, nepăsându-le în niciun fel de vârstă. Publicul a fost în delir, de la cei mai tineri la cei mai bătrâni, savurând la maxim sunetele venite de pe scenă. Aș acorda o bilă neagră sonorizării, din păcate.

Finalul de zi l-a avut pe Moby la timonă, americanul făcând un show plăcut. Recitalul live a sunat bine, publicul rămânând până la final alături de cântece ale trupei devenite hit-uri în timp. Lumină, voci feminine și multă mișcare a fost, pe scurt, finalul celei de a doua zile B’estfest București.

Fotografiile nu sunt pe măsura recitalurilor de ieri dar până la urmă nu acest aspect contează. Important este ceea ce s-a cântat și faptul că publicul a apreciat sunetele. Revenim mâine, cu alte detalii.

Les Elephants Bizarres, sunete ciudat de haioase

   leselephantsbizarres

   Cătălin, Claudiu şi Mihai, adică un grafician şi doi programatori s-au gândit la un moment dat că este cazul să mai adauge o pată de culoare în peisajul muzical românesc. Alături de ei au venit Ştefan ,Nae şi Dragoş iar proiectul Les Elephants Bizarres apărea în 2007, cu un sound prea puţin încercat de trupele underground din România. Pentru că stilurile pe care le îmbină vin din patria care le-a şi inventat, trupa a decis ca majoritatea versurilor să fie în engleză. Şi sună fără influenţele limbajului de lemn, aşa cum suntem obişnuiţi.

   Deocamdată nu au un album lansat în piaţă însă cei care sunt curioşi de îmbinările de indie, funk, disco, pop, punk şi alternative pe care băieţii le-au conceput, pot accesa siteul lor sau pagina proprie de myspace pentru a le analiza în voie. În cei aproape doi ani de existenţă, au participat la destule concerte în ţară iar prezenţa lor la B’est Fest 2009, alături de Moby, Motorhead şi Polarkreis 18, îi confirmă ca un nume ce trebuie băgat în seamă. Tot în 2009, teoretic cel puţin, îşi adună forţele pentru a definitiva şi lansa primul album, dorinţa lor fiind să îl poată arăta fără regret şi peste graniţele ţării. Albumul va fi realizat din resurse proprii, fapt ce cu siguranţă va impregna în totalitate gîndirea lor despre ceea ce înseamnă Les Elephants Bizarres.

   Un aspect care nu poate fi trecut cu vederea, comparativ cu alte formaţii româneşti prezente în sfera underground, este faptul că la majoritatea concertelor susţinute trupa pune un accent deosebit pe latura vizuală. Muzica lor este, astfel, acompaniată de proiecţiile video din spatele scenei, concepţie proprie de altfel, băieţii reuşind să iasă din tiparul obişnuit al concertelor autohtone underground. Les Elephants Bizarres au potenţial, dacă ne întrebaţi pe noi. Din păcate, audienţa din România nu-i va ajuta niciodată să trăiască din muzică iar noi le urăm succes în demersul lor de a intra pe pieţele din Europa. Şi pentru că nu am putut să ne abţinem în a-i acosta, vă oferim şi viziunea băieţilor vis-a-vis de întrebările redacţiei Cioburi, cu grijă gestionate de Mircha :

 

RevistaCioburi: Daţi-ne definiţia conceptului Les Elephants Bizarres.

Mihai: Nu e un concept, e o trupă. Ideea în jurul căreia ea s-a cristalizat este că ne săturasem de concerte anoste şi ne doream foarte tare să avem un show în care lumea să se mişte. 

Claudiu: Cred că pentru fiecare din noi conceptul este puţin diferit, pentru mine totul a început ca o distracţie. Aveam o trupă cu care mă înţelegeam bine şi făceam ce îmi place mai mult, să bat la tobe. În timp am realizat că dacă ne implicăm serios putem să facem împreună piese şi concerte apreciate de public şi media. La fel ca şi numele, trupa a plecat de la o joacă dar sună bine. 😛

 

R.C.: Cum s-a născut proiectul vostru?

Nae: Din întâmplare. S-a întâmplat să îl ştiu pe Claudiu, am fost la un concert de-al lor în varianta cu 4 membri (mi-a plăcut ) şi la câteva luni după m-am trezit cu un telefon ca să încerc să fiu claparul lor…one thing led to another….şi am ajuns să dăm interviu pentru voi!

Mihai: După ce am cântat cu tălin şi Claudiu o vreme, cu un alt vocal, am decis că nu ne place direcţia în care ne îndreptăm şi am decis să ne schimbăm compozitorul şi vocalul. Am dat mai multe probe, nu ne doream neapărat pe cineva care să fie consacrat ci mai mult  o persoană conştiincioasă şi carismatică. Aşa a ajuns Ştefan la noi şi după aceea şi Nae.

 

R.C.: Sub umbra cui aţi crescut?

Nae: Blocului.

Mihai: Am crescut la soare, nu am stat la umbra nimănui.

Claudiu: E foarte de greu de răspuns, suntem foarte diferiţi ca şi gusturi muzicale,  poate asta e şi partea bunş, fiecare vine cu bagajele lui şi iese ceva diferit şi poate şi original.

 

R.C.: Sunteți din generaţia pro?

Nae: Mai mult contra!

Mihai: 🙂 Nu.

 

R.C.: Ce aţi căutat la Pro TV?

Nae: Faima şi glorie!

Mihai: Ne place emisiunea şi e singura emisiune la care eu mă mai uit. Publicitatea nu strică  niciodată, mai ales în cazul nostru. Dacă oamenii nu coboară în subsoluri să ne vadă, măcar să audă de  noi.

 

R.C.: Vă place să vă lăudați cu partea muzicală?

Nae: Nu, dar ne place să fim lăudaţi!

Mihai: Nu, ne place să cântăm.

 

R.C.: Ce vreţi, de fapt, să faceţi cu trupa?

Nae: Să cântăm!

Mihai: Personal, sunt curios unde putem ajunge. Momentan sunt foarte mulţumit pentru că toată lumea se implică şi suntem foarte motivaţi. Organizatorii au  început să ne caute, e bine. Mi-aş dori foarte tare să nu fiu nevoit să fac altceva decât muzică dar nu cred ca e posibil. Poate dacă aş juca la loto…

 

R.C.: Este mai mult decât un hobby?

Nae: Începe să devină şi un fel de afacere.

Mihai: Este hobbyul care îmi mănâncă cel mai mult timp.

Claudiu: A devenit mai mult decât un hobby, cu singuranţă, deoarece am început să facem tot mai multe compromisuri (mă refer la timpul investit şi relaţiile cu prietenii sau cu şefii) dar fără veniturile din joburi nu am putea exista ca trupă

 

R.C.: Este greu să aduni o mână de fani?

Nae: Depinde cât de mici sunt!

Mihai: 🙂 Înainte nu aveam, acum că există câţiva, pot spune că totul vine de la sine. Eu zic că ai fani pe măsura muzicii pe care o cânţi.

Claudiu: Depinde de eveniment. Am rămas foarte impresionat când am descoperit că avem mulţi fani în afara Bucureştiului care au venit în număr mare la cântările noastre de prin ţară.

 

R.C.: Aveţi faţă de B’est Fest?

Nae: Zicem că da! Acum nu mai trebuie decât să şi demonstrăm!

Mihai: Avem. Vocalul nostru este foarte frumos :). Mergem acolo ca să facem show şi asta se va întâmpla.

Claudiu: Deşi poate suntem percepuţi ca o trupă din Românie care vine să umple spaţiul dinaintea marelui eveniment, noi vrem să demonstrăm că nu este deloc aşa. Vrem ca cei câţiva oameni care vor veni de la început să îşi amintească cu plăcere prestaţia noastră.

 

R.C.: Credeţi că veţi ajunge în vreun turneu pe afară?

Nae: Prea greu nu e să te pui în mişcare prin afara graniţelor să cânţi pe undeva. Preferabil ar fi să te cheme cineva, să te vadă nişte oameni şi să le mai şi placă de tine! Vorbim pe caz concret după toamnă!

Mihai: Da.

 

R.C.: Vă simţiţi împliniţi în vreun fel?

Nae: În mai multe chiar!

Mihai: Mă bucur că încet, încet lucrurile se mişcă dar încă nu pot să spun că mă simt împlinit. Mai e mult de muncă şi avem un album de tras. Poate atunci…

 

R.C.: Ce aveţi în plus faţă de alţii?

Nae: Faptul că nu suntem alţii. S-a întâmplat să fim noi iar formula asta se pare că dă un oarecare randament!

Mihai: Suntem foarte uniţi, toţi membrii trupei se implică în activităţi organizatorice. Cântăm  o muzică veselă şi uşor de ascultat.

 

R.C.: Ce înseamnă 2009 pentru voi?

Nae: 2009 este codul meu pin!

Mihai: Anul în care doi membri se însoară şi anul viitorului prim album.

 

R.C.: Vă interesează România, în general?

Nae: Normal! E genială ţara, nu ai cum să te plictiseşti! Toată treaba e să ai un simţ al umorului puţin mai ciudat (ca să nu zic bizar)! Iar dacă te referi la ea ca piaţă muzicală, logic că da! Este prima fază din planul de cucerire mondială a elefanţilor.

Mihai: Da, e o ţară frumoasă, din păcate am rezerve faţă de mulţi dintre locuitorii săi. Dacă întrebarea se referea la muzică, ne interesează foarte mult România şi ne dorim ca oamenii să se simtă bine şi să vină mai des la concerte.

 

R.C.: Demonstraţi că a meritat interviul.

Nae: Dacă la următorul concert după apariţia interviului avem mai mult de 500 de oameni în faţa scenei, s-ar putea să fi meritat! Dacă nu…înseamnă că mai trebuie să lucraţi la expunere!

Mihai: Dacă nu merita, nu ajungeai să citeşti până aici. => a meritat un pic

 

    Revista Cioburi mulţumeşte trupei Les Elephants Bizarres pentru timpul acordat şi vă îndeamnă să daţi notă maximă pentru piesele de mai jos:

 

 

 

 

sursa foto:  www.leseb.ro

Placebo, un concert care nu trebuia ratat

Pe 21 iunie 2009, seara, aproape opt mii de oameni au fost fascinați la București de efectul Placebo, sub influența muzicii de calitate și a spectacolului realizat de trupa britanică. Noile „achiziții” ale trupei și-au făcut cu brio datoria, alături de un Brian Molko inconfundabil și plin de vivacitate. Spectacolul a fost unul demn de o locație mult mai mare și un public mult mai numeros în comparație cu cel de aseară dar acest aspect nu a împiedicat pe nimeni să trăiască la maxim reprezentația celor de la Placebo. Piesele cântate au fost în principal din ultimul album al formației, apărut în 2009, însă au fost puse în scenă și hituri mai vechi, din categoria celor care i-au făcut cunoscuți în toată lumea.

Revista Cioburi a fost prezentă la acest eveniment, urmărind cu interes desfășurarea reprezentației. Putem remarca sonorizarea care nu s-a ridicat la nivelul calității spectacolului oferit de Placebo, precum și obișnuitele amânări ale accesului înainte de concert. Trupa din deschidere, australienii de la Expatriate, nu au spus mare lucru, la acest aspect contribuind din plin problemele tehnice de sunet. Fotografiile de mai jos vă pot oferi doar o mică parte din ceea ce s-a petrecut ieri seară. Muzică bună, emoții puternice, Placebo. Un efect care nu trebuie înlăturat.

Piranha, încă o dată şi mă-mpuşc

   Am zis că nu mai calc în restaurantul Piranha. Ignorant, am făcut-o. Şi am rămas cu un gust amar, deasupra celui de bere şi ţigară. Urmează povestirea unei seri pătate de ignoranţa şi dobitocia unor angajaţi ai clubului care se vrea cu pretenţii.

   Concert Viţa de Vie în club Piranha”, anunţă crainicul radio la finalul unei zile pline de praf şi neuroni storciţi de vlagă.  Bă, ce să fac? Mergem, că e de treabă trupa, bem o bere şi, cine ştie, poate avem noroc cu servirea. Urmează telefoane, stabilit oră de întâlnire, tot tacâmul. La ora 19.00 sunt prezent acolo. Evident, majoritatea meselor sunt rezervate (a-propos, pentru amatori, rezervările costă 20 de lei pentru masă de patru persoane şi 40 de lei pentru masă de 6 persoane) iar restul de mese au deja muşterii puşi pe sorbit bere. Nu-i nimic, mă bag înăuntru şi mă aşez la o masă chiar în faţa bucătăriei şi în mijlocul „centrului de comandă” al ospătarilor. Am evaluat situaţia şi mi-am propus să fac o repriză de călire sufletească. Gen să nu cer nimic ci doar să aştept o atenţie din partea celor care ar fi trebuit să-mi ofere până în acel moment măcar un bună-ziua. Ceea ce nu s-a întâmplat. După cele douăzeci de minute în care am îndurat exemplar fumul de ţigară, căldura (aerul condiţionat nu mergea, normal) şi ignoranţa băieţilor şi fetelor cu şorţuri „Piranha” am îndrăznit să fac un semn. Unul discret, politicos şi plin de sete. L-am făcut şi pe al doilea şi pe al treilea. „Doriţi ceva?” vine, în sfărşit, întrebarea. Mi-am înghiţit răspunsul „da, aş dori să vă bat pe toţi şi apoi să vă dau foc” şi m-am limitat la a întreba dacă poate cineva să-mi aducă o bere şi un meniu. „Ăăă, staţi să văd cine se ocupă de zona asta…Vasile, Maria, cine este aici? Cine?…Unde e? Da?…Păi…Nu e aici? Cheamă-l dacă îl vezi…Nu e el? Da’ cine e?”. Nu are rost să continui şirul de întrebări tâmpe ale domnişoarei. După vreo cinci minute apare şi „responsabilul” pe zonă şi, implicit berea.

   Dar iată cum se complică situaţia în momentul în care mai sosesc doi amici. Deci câţi eram acum? Trei, în p#la mea! Adică trei beri am mai comandat doamnei care acum, surprinzător, nu a întârziat decât cinci minute. Dar berile s-au terminat iar noi mai aveam de stat ceva vreme acolo, aşa că ne-am pus la pândă. Noi speram, în puerilitatea noastră, să prindem momentul în care doamna cu nota apare, să dăm repede din buze iar apoi să aşteptăm cuminţei sucul de hamei. Am rămas cu ochii înroşiţi de atâta pândă şi cu setea mai accentuată. Unui alt ospătar, jenat probabil de feţele noastre triste, i s-a făcut milă şi a venit să ne întrebe ce am mai dori să consumăm. Am dublat comanda, pentru siguranţă, şi am fost rezolvaţi în ritm alert. Simplu? Ei bine, nu! „Patroana” zonei a prins momentul şi ne-a întrebat contrariată de unde am luat berile. „Din Piranha, dobitoaco!” aş fi vrut să-i spun dar nu se cădea. Încă. „Ni le-a adus un coleg de-al dumneavoastră.”. „Păi, şi de ce v-a luat comanda? Nu are voie să se bage peste zona mea. Cine e?”. „Cucoană, matale crezi că noi stăm după fustele tale până vii şi ne întrebi de sănătate? Domnul a fost amabil, ne-a văzut că aşteptăm ca proştii şi ne-a servit!”. Deja ne enervasem.”Uitaţi-l, dumnealui este.”. „Băi, cutare, de ce ai luat comanda de aici? Nu ştii că eu servesc aici? Nu ştii că n-ai voie?”. Am avut un moment impresia că trăiesc într-un film prost sau că cineva neinspirat doreşte să se amuze pe seama reacţiilor mele retarde, privind această scenă. Dar nu, nu era aşa. Totul era real, în faţa mea şi a amicilor mei. „Păi, doamnă, dacă nu veniţi mai des pe aici, tot la colegu’ o să apelăm. Şi nu ne pasă nouă cum aveţi voi treburile pe aici. Ori ne serviţi ca lumea, ori…”. „Ştiţi, mă iertaţi, sunt mese multe rezervate şi mai am câteva de servit. După aceea vin şi la dumneavoastră.”. De unde am tras concluzia că prioritate au mesele rezervate, că doar de aia costă.

   Mai sosesc şi alţi amici, masa se animă, concertul se apropie. Dorim să comandăm de mâncare. Nasol moment, se pare. O să vedem mai încolo de ce. Apare doamna, tot greu aşteptată, reuşim să dăm comanda de mâncare (chestiuni clasice, mici, cartofi prăjiţi) după care o lovim cu tradiţionalul „cât timp durează?”. O abordare relativă, aş spune, pentru restaurantul Piranha. Acolo, timpul, aşa cum este el acceptat de Sistemul Internaţional şi aşa cum îl ştim noi, capătă alte nuanţe. Minutul nu mai are 60 de secunde, ora nu mai are 60 de minute. Nici măcar termenii evaluativi, gen „repede”, „puţin”, „imediat”, „în curând” nu au aceeaşi însemnătate. Revenind, ospătăriţa ne anunţă că mâncarea ne va fi servită, speră dumneaei, „cât mai repede cu putinţă. O să insist la bucătărie să le facă repede.”. Mai luăm şi o comandă de bere şi aşteptăm. Locaţia în care ne aflam (în faţa bucătăriei), cumulată cu foamea care creştea în noi cu fiecare minut, ne oferea şansa de a concepe cele mai voluptoase, bizare sau grobiene scenarii gastronomice, urmate în final de proiecţia sexuală peste ospătăriţă.

   Dar iată că începe concertul. Primele care rup uşa sunt fetele. O clipă, băieţii rămaşi în încăpere au schimbat o serie de priviri între ei, cu berile în mână şi cu respiraţia tăiată. O clipă, rotaţia Pământului a încetinit. Despot a scos primul tril. Stomacul continuă urletele iar timpul curge în ciuda noastră. Nu voi descrie aici concertul şi atmosfera pentru că nu este cazul. Vă pot descrie, în schimb, cum aseară, timp de două ore (!), am suferit de foame şi nervi alături de amicii mei. Nesimţirea şi bătaia de joc la adresa noastră a atins punctul culminant în momentul în care ni s-a spus că la bucătărie nu mai sunt mici. La două ore după ce am dat comanda! În condiţiile unei beri în plus la bord, am fi sărit la bătaie. Oricum, schimburile de replici de după au fost de prisos.

    Nu este prima dată când mă lovesc de o situaţie de acest gen în club Piranha. Un restaurant care, de-a lungul anilor, a evoluat din punct de vedere al esteticului. Dar, aşa cum ne şade nouă bine, ambalajul este preferat conţinutului. Peştii piranha au fost înlocuiţi, se pare, de papagali. Şi nu mă refer la pasărea aceea inteligentă. În ciuda activităţilor muzicale destul de active petrecute acolo, imaginea este stricată de atitudinea celor care ar trebui să-şi dea seama că din banii consumatorilor îşi iau salariile si dividentele. Aşa cum spuneam, aseară am asistat la un concert reuşit, încheiat cu un serviciu client nereuşit. Am salvat, până la urmă, seara cu o şaormă din Regie.

Daţi AVATAR la maxim!

   avatar

   Scena rock românească este una fadă, unde maxim cinci trupe ajung la urechile ascultătorului ca fiind cunoscute. Există, în schimb, o lume paralelă unde îşi trag sufletul o groază de formaţii care nu au găsit, deocamdată, puntea de legătură cu lumea irişilor sau a holografilor, lumea ascultătorului de gen de altfel. Şi, din păcate, va mai dura o infinitate până când piaţa muzicală neaoşă va fi aliniată celor normale, unde fiecare stil muzical în parte are pâinea sa de mâncat. Noi, cei care ne dorim schimbarea în acest sens, trebuie doar să ţinem curentul în viaţă şi să-l arătăm celor care nu cunosc existenţa lumii amintite mai sus.

   În 1995, trei băieţi cu vise şi gânduri muzicale, au pus-o de-o trupă care, ulterior, avea să reziste până în prezent. AVATAR apărea, astfel, în Craiova, având în 1996 primul demo înregistrat. Un an mai târziu, Holy Infection, aduce mai mult de 1000 de exemplare vândute în palmaresul trupei. Cu multă muncă, formaţia reuşeşte încheierea unui contract cu cei de la Bestial Records în 1999, lucru benefic, de altfel, pentru primul lor album, The Alchemist, înregistrat în 2000. Lansarea aduce destule recenzii peste graniţele ţării, în Germania, Serbia, Italia sau Franţa. Urmează şi primul videoaclip în 2001, piese aleasă fiind Inner Alchemy. Adunând experienţa de până atunci, trupa sparge gheaţa festivalurilor de profil, trecându-şi în CV concerte la Hellhammer Festival în Serbia, Spring Metal Festival (Salzburg), acesta din urmă fiind startul unui turneu în Austria şi Germania, în 2005. Reprezentaţia băieţilor în deschiderea celor de la Megadeth ar putea fi notată ca o performanţă de reţinut, la fel cum ar putea fi cea de la deschiderea Crematory sau Sepultura. Ei o apreciază, se pare, pe cea de la Behemoth.

   În 2006 înregistrează EP-ul Tentacles, stilul trupei fiind acelaşi death-metal care i-a călăuzit încă de la început. Perioada următoare i-a solicitat destul de mult, formaţia fiind angrenată în diverse evenimente în ţară dar şi în Europa. Momentan lucrează la ultimul lor album, pregătit a fi lansat în curând şi având în spate câteva surprize care nu ne-au fost, logic, dezvăluite. Componenţa prezentă a trupei este următoarea:

 

Dan Scurtulead guitar

Marius Popeangă – vocal ( drums 1995-2001)

Marian Călin – drums (2001-prezent)

Cătălin Brînzanbass (2001-prezent)

Cătălin Diaconuguitar (2008-prezent)

 

   Şi pentru că am dorit să aflăm câteva impresii ale băieţilor vis-a-vis de problemele şi viziunea Cioburi, precum şi frustrările lor în raport cu popularitatea foarte scăzută pe piaţa locală, am adresat o serie de întrebări lui Dan Scurtu şi Marius Popeangă. Mircha ne-a oferit şansa de a vedea ce a ieşit:

 

RevistaCioburi: Când, cum, cu cine?

Popeangă: În liceu, repetiţii în sala de festivităţi, cu o chitară Reghin şi nişte tobe Doina, Scurtu şi cu mine.

Scurtu: Aş mai adăuga efectul de chitară care prindea posturi de radio şi pickupul folosit în loc de staţie.

 

R.C.: Avatar şi mai cum?

Popeangă: Am avut mai multe „nume”: brutal death metal, prog black/death metal, swedish/melodic death metal, death + hardcore, etc.

 

R.C.: Cât de beţi eraţi când aţi început?

Popeangă: După câte-mi amintesc, nu eram beţi deloc, eram chiar foarte treji. La noi mereu beţia, dac-a fost, a fost după repetiţie sau după concert.

Scurtu: Eram beţi, cred, dar nu de alcool.

 

R.C.: De ce rock?

Popeangă: Pentru că doar pe bază de rock se poate face metal. Iar metalul era cea mai marginală formă de artă muzicală în anii 90. Mă rog, şi azi lucrurile stau cam la fel dar atunci ne loveam de obstacole aproape insurmontabile.

Scurtu: Rock, what is rock? Are you a rocker? No, what is a rocker? METAL!!!

 

R.C.: Ce v-a facut să rezistaţi atât timp şi unde se găseşte?

Popeangă: Dacă ţi-aş răspunde pura plăcere de-a cânta, presimt c-o să zici că e o formulă stereotipă. Să ştii însă că adevărurile gol-goluţe se spun simplu. Aş mai putea zice că lipsa muzicii ar lăsa goluri prea mari în noi, ca să ne gândim vreun moment să renunţăm. Se adună câţiva prieteni, care ascultă cam aceleaşi muzici şi care nu doar ies la şprituri împreună, ci şi cântă împreună. Cum să nu rezişti?

Scurtu: Unde mergi? La repetiţie? Iar? Da. Nu te-ai mai plictisit? Nu. Ies bani? Nu. De ce cânţi? Fuck off!!

 

R.C.: Va este scârba de societate?

Popeangă: Mie mi-e foarte scârbă. După alegerile europarlamentare, am simţit din nou nevoia acută să plec undeva departe, unde să nu mai ştiu nimic de România.

Scurtu: Depinde care societate 🙂

 

R.C.: A mers Avatar la vot?

Popeangă: Cred că doar eu am fost la vot. Şi mi-a tremurat mâna înainte de a pune ştampila. O să revin la obiceiul meu de a-mi anula conştient buletinul de vot, în semn de protest.

Scurtu: Am silă şi lipsă de respect faţă de cei implicaţi în politica. Viermi bipezi toţi politicienii români.

 

R.C.: Cum îi convingeţi pe oameni să vă asculte?

Popeangă: Nu prea-i convingem. Nu suntem „true”.

 

R.C.: Laudaţi-vă cu un concert…

Popeanga: Odată, prin 2004, au venit la o cântare de-a noastră în Club A aproape 500 de inşi. Acum, dacă avem 200 de oameni la un concert, suntem fericiţi. Şi poate că e mai bine acum.

Scurtu: Cel din Salzburg, în deschiderea Behemoth. Cred că poza spune tot:

concert-avatar 

 

R.C.: Cum stă munca la următorul album?

Popeangă: Stă bine, mai avem nişte detalii de pus la punct şi urmează să vedem cum e cel mai bine să îl promovăm, pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, va fi o premieră absolută pentru ţara asta. Nu c-ar interesa pe cineva în România.

Scurtu: Va fi ALBUMUL, nu următorul album. Văd că Marius nu a dezvăluit detalii, nu o să o fac nici eu. Pot spune doar că munca stă mult mai mult decât bine.

 

R.C.: Horia Moculescu, Marius Moga, Timbaland sau Ross Robinson ar trebui să vă producă un viitor album?

Popeangă: Cred ca m-aş mulţumi cu Ross Robinson. Pare un tip care se pricepe. J

Scurtu: Chiar dacă ne-am permite un producător renumit, aş prefera să fie produs de noi înşine, doar să avem la dispoziţie timpul necesar şi oamenii potriviţi.

 

R.C.: Până unde vreti să ajungeti?

Popeanga: Până la adânci bătrâneţi.

Scurtu: Măcar până la etajul 1.

 

R.C.: Ar trebui să fie mândru de voi Banul Craiovei?

Popeangă: Doar dac-ar avea ceva minte-n cap. Ar putea măcar să bage nişte bani în Ştiinţa să redevenim campioni după 1000 de ani.

Scurtu: Sau să bage banii în ceva folositor. J

 

R.C.: Credeţi în viaţa înainte de moarte?

Popeangă: Cu siguranţă. Trăind-o din plin pe asta de dinainte de moarte, avem siguranţa că ne-am scos pârleala, în caz că, după ce crăpăm, ne luăm cumva ţeapă.

Scurtu: Personal, nu cred că mai apuci să întrebi cine a stins lumina.

 

R.C.: Românii ar trebui sa stie engleza?

Popeangă: Ce să facă cu ea? Ce, îţi trebuie engleza să pricepi ce zice maneaua? Ai vreun avantaj în a prinde doi mici şi-o bere-n plus când te calci în picioare la vreun festivism organizat de vreun politician coclit, dacă ştii engleza? Oricum, tare mi-e teamă că-n viitor o să învăţăm chineza. Şi nu de plăcere.

Scurtu: Ar fi bine, până una alta, să învăţăm ţigăneşte.

 

R.C.: Mititelu, Dinel sau Neţoiu?

Popeanga: Acum o săptămână ţi-as fi răspuns fără reţineri, Mititelu. După ce Craiova a ratat cum a ratat Europe League, nu ştiu ce să mai spun. Eh, o să spun tot Mititelu, ce să fac. Ba nu, nu mai zic nimic.

 

R.C.: Adresaţi un mesaj inteligent…

Popeanga: Fraţi metalisti! Nu plecaţi urechea old school la noile stiluri de metal! Nu vă lăsaţi înşelaţi de poliritmia trupelor noi! Nu daţi nicio şansă curentelor inovative, diversioniste! Noi suntem români, nu uitaţi asta!

Scurtu: Mesaj inteligent? Hm… FUCK VIKING FOLK PAGAN CRAP METAL!!!

 

    Le mulţumim celor de la AVATAR pentru amabilitate şi, ca de obicei, prezentăm pe final o doză suplimentară pentru curioşi.

 

 

Secretele anulării concertului Depeche Mode

29 aprilie 2009:

-Alo!

-Da,da!

-Domnul Marean?…De la Depeche Mode vă sunăm. Suntem cu organizarea.

-Da, da. Cine?

-Depeche Mode, ştiţi, cu concertul din parcul Izvor. Rămăsese să vă mai sunăm noi, să ştim când ne apucăm de treabă.

-Ce treabă? Cine eşti dumneata?

-Păi, să montăm scaunele, scena…Ştiţi, cum e la concerte…

-Ce concerte, dom’le? E campanie, avem concerte. Vine unu mai, nu înţeleg ce vreţi. Aveţi autorizaţie, cine v-a dat?

-Păi, de aia am sunat, să vedem de autorizaţie. Că aşa ne-aţi spus…

-Când v-am spus, ce v-am spus? Lăsaţi-mă, dom’le, în pace! De la ce partid sunteţi? Credeţi că nu mă prind? E Boc cu Băsescu, ştiu eu!

-Domnule, nu, noi organizăm concertul Depeche Mode, nu e niciun partid…

-Vrăjeală! Nu ştiu cine sunteţi şi nu vă dau nicio autorizaţie, na! Vă bag şi în consiliu!

-Păi, s-au vândut biletele, trebuie să cântăm.

-Bilete? Ha! Fraierilor, io fac evenimente cu intrare liberă! Ha, ha! Mă, voi sunteţi de la PNŢCD? Ha, ha, ha!

-Nu suntem de la niciun partid, n-auziţi? Noi trebuie să cântăm în turneu. Mergem la greci, la bulgari, la turci…

-Bă! Aveţi bani de turism? De-aia le mai luaţi bani şi alegătorilor? Mafioţi, nu vă pasă de ţară! Să vedeţi ce vă spargem la alegeri, vă dau în gât pe toţi!…Marinelo, vino încoa’, cheamă presa!

Clanc!

2 mai 2009:

-Alo, da!

-Bună ziua! Domnul Marean?

-Da, da. Cine-i acolo?

-Ne scuzaţi că deranjăm dar trebuie să montăm scena şi tribunele…

-Iar voi, mă? Vă dau în gât, hoţilor, mafioţilor!

-Staţi un pic, noi suntem cu organizarea la Depeche Mode…

-Cine?

-Ştiţi, concertul Depeche Mode, pentru tineri, au plătit biletele…

-Şi ce, mă, aveţi bani acum? Păi voi ştitţi cât vă costă o autorizaţie la sector cinci, cel mai frumos sector din capitală? Hă? Şiţi?

-Păi, nu…Dar costă? Adică…

-Bă, n-aveţi voi bani de autorizaţii, proştilor!

-Vă rog frumos, nu vorbiţi aşa. Este un eveniment pentru tineri, este o trupă mare…

-Nu mă interesează. Ăştia votează?

-Păi, nu ştim noi asta. Probabil, nu este o chestiune…

-Bă, nu votează, nu contează! Ha,ha! Hai, gata, banu’ sau nu cântă nimeni.

-Păi, nu putem, vreţi să anulăm concertul, nu se poate…

-Anulaţi-l!

Clanc!

11 mai 2009:

-Alo, da!

-Bună ziua, domnul Marean!

-Da, da, bună ziua! Cine-i acolo?

-Îmi cer scuze, cu Depeche Mode, concertul, autorizaţia…

-Pfuaaai, bă nu v-am spus să mă lasaţi în pace? Pardon, aveţi ceva pentru mine?

-Da, avem o rugăminte: ne spuneţi dacă ne daţi autorizaţie?

-Aşa, aşa…Atât?

-Păi, da, este de ajuns autorizaţia. De restul ne-am ocupat. Mai trebuie doar să construim scena şi tribunele, că mai e doar o săptămână…

-Dom’le, nu fă pe prostu’ cu mine. Ce mă interesează pe mine autorizaţie?

-Pe noi, nu pe dumneavoastră…

-Bă! Ai căzut ca scroafa din copac? Ai banu’?

-Ce ban, dom’le, că m-ai căpiat?! Noi organizăm concertul Depeche Mode de la Bucureşti şi ne trebuie autorizaţie să montăm scena şi tibunele în Parcul Izvor! Eşti prost, ce nu înţelegi?

-Marineloooo! Marinelooo! Ăştia m-a făcut prost! Pe cine faci prost, măi incultule? Măi, îmi sare andrenalina în sus, fir-ai al dracu’ de nesmiţit! Ieşiţi afară! Afară, nu vă dau nimic!

-Alo, eu sunt la telefon, pe cine dai afară?

-Gata! Gata! Faci mişto? Mă f#t în voi, bă! Nu pupaţi nicio autorizaţie! Marinelooo! Să-i f#t în gură de ciobani…

Una peste alta, s-a anulat concertul Depeche Mode de pe data de 16 mai 2009, Bucureşti. Dar chiar gastroenterită? Bre, nea Dave, las-o mai moale cu îngurgitatul…

depeche-mode

Anulaaaaareea!

Concertul Depeche Mode ce urma să aibă loc sâmbăta aceasta a fost anulat din motiv că solistul vocal s-a stricat la stomac.

Stau să mă întreb cam care ar fi şansele să ratez şi Placebo, pe motiv că vocalul ar fi depistat subit cu hemoroizi?

Marian Vanghelie nu prea e în pas cu moda. Cu DePeChe Moda.

Când a rămas mai puţin de o lună până la concertul Depeche Mode din Parcul Izvor,  primarul Vanghelie ameninţă: “dacă mă supăr, nu le dau nici o autorizaţie”.

Păi bre nea Mareane, matale ce-ai zice dacă în toiul Vanghelionului ţi-ar da buzna vreo câteva mii de fani a lu’ Depeche ăsta şi ar rage din toţi rărunchi Enjoy the Silence în loc de la mulţi ani? Te-ar ţine să strigi la ei linişte?