Sunt obosit. Am obosit să mă implic în lucruri fără sens, în job, în false priorităţi. Am început să uit vântul peste obraji, valurile dintre degetele de la picioare şi alcoolul care se lasă încet în picioarele bătute de soare. Acum sunt înconjurat de neoane, de calculatoare care respiră greu şi de aer condiţionat. Am uitat cum se aude viaţa discretă a celor din jur, cum orăcăie fără sens copiii şi cum nu ştii cât este ceasul. Acum totul este în contratimp, totul este pe fugă ca să nu pierdem ceva. Atunci aveam timp de slow-food, de muzică, de citit, de albume de artă, de bere, de ţigara de după. Acum nu am timp de mine, timpul meu este de vânzare, eu sunt de vânzare şi nu mai sunt eu. Atunci totul se derula încet, viaţa merita să fie rumegată, prietenii să fie ascultaţi şi lumea pulsa în ritmul meu. Acum totul se mişcă prea repede, viaţa fuge pe lângă noi, lumea pulsează într-un ritm dement. Atunci găseam oamenii cu scântei în priviri, cu patimi, cu dorinţe. Astăzi văd oameni goi, oameni care vor acum, aici şi repede. Atunci vedeam culorile, frumosul, lucrurile deveneau incet. Acum oamenii sunt opaci, fără conţinut, cu interese mărunte şi mereu grăbiţi.

Îmi este dor de linişte, de nisip în păr şi de foc în întuneric. Îmi amintesc de acorduri de chitară, de râsete acoperite de valuri, de caldura focului în obraji şi dinţii frigului în spate. Mi-e dor de rom în cafeaua de dimineaţă, de spălat pe dinţi cu apă de mare, de stat în soare în curu´ gol. Îmi mai amintesc şi de amorţeala plăcută şi înceată de la alcoolul zilnic. Nepăsarea ne caracteriza, timpul se scurgea pe lângă noi fără a afecta prezentul sau viitorul. Totul in jur era simplu şi noi puteam zbura cu gândurile în cele patru orizonturi. Acum totul pare complex iar noi ne concentrăm pe nimicurile care ne dictează vieţile. Mi-e dor de tăcerile dintre prieteni, când liniştea nu era jenantă şi nu simţeai nevoia să spui ceva. Liniştea vorbea pentru noi. Mi-e dor de senzaţia de gol în stomac pe care o simţeam când o ţineam pentru întâia oară de mână. Îmi amintesc de părul sculat pe mână de la o melodie oarecare dar pe care o simţeam până în gât. Mi-e dor de trezire la ora 12 fără telefoane în urechi şi fără presiunea timpului sub călcâie. Mi-e dor de discuţiile idioate despre noi, despre alţii, despre Scrisoarea a III-a, despre filosofii, religii, matematici, fizică şi alte nimicuri care ne umpleau viaţa cu sens şi bucurie.

Cu cât dorim mai mult, cu atât avem mai puţin. Şi nici măcar pe noi înşine nu ne mai deţinem.