Cum în această perioadă toţi jucătorii din Liga lui Mitică şi-au pus ghetele în cui pentru a se bucura de pauza competiţională de iarnă, presa sportivă, nemaiavând material din spaţiul verde al terenului de fotbal, îşi focalizează atenţia, cum este aproape firesc, exclusiv în afara lui.
Foamea de fenomen fotbalistic a devoratorului autohton este stăvilită în toată această perioadă moartă cu tot soiul de picanterii din viaţa sportivilor sau a celor din jurul lor. Aflăm astfel câte sarmale a îngurgitat fotbalistul X, ce noi achiziţii auto a mai făcut preşedintele de club Y sau în ce locaţii exotice şi-a petrecut vacanţa de iarnă proaspătul antrenor Z. Ce-l face pe simplul telespectator să-şi mai aducă aminte şi de jocul de-a fotbalul este nebunia transferurilor.
La cât a vuit presa sportivă zilele acestea, transferul momentului, cel al stelistului Mirel Rădoi la formaţia saudită Al Hilal, ar putea concura lejer un subiect ca cel al inundaţiilor.
După ce simbolul din teren al Stelei a dat cu piciorul echipelor mari de pe bătrânul continent care l-ar fi curtat sezoane la rând, Zeul Fotbal, văr cu Dumnezeul lui Naşu Becali, l-a trimis să joace pe îndepărtatele terenuri din Arabia Saudită, dedesubtul cărora zac cantităţi nesimţite de zăcămite de petrol. Aproape oriunde ar evolua în regat, Mirel va juca fotbal pe, sau, mai bine spus deasupra a sute de milioane de dolari.
Fostul lider stelist a declarat presei conformat: nu poţi face performanţă pe mulţi bani şi să mai joci şi acasă. Corect! Nu la noi, în România. Şi cum a stat până acum acasă iar performanţa a rămas doar visul frumos de la apus, Mirel a ales „mulţi banii” de la răsărit.
Sperăm ca plecarea sa să fie de bun augur atât pentru el cât şi pentru echipa roş-albastră: el să câştige Balonul de Aur Negru iar Steaua să reuşească o serie de trei victorii consecutive.
Dacă fotbalul este rege, ei sunt bufonii
Iată, se apropie finalul de an şi încep să se facă tot felul de bilanţuri. DNA-ul, se pare, doreşte o acţiune de final menită să şteargă, într-un fel, imaginea de inutilitate câştigată fără prea mare efort de-a lungul întregului an. Astfel, după cutremurul stârnit în lumea fotbalistică astă-vară, cu celebrul caz „Valiza”, au urmat zilele acestea replicile corespunzătoare iar Becali şi Piţurcă senior au sfârşit prin a fi trimişi în judecată. Va fi interesant de urmărit cum se va desfăşura acest proces şi, mai ales, care va fi finalizarea.
Cum era de aşteptat, odată cu apariţia în presă a stenogramelor ce cuprind discuţiile diverselor personaje implicate în acest caz, mucegaiul a început să se extindă. Feţele crispate, împănate cu transpiraţie şi parfumuri scumpe ale finanţatorilor de cluburi au apărut ca ciupercile după ploaie prin toată presa, aruncând cu noroi şi, evident, arătându-şi aura de victime ale înscenărilor obscure. Bineînţeles, nimeni nu este vinovat iar tot ceea ce se întâmplă fie are un scop defăimător, fie are iz politic. Încrengăturile sunt atât de complicate, începând de la patroni de echipe, conducători de ligă şi terminând cu antrenori sau jucători de mâna a doua, încât şirul evenimentelor se pierde în neant. Cert este faptul că putregaiul există iar mirosul ce a început să-l degaje este din ce în ce mai înţepător. Actorii acestui film prost îşi joacă de ani buni rolurile, menţinând pe linia de plutire audienţele. Din păcate, jucătorii, adică cei care ar trebui să caute laurii şi să aducă spectacolul adevărat în faţă, îmbracă doar straie de figuranţi. Iar premii pentru rolurile de umplutură nu există.
Bilanţul acestui an fotbalistic nu este unul plin de laude pentru cluburile româneşti. Dimpotrivă, conul de umbră se extinde iar orizontul rezultatelor cu adevărat importante se îndepărtează. Filmul rulează în continuare, sub privirile din ce în ce mai triste ale sportului rege. Ei, bufonii, vor fi tot timpul cu zâmbetul pe buze.
Tare-n-fotbal-tenis
Gazeta Sporturilor ne informează că la Campionatul Mondial de Fotbal-Tenis ce a avut loc în apropiere de Praga, între 20 şi 23 noiembrie, România a devenit campioană mondială la simplu, izbutind în acelaşi timp cucerirea altor două medalii, una de argint şi una de bronz, la complicat – respectiv la probele de dublu şi triplu. Vestea a făcut înconjurul globului de mai multe ori. Altfel nu se explică de ce această performanţa de admirat şi-a găsit loc în spaţiul virtual al publicaţiei abia astăzi.
Carevasăzivă, brazilianul se dezvoltă cu fotbalul la laba piciorului, elveţianul se naşte cu schiurile în clăpari şi cu clăparii în picioare, neozeelandezul începe să facă grămezi ordonate prin ogradă din fragedă pruncie, de ce să nu se evidenţieze şi românul cu ceva când e vorba de sport? De ce să nu proclamăm şi noi fotbal-tenisul primul sport naţional? Mai ales că avem şi foste mari valori, precum Gică Hagi-Ilie Năstase.
Acum, dacă stăm puţin să ne gândim, încununarea cu aur la fotbal-tenis este un lucru aproape firesc. Românul are aptitudini care-l avantajează net. Ştie să plaseze peste fileu aproape orice minge ce-l pune în dificultate, ştie să sară la cap când miroase a avantaj, cunoaşte tainele unei preluări discrete şi a învăţat subtil să pună adversarul pe picior greşit. Cam asta ar fi atuurile. Ah, şi ştiu şi de ce nu au luat primul loc la probele de dublu şi triplu. Cum de ce? Pentru că în drum spre titlu au început să se mănânce între ei.
Întâi decembrie, apoi mai vedem
Ieri a fost 1 Decembrie. Caledaristic vorbind, iarna a coborât printre noi. Andreea Esca a revenit la coafura gen Andreea Esca. Firesc. Ieri s-au împlinit 13 ani de ProTV. “Bună seara, România! Bună seara, Bucureşti!”. Bună seara. Se dă cu de stânga-n dreapta şi invers. Se numără voturile. Liderii principalelor partide politice îşi anuţă alternativ victoria. Geoană flutură intens steagul cu trei trandafiri în semn de victorie. În toiul numărătorii voturilor, din buchetul cu trei trandafiri se desprind doi şi ramâne unul. Un singur trandafir şi un singru procent avantaj. E rândul lui Boc să agite stindardul victoriei. PSD-ul e la o mustaţă, a lui Mitrea, de PD-L. Lui Tăriceanu i se fâlfâie. Băsescu înghite. Cine e pe tanc? Armata, armata română. Jubileu. Nouăzeci de ani de la Marea Unire. Nouăzeci de ani de la înfăptuirea României Mari. România Mare nu intră în graniţele Parlamentului. Vadim face apel la calm. Ceva s-a schimbat, într-adevăr. Băsescu împarte medalii şi aşteaptă rezultatul final. 1-0. Steaua a întrerupt seria de 13 meciuri fără victorie. Diavolul care l-a oprit pe aromânul Becali să trecă de pragul celor 5 la sută a fost înfrânt de devierea fortuită a unui grec. UDMR-ul îşi consolidează poziţia în Parlament. Alba Iulia este în straie de sărbătoare. Cenuşia capitală este în ceaţă.
Ultra-mega cimpanzei. Deşi, aş putea jigni bietele animale…
Să mor io dacă înţeleg fenomenul „ultras”. Ce naiba înseamnă ? Dacă sunt ultras mă duc la meci şi-mi bag pula în toţi ? Mă bat, mă fut în gură cu băieţii cu pulanele şi astfel sunt un fan cu cinci coaie ? Nici nu trebuie să văd meciul, eu doar trebuie să urlu ca să mă audă ăia care se uită la tv ? Îmi umplu gura cu muie şi apoi o scuip peste stadion, doar să mă audă „duşmanii” ? Frate, dacă nu te duci meci de meci la stadion şi esti acolo cu echipa, trăgând de garduri şi lăsându-ţi grupa de sânge pe scaunele aruncate peste tot, nu eşti fan ! Eşti sămânţar, eşti coclit, eşti curvă ! Trebuie să dai cu pumnul, nene, să pleci cu salvarea, dacă se poate, şi atunci eşti cel mai mare fan în viaţă…Ăla ultras trebuie tot timpul să-şi facă dreptate ! Ce dreptate, să-mi bag dacă pricep ?! Îşi arată meclele de maimuţe îmbibate cu alcool, fluturând ca descreieraţii nişte bucăţi de textile colorate şi afişând mesaje pline de ironie, izvorâte din creierii lor de frustraţi. Terminaţilor, cred că eraţi în stare să vă bateţi şi în scrot, între voi, dacă nu ajungeaţi pe faianţa de la baia comunală, lângă alţii asemenea vouă. Băh, şi eu mă uit la fotbalul nostru de căcat şi am simpatii pentru un club sau altul dar nu mă spurc la meciuri ! Asta nu mă face, proştilor, un suporter ?
Marş, băi, în Afganistan, carne de tun ce sunteţi ! Urlaţi acolo cât vă ţine, poate vă împuşcă cineva.
Inainte de meci
parca s-a schimbat ceva, toamna asta fotbalistica parca e mai calduroasa, mai primitoare. parca vantul bate mai tare si aduce o miasma de “vest”. se vede clar acum pe harta fotbalului romanesc si nu numai..Clujul. Mi se pare ca am avut un vis urat cu gigi, parca nu mai e el in prim plan si nici nicolita nu mai e asa de negru. parca nu mai e ghencea stadionul ala care atrage..a facut Muresan unul mai frumos, nu spectaculos, l-a facut poate pentru suporteri, pentru echipa, pentru joc in sine…a investit in fotbal nu in orgolii. chiar te poti gandi de acum cum e joaca cinstita, cum e cu performanta, cum e sa nu te plictisesti 90 de minute, cum ar fi sa te poti duce la stadion, cum ar fi sa poti sa-ti incurajezi echipa chiar de acolo..de pe stadion. Asta cere sacrificii iar cei care le-au facut au tot respectul meu…poate si al vostru, Muresan&Co merita sa tina prima pagina chiar daca Chelsea trece de reduta de la Cluj. Au un atu, au incredere..in jucatori, in suporteri, in fotbal si au Coaie..vor sa ajunga sus, se poate..oricand si oriunde se poate…totul e sa vrei.
sunt stelist declarat si convins…dar parca as vrea sa se schimbe toamna pe viitor si in ghencea, prea ploua, prea bate vantul, prea miroase a cimitir….nea gigi…dute-n bre aia a noastra ca am promis ca nu mai vorbesc urat, imaginea lu’ matale nu ne mai lasa nici macar sa ne bucuram de o victorie…ne-am obisnuit sa batem din palme la egal si sa scuipam in san la infrangeri..ca “nu ne-am luat-o asa de rau”!
Hai sictir!
Ţara Lalelelor vs Ţara Manelelor
sau Franta-Italia, meciul propriu-zis al unei generatii.
Inainte de ultimul meci al grupelor, Romania se proptea de un neverosimil loc doi in clasament, cu sanse reale de calificare in faza urmatoare a turneului, in detrimentul unor echipe mult mai bine cotate, ca Franta sau Italia. Dupa prestatia tricolorilor din meciul impotriva campioanei mondiale en-titre, nu-mi ramanea sa exclam decat un strasnic “Jos palaria!”. Ala era jocul echipei Romaniei pe care am tanjit sa-l revad ani la rand. De vreo patru ani incoace uitasem sa mai si sper. Intalnirea cu italienii m-a strunit putin din amorteala.
E drept ca nu am mai avut demult prilejul sa facem un meci mare. E drept ca dupa 2000, am ratat doua campionate mondiale si unul european la mustata, poate pe nedrept chiar. Si totusi, raspunzatori pentru suita de insuccese sunt chiar jucatorii convocati la lot, caci nimeni altcineva n-a jucat pe teren in locul lor. Daca ar fi izbutit sa ajunga in sferturi, Chivu si ai lui nu doar ca ar fi repetat traseul generatiei lui Hagi la un campionat european, dar si-ar fi si insusit performanta de a iesi dintr-o grupa infernala prin simpla rezonanta a numelor echipelor ce o alcatuiau, daca nu a valorii lor efective. Si totul depindea de un singur meci.
Disputa cu Olanda se anunta o disputa, n-as putea spune usora, dar abordabila. Olandezii aveau asigurat primul loc in grupa, iar Van Basten isi aratase intentia, lucru si firesc, de a-i menaja pe unii dintre jucatori. In conditiile astea m-a strafulgerat un unic gand: daca nici acum nu vom izbuti sa invingem, chiar ca nu mai avem ce cauta la turneul european.
Si-a inceput si meciul… Prima echipa a Romaniei vs a doua echipa a Olandei, sau echipa de seniori a Romaniei vs echipa de juniori a Olandei, in care cei doi depasiti, Robben si Van Persie se distreaza, sau IX C-ul vs XII E-ul, sau reeditarea oricarui episod al neputintei noastre stramosesti. Toate cele nouazeci de minune parca am stat in expectativa, parca am asteptat sa ne pice din cer. O echipa decolorata. O echipa de desculti cu ghete in picioare. O echipa de creta, si atat. Refuz categoric sa cred ca jucatorii s-au speriat chiar de ideea ca sunt nesperat de aproape de realizarea unei mari performante. Cu totii sunt jucatori profesionisti si ar trebui sa cunoasca a gestiona astfel de momente.
Am avut naivitatea sa cred ca, odata intrati pe teren, nu vor juca decat la victorie. Dar nu, dragi romani, se pare ca nu s-a intamplat chiar asa. Strategul Pitzi iese cu o declaratie, imediat dupa fluierul final, afirmand ca baietii au fost demoralizati si de rezultatul din cealalta partida, unde Italia preluase conducerea inca de la inceput. De aici, furtuna: ce zici bă? Lua-ti-as toate schemele defensive la lovituri libere! Pai tu de ce i-ai trimis p-astia, bă, in teren? Cum poti sa rostesti o asemenea ineptie? Pai cine la mana cui statea in grupa asta, bă? Cum e cu putinta sa depinzi deliberat de alt meci decat cel al tau? Caca-m-as in pragmatismul tau, bă! Asta e prostie! Brusc, am simtit gust de sange in gura. Dintele care-l aveam impotriva marelui antrenor Piturca, inca de cand antrena in Ghencea, imi ţâşnise iarasi prin gingie.
Dureros nu este ca a nascocit Piturca o astfel de scuza patetica, dureros e ca asta a fost exact si impresia pe care a lasat-o jocul tricolorilor. La urma cozii, asta e. Previziunile majoritatii s-au adeverit: Romania, alaturi de o alta echipa din cele trei, vor merge acasa. Avem mari jucatori ca Mutu, Chivu sau Lobont. Avem jucatori care promit, precum Tamas, Rat sau Goian. Dar ne lipseste cu desavarsire echipa si, mai nou, si antrenorul.
Terminam grupa pe locul trei, cu capul (in) sus, dupa ce am lovit inca o data plafonul mediocritatii.