O notă despre Kings of Leon

De ceva timp, am început să vizionez mai des programele de muzică oferite de televiziunea prin cablu a cărui abonat sunt. Contextul acestui fapt îl datorez deselor vizite ale amicilor mei, alături de care împărtășesc acte de intercomunicare profundă, în jurul halbelor de bere și a jocurilor de societate. Pot să spun că nu de puține ori mi-a fost atrasă atenția, în timpul activităților de mai sus, chiar dacă concentrarea era maximă, de sunetele trupei Kings of Leon.

Kings of Leon este o trupă nord-americană, în componența căreia intră trei frați și un văr de-al lor, uniți sub numele de Followill. Originari din Tennessee, U.S.A., cei patru fac parte din generația apărută pe firmamentul muzical în 2003, atunci când au lansat și primul lor EP-The Holy Roller Novocaine. Albumul de debut, Youth and Young Manhood a însemnat și primul lor succes dar nu în țara de origine, ci în Europa. Un avantaj și o onoare, așa cum ar trebui să fie, a fost faptul că cei de la U2 (și The Strokes, de altfel) i-au ales să participe alături de ei în turneu. Deja melodii de-ale lor au început să participe în fundalurile unor filme, reclame sau jocuri video. Combinația de southern rock, garage rock și alternative, atent și melodios așezată pe portativ, începuse să-și facă efectul pentru fanii pe care îi câștigau la fiecare difuzare. Presa europeană le acorda atenție din ce în ce mai sporită, deși concurența trupelor autohtone le oferea o concurență substanțială.

Ca o consecință firească, al doilea album al trupei-Aha Shake Hartbreak a fost lansat în U.K. în 2004. A urmat lansarea din S.U.A. în 2005, patru luni mai târziu. Bazat pe același stil cu care porniseră la drum, acesta le-a oferit ascendența audiențelor internaționale. Din nou prezența pe soundtrack de film, în Top 20 englez și invitații în turnee alor unor trupe deja consacrate (Pearl Jam este un exemplu). Drumul le era deja bătătorit iar cei patru tineri profitau din plin de el. Talentul exista din plin iar Angelo Petraglia și Ethan Johns, producătorii lor, nu mai aveau nevoie de alte motive pentru a se convinge de potențialul trupei.

Următorul album, Because of the Times, lansat în 2007, atât în U.K cât și în S.U.A, la doar o zi diferență, arată deja maturitatea la care formația ajunsese. Fundalul sonor devine mai complex, mai cizelat, păstrând, însă, influențele muzicale care i-au inspirat încă de la început. Producătorii albumului, aceeași de la lansările anterioare, nu puteau decât să se bucure privind melodiile ajunse în topuri de renume sau citind recenziile pozitive din presa de specialitate. În Marea Britanie, lansarea a ocupat direct nr. 1 în topul principal.

A urmat Only by the Night în 2008, fiind al treilea din cele mai vândute albume în U.K. Concertele s-au succedat unul după altul, din ce în ce mai numeroase iar difuzarea la posturile de radio devenise o obișnuință. De asemenea, videoclipurile trupei erau nelipsite la tv, în emisiunile muzicale și nu numai. Astăzi, putem spune faptul că Kings of Leon fac parte din noul val rock de succes, nelegat muzical de influențele comerciale și care și-au păstrat nealterate trăirile expuse pe portativ. Trecutul muncit în contextul sudist, alături de educația preponderent religioasă se regăsesc în ritmul cântecelor lor. Conform interviurilor publicate, un mare cuvânt de spus în formarea stilului l-au avut Bob Dylan, Joy Division, Pixies, The Cure, Radiohead și alții.

Personal, apreciez foarte mult ultimul lor album, nominalizat Grammy. Al doilea extras, și anume „Use Somebody” îmi trezește trăiri adolescentine împletite cu regretele unei părți a vieții trăite, poate, imatur. Soundul matur, cu inserții asemănătoare celor de la Foo Fighters sau Bruce Springsteen, denotă potențialul reprezentat de Kings of Leon, făcându-mă să savurez fiecare audiție a lor. Am să ofer spre exemplificare videoclipul de mai jos, dorindu-mi să-i urmăresc în viitorul apropiat la un concert în România.

Viitorul ţării sună punk-rock

Acum câţiva ani, eram criticaţi pentru că aveam blue-jeanşii rupţi în genunchi. Acum, ucenicii celor care nu înţelegeau fenomenul umblă în acelaşi fel. Iarăşi, în acele timpuri, aceeiaşi humanoizi ne scuipau pentru cerceii purtaţi în urechi. Astăzi, accesoriile cu pricina au ajuns chiar şi în locuri greu accesibile pentru soare. Pletele, crestele erau arătate cu degetul şi înţepate de priviri răutăcioase. În prezent, nu se poate fără. Diferenţa a rămas în cultural. Orizontul nu-mi dezvăluie această linie. Mi-aş dori, păstrând acelaşi sentiment al perpetuării unor fapte din trecut, să văd la susţinătorii utopici ai viitorului aceeaşi privire a zâmbăreţilor bohemi din trecutul drag mie. Poate, urmărind aceeaşi logică naivă, o să mi-i închipui ascultând Della Reese, la o felie de unt cu pâine, la final de seară. Poate, în aceeaşi închipuire disperată, viitorul o să arate bine. Simplu de bine.

Minirecenzie nocturnă

Mi se întâmplă foarte rar să ascult obsesiv o melodie. De fapt, mi s-a întâmplat o dată sau de două ori de-a lungul vremii. De două zile trec iar prin acest fenomen. Şi mereu înteleg altceva. Ceva legat de adâncuri şi stele.

Cumva, sunt martor la un exerciţiu de succes al notelor la paralelele portativului. De fapt, nu pot să spun nimic. Mai bine ascult şi mă scufund. Recomand The Verve-”Love is noise”. Poate ajută la ceva.

În derivă

Suntem construiti sa reactionam la stimuli externi. E o trasatura fara de care nicio vietate de pe planeta nu ar fi capabila sa supravietuiasca. Pana la un anumit punct, noi – oamenii – nu suntem decat niste animale care si-au diminuat din simturi. Dincolo de aceasta limita trasata imaginar, se proptesc de arborele evolutiei trasaturi noi, cum ar fi si capacitatile de a induce si de a (auto)sugestiona, care fac ca noi – aceeasi oameni – sa fim prizonieri ai propriilor noastre sentimente.

E uimitor uneori cum anumite stari se pot declansa, completa sau intretine numai cu concursul unor acorduri sonore. E uimitor si in egala masura de admirat cum cineva poate defula pe portativ partituri care au forta de a reproduce sau de a induce stari similare cu ale sale, cu ale autorului, persoanelor straine de acele trairi datatoare de viers. De altfel, un atribut desavarsit intalnit in orice manifestare a artei.

Drifting sunt cele 3:32 de minute marca Peter Green care imi dau inconjurul gandurilor de vreo trei zile. La auzul lor nu imi vine decat sa ma desfasor nepasator si conformat in fotoliu si sa ma cufund intr-o letargie recursiva. Trei minute si jumatate ascultate obsesiv, inlantuindu-se intr-un ciclu ce pune parca timpul in cui. Efectul e mereu acelasi si ma poarta in continuare, in deriva…