Zilele trecute, după ce s-a întins pe canapea somnoros şi ascuţindu-şi ghearele de laterala fotoliului de senator, Dan Voiculescu a căcat o idee în drumul spre lădiţa cu nisip, unde urma să cace altceva. O idee menită, în urma unui vis din noaptea anterioară, probabil, să-l scoată din criza de imagine şi priză la public. Şi cum „priză” este de genul feminin, numai bine de aruncat pe piaţa electorală vrăjeli feministe. Deci, dumnealui a lucrat (sanchi) la un proiect de lege în care se stabileşte numărul de ore lucrate pe zi la numai 6 (şase) pentru purtătoarele, în majoritate, de estrogen, respectiv 30 de ore pe săptămână. Şi apoi trase un pârţ, îndreptându-se către castronul cu Whiskas boabe.
Pe cât de mult rahat a aruncat în lădiţa cu nisip, pe atât de mult gura nu-i miroase senatorului conservator. Lăsând la o parte lupta pentru egalitate între sexe a pe care au dus-o ani la rândul femelele din specia om, ideea este una incoerentă gândindu-ne la felul cum privesc acest lucru plătitorii de salarii. Păi, inevitabil, remuneraţia primită de doamne şi domnişoare va fi una mai mică, în comparaţie cu cea încasată de masculul speciei, lucru ce ar duce la dezechilibre în cadrul celulei de bază a societăţii. Pe lângă acest aspect, echipele de resurse umane vor evita (să angajeze) pe cât posibil posesoarele de sutien, ceea ce ar fi o descriminare, la bază. Dar dând şi aceste imagini pe fast-forward, ajungem la scena în care lipsesc gospodinele şi bravele crescătoare de puradei. Pauză de publicitate.
Revenind la filmul prost produs de motan, am aruncat o privire în societatea în care îmi desfăşor activitatea, căutând modelul de mamă care prestează singură-singurică al doilea serviciu după programul de la intreprindere. În mediul urban, acest specimen este pe cale de dispariţie, oricum, şi nu din cauză că timpul muncit la angajator le distruge ultima resursă de putere. Nu. Aşa cum spuneam, societatea modernă oferă multe alte explicaţii şi nu are rost să le expunem aici. Cert este că vânzarea de cratiţe şi oale este din ce în ce mai des susţinută de masculul alpha, uşor transformat într-o versiune beta a bărbatului obişnuit cu spălatul, călcatul şi gătitul. Ceea ce nu este neapărat un lucru rău, dacă ne gândim că deocamdată nu are instalată şi aplicaţia de alăptat.
Reîntorcându-ne la natură, observăm în zona rurală un alt tip de sex feminin (este un mod de-a spune, doar), cel obişnuit cu munca la liber alături de sexul masculin, în general obişnuit cu alte tipuri de sex, mai ales animal. Lăsând gluma la o parte, în această zonă nevoia de bani este cu atât mai acută iar dorinţa de a munci este cu atât mai mare. Iar copilaşii au crescut în acest mod de secole. Aici statul ar trebui să intervină pe alte căi, respectiv infrastuctura şcolară, mijloace de transport, profesori competenţi, programe de educaţie a timpului liber, lăsând părinţii să-şi vadă timp de opt ore de treaba lor ca buni plătitori de taxe ce sunt.
Una peste alta, iniţiativa lui Dan Voiculescu mi se pare una foarte proastă şi care nu are nicio legătură cu societatea actuală. Nu neg faptul că îngrijirea unui copil este anevoioasă dar sunt convins şi de faptul că o mamă ar prefera să muncească cele două ore tocmai pentru a oferi şi baza materială. Iar responsabilităţile în cadrul unei familii se împart, dacă privim către pătura tânără a populaţiei, cea care ar trebui încurajată să procreeze. Iar domnii puşi geană pe fondurile băneşti de orice fel, respectiv guvernanţii şi parlamentarii, ar trebui să urmărească mai atent piedicile puse de angajatori în calea fecundării ovului de către spermatozoid. Evident, mai multe detalii în episodul următor.
În perioadă de criză , guvernul ţine (de) post.
Gândiţi-vă la politică ca la un heleşteu plin cu flegme, unde în loc de peşti înoată haotic acele creaturi fără coloană vertebrală, cunoscute în rândul alegătorului de rând sub numele de politicieni. Neîmpărtăşind regulile înotului articulat, politicianul se zbate din răsputeri să ajungă la suprafaţă, iar când a mai apucat să se cocoaţe pe câte un post baban care pluteşte în mijlocul bălţii, cu greu mai poate fi tras la fund. Doar o intemperie politică de mare amploare mai are puterea să-l facă să plonjeze înapoi în zeama spumoasă.
Nici nu a prins bine cheag şi guvernul Boc a început să-şi asigure poziţiile. O ordonanţă de urgenţă adoptată de executiv pune la adăpost pe toţi marii şefi ai agenţiilor şi ai instituţiilor publice de concedieri şi de reduceri salariale. Iar dacă se întâmplă ca un post să fie desfiinţat, celui care îl ocupa este obligatoriu să i se ofere un alt post; iar dacă postul proaspăt oferit se întâmplă să fie inferior celui ocupat iniţial, atunci postul vacant va fi ridicat la acelaşi rang ca cel proaspăt desfiinţat.
Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă. Totul se restructurează puţintel. Până la urmă o lege funcţionează, fie ea din cu totul alt spectru. Totul e să fi precaut din timp. Mai ales când frâiele puterii au două culori diferite.
După această măsură, marionetele din structuri pot dormi liniştite. Scaunul fiecăreia e călduţ şi moale. În timpuri de restrişte, “stabilitatea politică” este asigurată.
Moment de criză
Filip a început ziua, săptămâna, luna cu faţa la cearceaf. O poate confirma ceasul său, ajuns acum doar un morman de plastic şi arculeţe, rămas în gaura peretelui de rigips spre care a fost îndrumat să zboare. „Să-mi bag scula în ea de muncă…Gata, azi le pun o bombă şi mâine mă trezesc când vreau eu !”. Izbi cu piciorul uşa de la baie, se pişă în chiuvetă în timp ce-şi curăţa cartofii prăjiţi de aseară dintre dinţi şi mai apoi scoase pieptenele căzut în wc de săptămâna trecută. „Uite, că nu s-a topit…E bun plasticul, nu-l arunc.”. Îl trecu un pic pe sub jetul de la robinet iar pe urmă îşi făcu cărare pe mijloc, fiind gata de muncă.
Ajuns în parcare, găsi ştergătoarele de la Trabant ridicate. „Mii de scule…”. Scoase ciomagul primit de la bunică-su în copilărie, ca să dea după câini când mergea cu oile, şi se îndreptă spre cea mai apropiată maşină de a lui, plin de spume. Îi sparse parbrizul. Deodată se apucă să fută ciomege celorlalte maşini din parcare. Ştergându-şi transpiraţia de pe faţă, scoase pieptenul curăţat la baie mai devreme şi îşi aranjă freza. Porni spre muncă, nu înainte de a verifica buteliile cu gaz sarin şi cu napalm din portbagaj. În torpedou, grenadele erau neatinse.
Filip conduce prudent. În ciuda dificultăţilor întâmpinate în trafic, conduce prudent şi încearcă să ignore bastarzii care-i taie calea sau care fac haz de comoara lui de maşină. Se chinuie să o spele aproape în fiecare zi pentru că îi place verdele caroseriei cum străluceşte în lumina farurilor. Astăzi plouă. Filip este trist când plouă şi nu îşi poate stăpâni nervii, atunci când aceştia ies la suprafaţă. Astăzi, în traficul infernal, Filip este roşu până în vârful urechilor şi spumegă. Un claxon, un semafor, al doilea claxon, al doilea semafor….al douăzecilea claxon, al douăzecilea semafor. Gata !…Prima grenadă explodă la zece metri în spate. Cuiul acesteia alunecă dintre degetele lui Filip cinci secunde mai târziu. Nu se mai auzea niciun claxon iar ploaia curăţa zgomotos drumul înghiţit de Trabant. „Hm…Maşini de căcat…”.
Filip urăşte birourile mari, pline de cretini care urlă când au ei chef, care vorbesc doar în limbaj de specialitate şi care se dau cu parfum cât încape. De multe ori îşi închipuie că se urcă pe masa lui şi trage cu o mitralieră de jur împrejur, spărgând geamuri şi ţeste. Se uită scârbit la adunătura de costume fandosite sorbind arogant din ţigară şi cafea. Da, este hotărât. Astăzi îşi va oferi un moment de linişte. Aşa gândi Filip când opri motorul maşinii în faţa clădirii de sticlă. Trase după el una din buteliile din portbagaj şi strecură grenada rămasă în buzunar. Cu un zâmbet mişelesc se strecură în liftul ce-l ducea la etajul lui, printre feţe tencuite şi mirosuri de vagin amestecate cu parfum de levănţică. Tremura. Calcula. Un strop de sudoare îi alunecă peste nas exact când uşile se deschiseră la destinaţie.
Şeful lui Filip era un dobitoc ajuns acolo pentru că a lins nişte cururi. Şi le-a lins atât de bine încât căpătase un defect de vorbire. Îi puţea gura şi înjura mai tot timpul. Filip era un alt retard, pe lângă ceilalţi, născut să aducă bani companiei. Şi trebuiau să fie cu toţii mulţumiţi că aveau onoarea de a munci aici, chiar şi gratis. Zile libere le trebuiau doar celor handicapaţi. Unui om normal nu-i trebuie. Săptămâna trecută, de exemplu, Filip a cerut învoire pentru că murise bunică-su. „Morţii cu morţii, viii cu viii. Alege !”, veni răspunsul răspicat. Mergând şters pe culoar, Filip se îndrepta către biroul şefului ţinând strâns grenada în palmă. Butelia cărată din maşină o lăsase să curgă în colţul biroului. Explozia se auzi din stradă. Lumea se uita curioasă către cer, încercând să găsească locul bubuiturii. Dar acum era linişte. Şi mult gaz sarin peste capetele celor din birouri.
Ploaia se înteţise. Trabantul gonea turbat prin oraş, mânat de gândurile tulburate ale şoferului. Mai avea un singur lucru de făcut azi…
…Filip se odihneşte pe marginea scaunului, cu ochii înroşiţi de la fumul de ţigară. Muzica de pe fundal este deranjată de mişcarile sacadate ale femeii de servici care ştergea cu mopul pardoseala barului. Pe masă, un pahar pe jumătate gol, reflecta murdar figura nebărbierită a individului, rămasă aţintită spre picăturile de ploaie ce se scurgeau pe geam. La ştiri, oraşul este în alertă. Filip mai cere de băut. Refuzul barmanului îi căzu ca un topor în moalele capului. Oraşul este în alertă.
În urma sa se dezlănţui potopul. Eliberând napalmul din cuşcă, Filip îşi găsise liniştea nocturnă. Mâine va fi o altă zi.
Dorele, ne grăbim şi noi un pic?
Aseară am nimerit, în timpul excursiei cu telecomanda, pe Realitatea TV. Am picat în mijlocul unei discuţii despre autostrăzile din România (deocamdată subiect de natură ştiinţifico-fantastică, mai mult fantastică, în opinia mea). Era prezent şi ministrul transporturilor, Radu Berceanu, care se lăuda, vezi Doamne, că va respecta angajamentul de a construi în următorii patru ani cei opt sute şi ceva de kilometri de autostradă promişi în programul de guvernare. Şi mai era un domn analist economic, Cristian Sima, care spunea că ne-a lovit norocul. Cum aşa ? Ia uite comparaţie: Hitler, după 1932 şi Roosvelt cu Eisenhower, după 1952, adică după nişte crize mai bătrâne decăt cea căreia îi dau dinţişorii acum, au construit cei mai mulţi kilometri de autostradă. Adică, norocul ne-a pălit şi pe noi, odată cu recesiunea actuală, şi acum să te ţii construit autostrăzi !
Lăsând la o parte perioadele total diferite pomenite în comparaţia analistului, nu trebuie să uităm că, totuşi, trăim în România, o ţară blocată într-un vortex socio-temporal, o ţară în care nu se aplică nicio tendinţă apărută în ţările denumite civilizate. Nu putem compara Dorel-ul neaoş cu salahorul vestic. Şi chiar dacă, uneori, nu există diferenţe de naţionalitate între cele două personaje menţionate adineaori, rezultatele muncii lor se văd diferit. Pentru că, aşa cum se ştie româneşte, peştele se împute de la cap. Iar pe plaiurile mioritice sunt o groază de capete deja stricate.
Făcând o altfel de comparaţie, mă uit cum în România s-au făcut 13,6 kilometri de autostradă în 2007, vreo 25 kilometri în 2008 iar ministrul transporturilor spunea aseară că în 2009 vor fi gata 54 de kilometri. În curtea proprie, diferenţa ne arată un progres. Îmi permit, totuşi, să mai plusez un pic: Ungaria, între 2004 şi 2005, a dat în folosinţă în jur de 250 kilometri de autostradă. Şi atunci nu era criză…
Atenție, a venit criza !
Iată, așa cum specialiștii au atenționat, criza mondială ne-a ajuns, chiar la început de 2009. Primele efecte se pot observa cu ochiul liber în imaginea alăturată. Deci nu la bănci, nu la salarii, nu în imobiliare ci în televiziune. În curând vor lipsi cuvinte întregi, apoi propoziții, fraze iar până la urmă vor fi concediați și oameni. Bine, cei care vor să rămână cu locul de muncă vor trebui să vină cu literele de acasă. Asta în condițiile în care nu le vor fi mâncat deja.
Meserie de criză ?
Dat fiind faptul că se apropie sărbătorile de iarnă, fie ele credincioase sau nu, o mare parte din purtătorii de peturi cu apă şi dero din intersecţii, precum şi majoritatea celor cu şapte fraţi, părinţi decedaţi şi cel puţin o boală prin buzunare au luat cu asalt subteranele ocupate, aproape zilnic, de masa de plătitori de taxe şi contribuţii sociale. Cu alte cuvinte, s-a dat drumul la colinde în metrou. Folosind acest mijloc de transport spre corporaţia unde îmi sacrific doza cotidiană de neuroni, mă lovesc involuntar cu timpanele de sunetele izvorâte din gura colindătorilor descrişi mai sus, sunete nu tocmai suave. Alături de mine, aceeaşi problemă o au şi restul locatarilor din conservele Metrorex. Şi acum, unde vreau să ajung: săptămâna trecută i-am văzut apărând cîte unul (prima reacţie a unui nene a fost să-i dea bani unui cântăreţ din acesta, numai să tacă. A insistat chiar…). Apoi, au început să apară câte doi. La începutul acestei săptămâni urlau câte trei. Tot aşa, până când, astăzi, a năvălit o trupă de şase (!) discriminaţi, normal, urlând din toate puterile ceva ce aducea cu un colind. Una peste alta, mă gândeam că în ritmul acesta, în vreo două săptămâni, nu o să mai încapă lumea în vagoane din cauza trupelor vocal-instrumentale de ocazie. Sau, de fapt, criza financiară a început să se agraveze şi concedierile s-au înmulţit iar cei rămaşi fără slujbă s-au reprofilat ? Până la urmă, toată lumea vrea să aibă un cârnat şi o sarma pe masa de Crăciun, nu ?
Gloata şi criza de turmă. Fără nicio legătură.
Scenariu posibil:
„Sâmbătă am vrut să fiu romantic. Am văzut io la tv că se deschide nu ştiu ce mare magazin de ţoale şi am zis să-i ofer nevestei o partidă de cumpărături. Apoi, m-am gândit că o invit la masă, în restaurantul magazinului de mobilă din vecinătate, şi ăla nou. Şi apoi mergem să belim ochii la beculeţele din centru. Sigur o dau pe spate şi o să mă fut, ca să fie cercul complet. Ce meseriaş sunt io.
Pe drum mi-am dat seama că aura de guru al seducţiei îmi scade. Acelaşi drum îl aveau încă vreo cîteva mii de berbeci. Nu contează, tot eu îs mai şmecher. Cele două ore parcurse în gloată mi-au dat ocazia să-mi storc creierii pentru alte idei adiacente planului iniţial.
Gata, am ajuns, am parcat. Normal, cât mai aproape de magazin. Să nu fie greu de cărat la final de sesiune. Bine, am căutat zeci de minute locul de parcare, dar merită. Cavalerul din mine îşi permite acest timp. Şi ce zic eu ? Hai prinţeso la masă întâi, mâncăm în oraş doar, nu ? Pfoai, ce mai freamăt…Planul funcţionează. Lasă, mami, stau eu la coada asta de zeci de metri, te sun când ocup o masă..Ştiu ce mănânci, du-te şi devastează-le rafturile !
Am mâncat, am băut, am rupt locul. Sunt mulţumit de mine. Consoarta mă adulează. Hai la şoping ! Hai să luăm ţoale ! De firmă, normal. Îmi permit. Azi sunt romantic, ce pula mea. Şi dă-i din coate, intră în turmă, demolează raftul ! Mamă, e ca în Occident. Mi s-a ridicat părul de pe spate de bucurie, ce idee bună am avut. Sigur mă fut diseară. Şi încă nu am terminat ziua. Cine ştie, poate dau şi o muie.
Plecăm. Începusem să mă îngrijorez că nu mai apucăm beculeţele alea. Şi bradul ăla bestial din sârmă, de la Universitate. Hai, că mergem. Turma rămâne acolo. Nişte fraieri, nu au ştiut când să vină. În centru, plin de lume..Mamă, ce mişto. Uite, femeie, beculeţele, lumea, centrul, fumul de la grătare, jandarmii..Să-mi bag, ce eveniment marfă ! E şi la tv. Iar tu, prinţeso, ai fost acolo. Este că sunt meseriaş ? De aia mă iubeşti..Stai să vezi acasă tot romanticul din mine. Mă iubesc !”
Eu nu înţeleg unde este criza financiară din România. Există în continuare blocaje în trafic către centrele comerciale noi şi vechi, există în continuare magazine ticsite de oameni, există în continuare vânzări. Sunt convins că se va opri, la un moment dat, acest fenomen. Dar, deocamdată, mi se pare definitoriu pentru societatea noastră de consum şi de neoprit în a fute banii aiurea sloganul următor, auzit într-o reclamă la radio: „we wish you a happy shopping and a happy new dress”. Ca să nu mai spun de faptul că moş Crăciun a început să-şi facă apariţia din noiembrie. De câteva ori, sub formă de urs, împachetând ciocolată şi servind sucuri.