După victoria cu 5-0 în fața Oțelului Galaţi, acţionarul echipei de fotbal Steaua Bucureşti, Gigi Becali, a declarat că acum se gândeşte la titlu. Printre altele, acesta a spus că poate face Dumnezeu un miracol şi câştigă Becali campionatul (sursa GSP.ro).
Nu înţeleg ce legătură are divinitatea cu acest aspect dar mi-e clar un singur lucru: nu Steaua joacă, de fapt, ci Gigi Becali.
Cum în această perioadă toţi jucătorii din Liga lui Mitică şi-au pus ghetele în cui pentru a se bucura de pauza competiţională de iarnă, presa sportivă, nemaiavând material din spaţiul verde al terenului de fotbal, îşi focalizează atenţia, cum este aproape firesc, exclusiv în afara lui.
Foamea de fenomen fotbalistic a devoratorului autohton este stăvilită în toată această perioadă moartă cu tot soiul de picanterii din viaţa sportivilor sau a celor din jurul lor. Aflăm astfel câte sarmale a îngurgitat fotbalistul X, ce noi achiziţii auto a mai făcut preşedintele de club Y sau în ce locaţii exotice şi-a petrecut vacanţa de iarnă proaspătul antrenor Z. Ce-l face pe simplul telespectator să-şi mai aducă aminte şi de jocul de-a fotbalul este nebunia transferurilor.
La cât a vuit presa sportivă zilele acestea, transferul momentului, cel al stelistului Mirel Rădoi la formaţia saudită Al Hilal, ar putea concura lejer un subiect ca cel al inundaţiilor.
După ce simbolul din teren al Stelei a dat cu piciorul echipelor mari de pe bătrânul continent care l-ar fi curtat sezoane la rând, Zeul Fotbal, văr cu Dumnezeul lui Naşu Becali, l-a trimis să joace pe îndepărtatele terenuri din Arabia Saudită, dedesubtul cărora zac cantităţi nesimţite de zăcămite de petrol. Aproape oriunde ar evolua în regat, Mirel va juca fotbal pe, sau, mai bine spus deasupra a sute de milioane de dolari.
Fostul lider stelist a declarat presei conformat: nu poţi face performanţă pe mulţi bani şi să mai joci şi acasă. Corect! Nu la noi, în România. Şi cum a stat până acum acasă iar performanţa a rămas doar visul frumos de la apus, Mirel a ales „mulţi banii” de la răsărit.
Sperăm ca plecarea sa să fie de bun augur atât pentru el cât şi pentru echipa roş-albastră: el să câştige Balonul de Aur Negru iar Steaua să reuşească o serie de trei victorii consecutive.
Gigi Becali este foarte supărat. Nici de data aceasta nu l-au ajutat urnele. Nici la fotbal şi nici la politică. Şi nici blocajul imobiliar nu-i prieşte la buzunar. Omul însă continuă să creadă în oaia lui norocoasă.
După ce şi-a cerut iertare celor cărora le-a bătut ambi obraji – şi cel întors şi cel neîntors, a decis să iasă din viaţa publică. Latifundiarul a mai declarat că va ieşi probabil la o emisiune televizată o dată la 3-4 luni. Că or fi 3-4 luni sau or fi 3-4 sâmbete, om vedea.
Planurile lui pentru viitor sunt foarte clare: îşi va face o bancă (deci va deveni bancher), îşi va face o televiziune (deci va fi şi patron de presă), se va ocupa de Steaua (deci va fi în continuare patron de fotbal) şi va rămâne la hobby-ul lui oieritul (deci va ramâne Gigi Becali).
Ştiute fiind ambiţiile lui Gigi Becali, n-ar fi deloc surprinzător să aflăm că Războinicul Luminii intenţionează de fapt să pună bazele primei vieţi publice cu circuit închis.
După Euro 2008, îmi propusesem să nu mai ating multă vreme teme legate de sportul cu balonul rotund, în special dacă acesta din urmă ar fi fost alergat sau bătut pe terenuri mioritice sau de către vreo echipă din ţarcul fotbalistic autohton. Dar n-am putut să mă abţin…
Cum este şi firesc în perioada care precede startul noului campionat, majoritatea formaţiilor din Liga I se antrenează asiduu, susţinând stagii de pregătire atât la noi în ţară cât şi la ei în străinătate. Ca atare, sâmbăta trecută, zapând plictisit printre zecile de canale, m-am înţepenit pe o frecventă ce difuza (cred că în reluare) unul din meciurile de pregătire ale vicecampioanei, F.C. Steaua Bucureşti, susţinut în compania celor de la Swindon Town, formaţie din liga a treia engleză. Semi-interesul acordat acestui aparent test susţinut de roş-albaştrii s-a datorat în suficientă măsură şi comentatorului care nu mai contenea să se minuneze de cele petrecute cu ceva minute înainte. Ce să fie, ce să fie? Ce credeţi că se întâmplase? Nimic mai simplu şi mai firesc: Steaua era condusă cu 1-0, deşi cel care marcase era Ghionea. Şi ce lovitură de cap imparabilă… “Blestemul Nicoliţă” revine sau… redevine. Steluţă dezorientată. Probleme în constelaţia becaliană. Semi-forţa fie cu voi!
Eu zic că terenul a fost de vină. Dacă se juca acasă era cu totul şi cu totul altceva. Pe piciorul şontorog al plaiului, pe gura spartă de suporter a raiului mai ai nişte floricele, nişte copăcei, nişte brichete, nişte nervi ambalaţi în pumni, si nu numai iarbă tunsă, tribune şi garduri despărţitoare. Doar în umbra vestiarelor şi a prestaţiilor lamentabile, mioarelor nu le este bine. Altfel (te) paşte pericolul autogolului la umbra unui copac, de exemplu. Acuma stau să mă gândesc… cine indică mai precis nordul? Muşchii de pe arbori sau muşchii lu’ Becali? Nu m-ar mira ca războinicul să angajeze doi, trei oameni s-o caute pe Lapona Enigel, să-i confişte vectorul de deplasare, să-l inmulţească cu (-1) şi să stabilească poziţia exactă a nordului. În halul ăsta s-ar termina şi cu problemele de orientare în teren ale băieţilor.
Să revenim cu picioarele pe gazon, la meciul care era în plină desfăşurare; şi tot aşteptând aşa replica campionilor de argint am asistat la o nouă fază de marcă: portarul Cernea iese neinspirat din careul de şaisprezece metri şi respinge mingea cu capul în piciorul atacantului englez care profită de bunătatea românească şi marchează pentru 2-0, executând o simplă formalitate. “Sindromul Carlos” reapare. Ce uşurare…
2-0 la pauză pentru o echipă de liga a treia engleză – ce nici măcar nu avea numere pe tricou – împotriva unei formaţii româneşti, ce de vreo câţiva ani buni joacă doar cu numele, nu este deloc un motiv să rămâi în faţa televizorului fără a schimba canalul. Gândit şi făcut! Ulterior am aflat că steliştii au revenit – culmea, nu în urma a două autogoluri ale adversarilor – iar meciul s-a încheiat 2-2.
Semi-eşecul sau, mai inspirat, semi-succesul nu confirmă decât cvasi-forma de zile mari a vice-campionilor. Dar înainte de a judeca e bine să ştim şi să acceptăm că există un Carlos, şi mai nou şi un Bănel, în fiecare din noi.