România este o ţară importatoare prin excelenţă, aşa cum ne arată statisticile economice şi nu numai. Începând cu invazia de produse europene, chinezeşti şi până la Sf. Valentin, Halloween, importăm cam tot ce se poate. Şi consumăm în aceeaşi măsură, evident. Iar când vine vorba de kitch, suntem cei mai tari. Cu siguranţă românul nu-i născut poet.
Având drum zilele acestea spre Braşov am aruncat un ochi pe la popularele magazine de artizanat românesc, aflate pe DN1 în zona localităţilor Sinaia şi Azuga. Cumpărătorul dornic de a achiziţiona articole pur neaoşe are ce alege dar nu într-o mare măsură (bine, acum depinde ce-şi doreşte fiecare). Se găseşte, în schimb, o largă categorie de produse care numai artizanat românesc nu sunt dar care merg la românaşul care invadează Valea Prahovei pentru plimbare cu ATV-ul, făcut muci la discotecă în Sinaia sau mers pe pârtie cu jeep-ul. Astfel, am remarcat pe rafturi (la preţuri de colecţie, evident) “tradiţionalele” bâte de baseball româneşti, celebrele iatagane vizionate la ştirile de la ora cinci (tot specific româneşti), arhicunoscutul Dracula, sub forma unor căni, măşti, ceasuri dar cu etichete Made in China (lucrate, probabil, de comunitatea românească din China). Am mai remarcat tocătoarele din lemn de bambus (arbore întâlnit îndeosebi în munţii Carpaţi), maimuţele de pluş (animal simbol în mitologia populară din România), statuete Feng-Shui (aceeaşi mitologie neaoşă), mese de poker, pălării de cow-boy şi multe alte acareturi izvorâte din minunata lume a poporului român.
Uneori stau şi mă întreb dacă poporul român se trage din daci şi romani sau au existat nişte băieţi cu spirit întreprinzător în urmă cu ceva sute de ani care au importat forţă de muncă. Le-aş spune că degeaba au vrut să facă un avion căci a ieşit tractor.
Profesiunea lor, subcultura
S-a aprobat bugetul pe 2009, cu discuţii jignitoare şi săgeţi de lupi moralişti. Printre alte ministere care vor suferi şi anul acesta (iar acest lucru nu neapărat din cauza banilor) se află şi Ministerul Culturii şi Cultelor. Nimic anormal până la urmă, într-o ţară cu IQ mediocru, cu Elena Udrea ministru al turismului şi cu Gigi Becali idol al generaţiei de mucoşi.
România are a doua mare bibliotecă a Europei, ca număr de volume, după cea a Franţei. Sediul Bibliotecii Naţionale arată dezolant iar ultima dată când s-a încercat ceva acolo a fost pentru a transforma clădirea în noul sediu al Guvernului (Adrian Năstase ştie!). Unii s-au opus iar proiectul Bibliotecii, oricum abandonat, nu a câştigat nimic. Trăiască Ştirile de la ora 5, OTV şi jocurile pe calculator, cărţile sunt o fiţă! Cu alte cuvinte, iată că se poate tăia de pe lista cheltuielilor din minister. Ruşine!
Acum doi ani de zile, parlamentarii de tristă amintire de la PRM au propus spre votare o propunere legislativă care obliga guvernul să participe cu jumătate din banii necesari la construirea Catedralei Neamului. Nişte sclerozaţi care s-au trezit umpluţi de misticism peste noaptea polară din căpăţânile lor. Costurile totale sunt estimate la 400 de milioane de euro (!) iar guvernul ar fi urmat să participe cu jumătate din sumă, ceea ce, până la urmă, nu se va întâmpla. Lăsând la o parte faptul că Patriarhia dispune de aceşti bani, consider că este total deplasat şi comunisto-megalomanic proiectul în sine. În loc să-şi intre cu adevărat în rolul de biserică, protectoare pentru enoriaşi în esenţă, Patriarhia mai are şi tupeul să ceară bani de la Ministerul Culturii şi Cultelor pentru a definitiva proiectul susţinut cu tărie de preoţii turnători de gogoşi (şi nu numai). De ce să ne mire asta la o castă care nu bagă de seamă că bisericile sunt închise vara, la 45 de grade Celsius iar bătrânii mor pe stradă?
Încă o problemă care mă doare este stadiul bisericilor fortificate din Transilvania, rămase moştenire de la saşi, în principal. Toate reflectoarele se pun peste mănăstirile moldoveneşti, destul de fade ca prezenţă artistică. Sunt vechi, sunt din patrimoniul cultural dar sunt seci. Nimic de comparat cu prezenţa maiestuasă şi valorile implicit mai mari deţinute de cetăţile transilvane. Şi niciun ministru, fie al culturii, fie al turismului, nu a realizat cât de importante sunt aceste valori pentru români. Ţările care îşi asumă trecutul şi îl respectă în aceeaşi măsură scot în evidenţă şi cea mai mică dovadă fizică a istoriei lor iar noi ne batem joc. Am rămas uimit acum câţiva ani în urmă, când într-un sat din Ardeal, localnicii ortodocşi i-au luat la bătaie pe cei catolici pentru că nu le dădeau voie în biserica săsească pentru a-şi oficia slujbele. Iar aceasta în condiţiile în care saşii plecaţi în Germania se ocupau de restaurarea ei, comunitatea ortodoxă neparticipând cu niciun sprijin. Am rămas şi mai uimit când, de fapt, preotul ortodox strângea bani de la săteni pentru a ridica propria biserică ortodoxă, deşi mai era una de acelaşi cult în sat însă îi trebuia şi lui o parohie…Iar cazul, sunt convins, nu este izolat.
Cineva mi-a spus odată că România deţine 8% din patrimoniul cultural european. Văzând ceea ce se întâmplă cu vestigiile trecutului dar şi nepăsarea generală faţă de acestea, faţă de mediul cultural din România, faţă de tinerele talente, încep să cred că nu peste mult timp nu vom mai şti nici cine ne-au fost străbunicii. Cât despre sentimentul de patriotism şi respect faţă de cei care au lăsat influenţe pozitive în evoluţia naţiunii, prefer să nu comentez acum ci cu altă ocazie.
PS: Aruncaţi un ochi pe imaginile prezentate pe site-ul de mai jos, încercând să mai descoperiţi ce nepăsători sunt mulţi dintre noi:
Insula şerpilor de jucărie
Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a acordat României dreptul de suveranitate asupra a 9700 kilmetri pătraţi din cei 12 200 solicitaţi de autorităţile române, în diferentul cu Ucraina asupra Insulei Şerpilor. Toată presa de la noi anunţă că am câştigat şi că Occidentul a ţinut cu noi. Iar marele avantaj pentru statul român este, de fapt, cantitatea imensă de gaze naturale aflată în subteran.
Eu cred că nu am câştigat nimic. Insula Şerpilor a rămas tot la ei iar gazele cu siguranţă nu le vom extrage noi. Le vom plăti, în schimb, dublu !
Sursa, reţelele şi investiţia
Un cititor indecent ne-a sunat la redacţie să ne întrebe care este aportul adus de retaileri în economia românească. Pfiu, ne-a cam pus în încurcătură. Dar pentru că suntem oameni serioşi, am plecat să facem nişte cercetări în domeniu ca să-i răspundem omului.
Aşadar, am aflat că în România sunt câteva reţele de magazine gen hyper sau super-market, cu profil retail sau cash and carry. Adică unii care vând la bucată orice, tuturor, şi alţii care vând doar la cutie şi doar celor care-şi trag legitimaţie de cumpărător autorizat sub acoperişul magazinului respectiv. Detalii fără importanţă, de altfel. Dintre cei mai importanţi comercianţi de acest gen, istoria a început cu Metro, venit acum 13 ani pe meleagurile noastre, introducând, într-un fel, comerţul civilizat. A urmat Carrefour în 2001, Kaufland în 2005, Real în 2006. Mai sunt Cora în 2003 şi Auchan în 2006 dar cu un număr mult mai mic de magazine (adică 7 împreună) şi, de altfel, cu o cotă de piaţă mult mai firavă. Pe lângă aceste „somităţi” ale comerţului cu căruciorul mai sunt şi alţii, fie cu unităţi de vânzare mai mici din punct de vedere al suprafeţei şi al sortimentului, fie cu alt gen de produse în ofertă (bricolaj, de exemplu). Haideţi să trecem la nivelul următor.
Ne-am propus să dăm nişte numere, aşa cum băieţii din angrenajele de mai sus le-au dat economiei autohtone. Metro, spun datele oficiale, a investit în ţara noastră în jur de 370 milioane de euro, acest lucru referindu-se în alocarea de terenuri, construcţia de magazine, achiziţionarea de marfă, plăţi diverse. Investiţii făcute o dată şi recuperate pe termen scurt şi mediu. Împreună cu divizia de retail a grupului, adică magazinele Real, oferă o pâine tare de mâncat celor aproximativ 6500 de angajaţi, deosebit de mulţumiţi de ceea ce fac, căci aşa-i şade românului bine. Conform declaraţiilor din presă, în 2007 dumnealor, adică nemţii, au încasat vreo două miliarde de euro de la cei care le-au trecut pragul în căutare de păpică, tv-uri şi alte acareturi. O sumă frumuşică, mai ales că adaosurile faţă-spate nu sunt de neglijat. Pentru cititorii care au roşit văzând partea cu spatele, precizăm că adaosul din spate înseamnă taxele vărsate de furnizorii care îşi vând marfa pe rafturile acestor magazine. Lăsând la o parte impozitele date la stat şi plăţile către angajaţi, suma rămasă în conturile investitorilor de acest tip nu este de neglijat. Să nu uităm de prietenii din Franţa, în schimb…
Carrefour a băgat în buzunarele constructorilor, proprietarilor de terenuri, furnizorilor şi altora vreo jumătate de miliard de euro, ca investiţii. A făcut vreo 6000 de cărţi de muncă şi a ajuns să adune de la casiere, în 2007 de exemplu, în jur de 900 milioane de euro. Înduioşător, de-a dreptul. Pe la spate, pe la spate, mai vin nişte bănuţi, deloc de neglijat, aşa cum ne spune o sursă demnă de încredere. Care sursă ne mai spune că amicii francezi sunt bine legaţi politic pe plaiurile mioritice. Şi revenind iar la nemţi, Kaufland a dat ţărişoarei noastre aproape 350 milioane de euro, construindu-şi reţeaua de magazine şi angajând circa 5000 de românaşi dornici de a băga marfa la raft, sperând că vor ajunge vreun şefuţ, cândva. Una peste alta, investiţii mari, care au dat de mâncare o vreme şantieriştilor, producătărilor de materiale de construcţii şi altora legaţi de extinderea reţelelor de magazine.
Aducându-ne aminte de faptul că avem de dat un răspuns coerent cititorului nostru, am căutat printre cioburile de pe pervazul de la bucătărie informaţiile trimise cu un porumbel călător de către sursa noastră de încredere, aflată sub un program de protecţie a martorilor lui Iehova. Care va să zică, statul român mulţumeşte retailerilor pentru numărul de angajaţi cărora le oferă ceva de făcut, sporind astfel contribuţiile sociale. De acord, spunem şi noi. Că mai bine să încaseze nişte bani decât să-i dea şomerilor din buzunarele noastre. Salarii care, până la urmă, tot în hypermarket ajung, că trebuie şi gura angajatului să mănânce ceva. Avem de-a face cu un circuit închis, câştigător şi pentru stat, din plăţile de TVA. Iată, deci, stimate cititor, că aportul adus în economie există. Mulţumiţi de ajutorul investitorilor de acest gen, am căutat mai departe prin mesajele trimise de amicul nostru. Ocazie cu care mai avansăm un nivel.
Ce întrebare firească ne-am pus? De unde este marfa de pe rafturi? De la furnizori, normal. Bun, bun, şi furnizorii de unde o iau? Din import, normal. Păi, şi de ce magazinele nu ar face dumnealor direct import, că iese mai ieftin? Eee, cred că aceiaşi întrebare şi-au pus-o deja domnii din conducerea reţelelor de comerţ pentru că asta începe să se facă. La mâncare, baza sunt procesatorii, unde sunt multe „e”-uri, procesatori care îşi cam bat joc de producători, producători care sunt vai steaua lor. De ce? Pentru că nu-şi permit să facă investiţii în utilaje, neavând siguranţa unei colaborări de perspectivă cu giganţii, ca să nu mai spunem că preţul la care sunt forţaţi să vândă nu se pupă cu realitatea. Dar asta este o altă poveste şi nu vrem să divagăm. Revenind la procesatori, cine sunt dumnealor? Păi, îi cunoaşteţi. Români nu sunt cu siguranţă. Şi produse ca la mama acasă sunt sigur că nu aţi găsit în nicun magazin. Iar mărcile prezente încep să fie direct importate. Ce se întâmplă cu produsele nealimentare? În afară de faptul că nu sunt produse în România de niciun fel (o mică parte, poate), deci sunt importate, acum vor fi preluate direct de retaileri. Cu alte cuvinte, mulţumim furnizorului pentru colaborarea de până acum (dacă este cazul) dar noi vrem preţuri mai bune pentru clienţii noştri (sanchi, adaosul poate fi mărit substanţial astfel) şi o să luăm noi marfa de la alţii. Dar nu din România. Iar furnizorul, după ce trage o linie pe hârtie şi vede că e băgat în leasing-uri pentru parcul auto (că deh, magazinul îl penalizează dacă nu primeşte marfa la timp), mai vede că a decartat o căruţă de taxe pe la investitorul străin, îşi numără şi cheltuielile cu transport, marfă, dobânzi la credite, realizează că mai bine trage o liniuţă tip Mutu pentru a uita de căcatul în care a fost băgat. Odată revenit la realitate, constată şi faptul că domnul magazin nu-l mai doreşte furnizor de marfă, închide firma, dă oamenii afară şi mulţumeşte statului pentru că ştie să atragă investiţii în România.
Aşadar, pentru a răspunde corect cititorului nostru, vom concluziona sec: retailerii plătesc contribuţii sociale şi oferă locuri de muncă, cu un nivel mediu salarial sub cel mediu pe economie. Dar, în acelaşi timp, dânşii strică alte jucării: reduc substanţial limita de profitabilitate a celor care le furnizează marfa, forţându-i pe aceştia să reducă cheltuielile drastic, nepermiţându-le o dezvoltare a afacerii în perspectivă (contractele sunt valabile un an de zile) şi, cel mai nasol, ajung să falimenteze micii comercianţi care, la rândul lor plăteau impozite şi hrăneau guri. Un alt aspect este faptul că, din celebra bătălie cu preţurile, strategiile s-au orientat către importuri proprii. Cu alte cuvinte, îi lasă cu ochii în soare şi cu datoriile până în gât pe cei care furnizau marfa până acum. Care înseamnă alte concedieri şi falimente. Iar adaosurile la importuri sunt mari, aşa cum precizam. Foarte mari. Şi, una peste alta, urmează disponibilizări, fiind an greu. Staţi aşa, nu vă impacientaţi, că salarii compensatorii nu se plătesc. Cine este curios de ce, să ne trimită o scrisorică. Poate mai facem rost de un porumbel.
Cine nu are biciclişti să admire pistele
Trecând în fiecare zi prin oraş, de fiecare dată mă amuză pistele pentru biciclişti cu grijă amenajate de edili. Adică, n-avem ce spune, suntem în rândul ţărilor meseriaşe din punctul acesta de vedere. Lăsând la o parte faptul că traseele sunt făcute de mântuială de cele mai multe ori, în sensul că se întrerup brusc sau nu oferă o continuitate logică între diverse puncte ale oraşului, trecând şi peste maşinile, chioşcurile sau alte căcaturi care sălăşluiesc de multe ori peste aceste piste, eu mă întreb unde pana mea sunt bicicliştii? Am înţeles, mulţi critică şi acum faptul că nu suntem şi noi în rând cu lumea bună vis-a-vis de multe aspecte, printre care şi infrastuctura pentru posesorii de bicicletă dar, cel puţin din punctul de vedere al acestei ultime chestiuni, eu cred că problema este alta. Problema sunt chiar bicicliştii. De ce? Pentru că sunt câţi să-i numeri pe degete.
Românul este leneş, comod şi fudul. Într-un oraş foarte aglomerat cum este Bucureştiul, nimeni nu vrea să renunţe la maşină. Deşi toată lumea se plânge de timpii morţi din trafic, sunt foarte puţini cei care ar renunţa la a folosi acest mijloc de transport. Bineînţeles, cei care nu beneficiază de transport public adecvat pentru punctele unde au treabă, n-au ce face, se suie în automobil. Dar restul de bastarzi, ce fac ? Cunosc oameni care au reşedinţa la 10 minute de mers pe jos până la muncă şi tot cu maşina vin la serviciu. Iarăşi, există personaje cu metroul la botul calului, tţţţ, tot maşina e baza. Asta-i comoditate ? Da, pentru o parte din ei. Şi nu-i vom vedea niciodată pe bicicletă. Dar pentru cealaltă parte din mizerabilii de mai sus nu este vorba de comoditate. Aceştia sunt fudulii. Păi, stai un pic..Să vină pitzi sau mitzi la clădirea de sticlă şi să nu-l vadă corporatiştii într-un automobil ? (dau şi eu un exemplu, na, cu corpo) Nu se cade. Atunci cum naiba să-l suie soarta pe bicicletă ? De restul, nu mai spun. Faceţi voi teste, să vă convingeţi.
În consecinţă, degeaba arată unii şi alţii cu degetul lipsa pistelor pentru biciclişti sau faptul că cele construite sunt făcute vraişte. Noi nu vrem să mergem pe bicicletă, clar ? Iar cei care, totuşi, folosesc acest mijloc de transport, să ia dom’le metroul sau autobuzul, ca să nu mai încurce bieţii pietoni.
Ce-am avut, unde-am ajuns?
Mișcările politice din 1989 m-au prins în clasa a cincea, anul școlar în care am cunoscut practica la câmp și anul în care am descoperit un pic de pasiune pentru istorie, fiind perioada în care devenise parte din materiile pentru care aveam de învățat acasă. Următorul an, 1990, a fost primul în care nu participam, în calitate de școlar, la manifestările prilejuite de nașterea marelui conducător al republicii, Nicolae Ceaușescu, motivul fiind acela că nu s-au mai ținut. O nou grup de politicieni abia ce preluaseră puterea, omorându-l pe fostul dictator. Cu Iliescu în frunte, a apărut CFSN. Viitorul suna deja altfel, în mintea mea de atunci, mai ales că la televizor puteam să stau mai mult de o oră, și nu doar seara. Deci, acum 19 ani, în ianuarie, se vedea orizontul.
Pe 26 ianuarie 1990, Ceaușescu era mort. Stadioanele erau goale. Poporul român privea către soare. Dumitru Mazilu demisionează din CFSN. Prietenii știu de ce.
În 1992, pe aceași dată de 26 ianuarie, parcursesem deja jumătate din clasa a șaptea, aveam o problemă cu acneea și prima mână pusă pe țâțele unei colege mi-a provocat un moment de auto-analiză sublimă, după câteva ore, în baia de acasă. Începusem de vreun an să-mi notez banalele evenimente într-un jurnal, redescoperit de curând cu o deosebită plăcere. Mai citeam și ziarele, comentând uneori cu cei de la școală întâmplările politice, sociale sau economice. Evident, fără nicio legătură cu realitatea și puternic reproduse după cele ale părinților. Prin ochii vârstei de atunci, situația era tulburată de probleme sociale provocate de gagici. Începeam să văd că viața pare mai grea decât este în povești.
Pe 26 ianuarie 1992, un dolar valora aproximativ 33 000 lei vechi. La cimitirul Ghencea se adunaseră câțiva rătăciți care regretau răposatul conducător. Românii trecuseră de mineriade iar soarele începuse să piardă din strălucire. Urmașul lui Ceaușescu își păstra nealterat zâmbetul.
Am intrat la liceu. În 26 ianuarie 1994 eram un adolescent care se chinuia să-și formeze opinii, încercând să scape de influențele unora sau altora. Debutase epoca iubirilor serioase și a chefurilor cu alcool și tutun. Părinții deveniseră mai greu de suportat iar gândurile se îndreptau către momentul părăsirii cuibului. Tot atunci, începusem constituirea primului grup de prieteni, descoperind pasiuni și gânduri comune. Atitudinile și viziunile se transformă ușor.
Pe 26 ianuarie 1994, România semnează documentul care îi permite participarea la Parteneriatul propus de NATO, la operațuni de menținere a păcii. Ceaușescu era în același loc, având câțiva recunoscători la căpătâi. România se transforma în continuare.
Pe final de liceu, în 1997, îmi doream cu siguranță o schimbare. Eram mai hotărât ca oricând să-mi iau viața în dinți, cât mai departe de locul unde evoluasem până atunci. Simțeam că pot să las în urmă tot ce fusese rău și să mă ghidez după propria opinie. Astfel, 26 ianuarie 1997 m-a prins la început de drum pentru facultate. O parte din teste debutaseră.
Pe 26 ianuarie 1997, România se afla la două luni după desemnarea unui nou președinte, cu o altă viziune față de ceea ce fusese până atunci. Viața românilor se pregătea pentru un nou ciclu, cu învățămintele de rigoare. La cimitirul Ghencea, aceiași oameni adunați la mormântul conducătorului din Epoca de Aur.
În 2003 activam deja în câmpul muncii. Luasem viața în piept de-a dreptul și aveam deja o puternică și argumentată opinie despre oameni, situații, sentimente. Eram conectat la monden, politic, votasem. Știam cum ar fi bine, știam ce ar fi rău pentru țară. Aveam prieteni dedicați. Evenimente penibile și cu frumusețe înșelătoare își făcuseră apariția printre clișeele traiului meu. Chiar în 26 ianuarie 2003 aflasem că voi fi promovat. Mă gândeam deja la achizițiile pe care să le fac în momentul în care voi beneficia de salariul mărit.
Pe 26 ianuarie 2003, Gigi Becali făcuse un pas mare pentru el: cumpărase clubul de fotbal Steaua București. România era pe trendul unui progres aparent iar personajele controversate, ieșite de la naftalină sau din subcultură acaparau din ce în ce mai mult audiențele și mentalul colectiv. Ceaușescu era deja istorie.
Anul trecut, adică 2008, pe vremea asta, mă pregăteam de concediu. Devenisem purtător de inel în dublu exemplar, pe degetul inelar, doar în acte însă. Pe 26 ianuarie 2008 mă pregăteam de ziua soției. Bagajul de cunoștințe și de evenimente plăcute mi se mărise. Îmi făceam planuri un pic diferite față de cele din anii trecuți iar viața de român conectat la starea națiunii mă măcina din ce în ce mai tare. Grupul de prieteni rămăsese același, detașat de trecerea vremii și cu o dorință și mai mare de a continua în aceeași formulă. Mă consideram, ca și acum de altfel, un record de bogăție din acest punct de vedere.
Pe 26 ianuarie 2008, România cunoaște recordul istoric la tragerea loto 6/49: aproximativ 12 milioane de euro. Țara este în declin cultural și mental. Ceaușescu apare ca o banală știre tv.
A sosit 26 ianuarie 2009. Eu scriu la Revista Cioburi. Va fi eclipsă inelară de soare. Chinezii intră în anul boului. Românii sunt boi de multă vreme. Dumitru Mazilu e mort. Dolarul este în jur de 33 000 lei vechi. România este în NATO. Constantinescu este din nou la tv. Gigi Becali deține Steaua în continuare. Premiul la loto este mare. Românii vor rămâne boi. Ceaușescu ar fi făcut 91 de ani și sunt încă oameni care îl regretă. Pe 26 ianuarie 2009 Iliescu zâmbește la fel. Ce s-a schimbat în esență ?
Românul nu mai vrea să-şi ia plasă cu bani
În ultima perioadă a devenit un trend mondial în a fi ecologist, în a susţine, de cele mai multe ori doar cu moralul, programele care încurajează protecţia mediului. România, o ţară în care consumul de orice fel atinge culmi de neimaginat, nu prea are de-a face cu mentalitatea de respect faţă de natură. Urmaşii lui Traian şi ai lui Decebal, deveniţi fraţi cu codrul de-a lungul istoriei, îşi cam bagă picioarele în pământul pe care calcă, în aerul pe care îl respiră sau în apa pe care o beau. Lăsând la o parte legislaţia deficitară vis-a-vis de tot ceea ce înseamnă conservarea mediului înconjurător şi a resurselor de orice fel, precum şi a nerespectării puţinelor norme existente, problema de fond este educaţia civică. Românul nu este crescut în spiritul respectului faţă de orice petec de verdeaţă, faţă de faună, faţă de pătrăţica în care îşi are sălaşul. În plus de asta, nicio abatere de la regulă nu este pedepsită.
În tonul celor de mai sus, anul 2009 a adus în pachetul de legi legate de mediu o nouă rânduială. Fostul ministru Attila Korodi a lăsat moştenire studiul introducerii unei eco-taxe de 20 de bani pentru tot ce înseamnă pungi şi sacoşe care nu sunt biodegradabile. Domnii aşa-zişi specialişti de la ministerul cu pricina, au pus-o de-un brainstorming şi au lansat o propunere de ordin legislativ pentru a înghiţi această taxă. Înainte de toate, eu m-am întrebat de ce taxa are valoarea de 20 de bani şi nu 50 sau 5 bani. Nu există un proiect din care să rezulte această sumă. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi la taxa auto, deci lucrurile funcţionează lăutăreşte. În fine, studiind mai departe problema, normele ordinului şi publicarea acestora s-au făcut pe final de an 2008, cu aplicare de la 1 ianuarie 2009, nerespectând termenul de 15 zile pentru contestaţii. Cine are curiozitatea să citească un pic textul publicat în Monitorul Oficial, va constata faptul că totul este un mare fâs. Tipic dâmboviţean, sunt lăsate portiţe de evitare a oricărei legi, în consecinţă şi în acest caz se poate fenta uşor eco-taxa. Se spune că scapă de acest bir pungile/sacoşele care sunt din material textil, hârtie sau orice alt material pentru care există dovada de biodegradabilitate. Nu se precizează nimic despre durata de descompunere, aşa cum cred că ar fi fost normal. În plus de asta, definiţia termenului de biodegradabilitate din lege este generalistă: „descompunerea unui component chimic organic sub acţiunea microorganismelor astfel: a)în prezenţa oxigenului, în dioxid de carbon, apă şi săruri minerale ale celorlalte elemente prezente şi apariţia unei noi biomase sau b) în absenţa oxigenului, în dioxid de carbon, metan, săruri minerale şi crearea unei noi biomase.”. În consecinţă, vechile pungi de plastic, pe care le găsim oriunde în natură, nu ar trebui să intre sub incidenţa acestui text. Sunt biodegradabile, se descompun în elementele precizate mai sus dar în sute de ani. Aici este hiba. Dacă tot dorim o reală protecţie a naturii, ar trebui taxată, pe lângă componenta materială a pungii, şi durata de descompunere a acesteia. Ceea ce nu se întâmplă.
Partea bună a lucrurilor este că, înainte de a se publica normele metodologice de mai sus, producătorii români de sacoşe au început să-şi reorienteze privirea pentru a găsi elemente ce îi puteau scuti de plata eco-taxei. Evident, mulţi şi-au aruncat privirea în curtea vecinilor din vest, unde, legislativ, lucrurile sunt bine puse la punct, aşteptându-se ca băieţii noştrii de la mediu să ia acelaşi exemplu. Soluţia găsită a fost adăugarea în procesul de fabricaţie a unui aditiv oxo-degradabil care accelerează procesul de descompunere. Practic, o pungă conţinând acest aditiv se distruge în maxim doi ani, ceea ce înseamnă un mare pas de la sutele de ani care o păstrau neatinsă. Costurile de producţie cresc nesemnificativ, deci soluţia este una bună. Am citit părerile unor neavizaţi prin presă care spun că acest aditiv transformă în praf sacoşa, poluând şi mai tare, distrugând plămânii sărăcuţului consumator român. Evident, fals. Iar certificarea vine exact de la laboratoarele de testare din ţările vestice, pentru că la noi în ţară nu există niciunul. Ceea ce, până la urmă, este bine pentru că altfel sigur s-ar fi măsluit documentele.
Ţinând cont de cele de mai sus, înseamnă că pungile rămân în continuare netaxate, având aditiv acum, la acelaşi preţ, ceea ce ar permite retailerilor să le distribuie gratuit în continuare. Cu alte cuvinte, covorul de sacoşele va rămâne în continuare sub picioarele noastre. Ei bine, nu. Trebuie să apreciem faptul că toată lumea le vinde acum. Într-adevăr, sunt şi câştiguri materiale pe măsură dar este singura soluţie de a tăia din avântul cumpărătorului de a consuma în neştire acest tip de accesoriu. Bineînţeles, au fost destui care şi-au manifestat nemulţumirea că nu mai beneficiază moca de sacoşele, normal, dar asta este. Să se obişnuiască. Până la urmă, nimeni nu-i obligă să dea bani pe pungi de fiecare dată când vizitează magazinele. Este suficient să-şi achiziţioneze o singură dată una sau doua plase de rafie, pe care să le reutilizeze după aceea. Plus că, le pot schimba gratuit cu unele noi atunci când se uzează.
Din toată tărăşenia asta, producătorii români pierd un pic de caşcaval, având în vedere faptul că numărul de bucăţi produse este pe o pantă descendentă. Ca să nu mai vorbim de faptul că există retaileri care preferă importul din alte ţări ale unor astfel de sacoşe. Carrefour, de exemplu (şi Cora face acelaşi lucru), achiziţionează din Spania (datele de provenienţă sunt imprimate pe sacoşă) un tip de pungă făcută din material 100% natural, şi anume din extras de tubercul de cartof. Foarte bine, numai că aceste sacoşele se descompun în maxim 6 luni doar în instalaţii de compost. În România nu există nicio instalaţie de acest fel. Adâncind problema, în România nu se practică sortarea gunoiului şi chiar dacă, pe ici pe colo, mai există puncte de colectare selectivă a deşeurilor, la destinaţia finală, adică la gropile de gunoi, tot amestecte ajung. Şi atunci, degeaba sunt materiale ce pot fi reciclate, degeaba sunt produse din tubercul de cartof, pentru că tot gunoi secular ajung.
Ca să nu mai lungim textul, iniţiativa de a vinde plasele, sacoşele, pungile este una foarte bună. Câştigaţi sunt cei care le vând, supăraţi sunt cei care le produc, mulţumită va fi, într-un fel, natura. Legea este în ceaţă dar efectul a fost unul pozitiv în cele din urmă. Sunt încă multe de făcut, începând de la educarea cetăţeanului, până la colectarea şi distrugerea corespunzătoare a deşeurilor. Păreri vor tot exista, contestatari privind cine câştigă mai bine în urma acestei legi vor tot apărea, important este să ne gândim un pic şi la viitor. Să privim cum va arăta lumea pe care le-o oferim urmaşilor noştri, întrebându-ne dacă noi ne-am dorim să trăim în ea. Şi dacă domnii guvernanţi se vor hotărâ să modifice un pic textul ordonanţei, să facă în aşa fel încât să avem un singur câştigător: mediul natural care ne înconjoară.
Batalionul vânătorii de frunte Ţiriac
Iată că s-a încheiat cu succes încă o partidă de vânătoare organizată de afaceristul Ion Ţiriac. Ştim cu toţii că au participat burghezi contemporani, s-au tras focuri de armă în pădure, s-a băut rachiu, s-au ascultat manele. Relaxant pentru participanţi, înfiorător pentru fauna împuşcată. Finalul a fost marcat de fotografia de grup, cu trofeul cel mai valoros şi meclele zâmbăreţ-arogante ale vânătorilor de lux. Comunitatea de mistreţi şi căprioare, din păcate, a rămas cu nişte minusuri la inventar…
Bun, să spunem că vânătoarea este un sport pentru unii sau pasiune, mă rog, ce-o fi. Şi că la un moment dat aceşti indivizi simt nevoia să-şi arate valoarea şi nervii cu arma în mână, curmând vieţi de necuvântătoare. Eu încerc să-mi dau seama ce impuls îi aruncă în luptă: acela de a trage cu glonţul în ceva sau acela de a ucide o vieţuitoare, indiferent care ar fi arma. Eu le-aş recomanda să-şi arate bărbăţia prin Afganistan sau prin Gaza, căci şi acolo se trage.
Îi sugerez domnului Ţiriac senior ca în episodul următor al serialului „Verdict:crimă de lux” să-i ducă pe domnii purtători de puşcă în afara domeniului de la Balc. Dacă tot vor să împuşte jivine, o pot face şi în restul teritoriului mioritic. Iar cele mai valoroase trofee le pot obţine în Bucureşti, în clădirea aia mare, 100% fabricată în România.
Păsărică, mută-ți cuibul drept în țara mea !
Am tot citit prin presă, în ultimele zile, că egretele, rațele sălbatice, pescăruși veniți din Norvegia au ales să își petreacă „concediul” de iarnă la noi în țară. Ca atare, îmi permit să-i sugerez doamnei ministru Elena Udrea să profite de acest fenomen, construind niște programe care să încurajeze turismul zburătoarelor. Poate așa reușim să luăm fața vecinilor de la sud care au ales sprijinirea turiștilor oameni, mulți dintre ei fiind chiar din România. Având, deci, un avantaj prin faptul că păsăretul s-a cazat pe la noi voluntar, ar fi destul de simplu să gestionăm situația, primul pas fiind acela de a fideliza oaspeții. În acest sens, cred că se pot aloca fonduri pentru construcția de hoteluri plutitoare, infrastuctură de zbor și puncte info-turistice care vor distribui pliante și hărți în limba păsărească. De asemenea, personalul care să lucreze în sistemul de turism va putea fi recoltat din cadrul populației cazate la fermele avicole, cunoașterea limbii vizitatorilor fiind un plus la CV.
Una peste alta, nu cred că-i va fi greu doamnei ministru să pună în aplicare un program de acest fel. Până la urmă și dumneaei este o păsărică, nu ?
Dorele, ne grăbim şi noi un pic?
Aseară am nimerit, în timpul excursiei cu telecomanda, pe Realitatea TV. Am picat în mijlocul unei discuţii despre autostrăzile din România (deocamdată subiect de natură ştiinţifico-fantastică, mai mult fantastică, în opinia mea). Era prezent şi ministrul transporturilor, Radu Berceanu, care se lăuda, vezi Doamne, că va respecta angajamentul de a construi în următorii patru ani cei opt sute şi ceva de kilometri de autostradă promişi în programul de guvernare. Şi mai era un domn analist economic, Cristian Sima, care spunea că ne-a lovit norocul. Cum aşa ? Ia uite comparaţie: Hitler, după 1932 şi Roosvelt cu Eisenhower, după 1952, adică după nişte crize mai bătrâne decăt cea căreia îi dau dinţişorii acum, au construit cei mai mulţi kilometri de autostradă. Adică, norocul ne-a pălit şi pe noi, odată cu recesiunea actuală, şi acum să te ţii construit autostrăzi !
Lăsând la o parte perioadele total diferite pomenite în comparaţia analistului, nu trebuie să uităm că, totuşi, trăim în România, o ţară blocată într-un vortex socio-temporal, o ţară în care nu se aplică nicio tendinţă apărută în ţările denumite civilizate. Nu putem compara Dorel-ul neaoş cu salahorul vestic. Şi chiar dacă, uneori, nu există diferenţe de naţionalitate între cele două personaje menţionate adineaori, rezultatele muncii lor se văd diferit. Pentru că, aşa cum se ştie româneşte, peştele se împute de la cap. Iar pe plaiurile mioritice sunt o groază de capete deja stricate.
Făcând o altfel de comparaţie, mă uit cum în România s-au făcut 13,6 kilometri de autostradă în 2007, vreo 25 kilometri în 2008 iar ministrul transporturilor spunea aseară că în 2009 vor fi gata 54 de kilometri. În curtea proprie, diferenţa ne arată un progres. Îmi permit, totuşi, să mai plusez un pic: Ungaria, între 2004 şi 2005, a dat în folosinţă în jur de 250 kilometri de autostradă. Şi atunci nu era criză…